Crestinism cu iz cavaleresc

Sunt unii oameni care stiu sa puna o problema, si in cateva cuvinte sa adune seva unor experiente ce altfel nu pot fi explicate. Un autor de asemenea talie mi se pare Nicolae Steinhardt si a sa carte Daruind vei dobandi. 

Desi nu e carte unitara, ci o colectie de predici rostite de acesta, ele au teme comune, idei ce lucreaza la formarea unui piedestal pe care sa se aseze un crestinism cristocentric (nu imi suna deloc pleonastic) si mai mult, un crestinism frumos.

E o mireasma ce se ridica din buchiile pe care el le aseza pe foaie si toate se strang in imaginea ideala si posibila a crestinului veritabil. Si din cuvintele lui, cum arata un crestin veritabil? E un crestin 100%, care nu stie ce inseamna jumatatea de masura. E un crestin gentilom, manierat, rafinat, un gentlemen. De aceea mi s-a parut atat de originala si de vivace. E omul curajos, caruia nu i-e teama sa puna intrebari si nu e infricosat de alegerea de a sta la valorile pe care le crede. E omul care stie ce trebuie sa faca. E omul care vede, ceea ce majoritatea nici nu-si inchipuie ca ar fi prezent. E ceva ce s-a pierdut in ideea religioasa. Si cred eu mai ales la romani. (De orice biserica ar apartine ei)

Cand vad biserica romaneasca, vad un trist instinct de turma, o dorinta de mantuire in grup, fara a tine seama de individ, si de faptul ca Dumnezeu cere o relatie cu fiecare. Si daca vorbim de relatie...sincer mi-e teama sa deschis subiect. E o relatie fie de-o ingustime a credintei care tine ca orbul de bata de ce are fara a avea curaj sa mearga mai departe (a se citi predica despre femeia samariteanca, unde Steinhardt prezinta un Isus fascinat de inteleptciunea iscoditoare). E religia low limit, religia "hai s-o facem si pe asta", religia lui "Doamne, da-mi si baga-mi in buzunar".  E trist. Nu asta a vrut sa planteze Isus.

Si portretul Sau mi se pare cumva mai schitat, cu cateva tuse de umbra si lumina. L-am vazut pe Isus cel iscoditor, L-am vazut pe Isus care da "boiereste", dupa cum pomeneste de multe ori autorul si mi-a placut. Prea tinem strans de-o icoana imaginara a unui Isus a la Robert Powell cu ochi ficsi si rostind solemn si morturar toate cuvintele Sale. El a fost debordant de energie si stiind exact ce rol avea de indeplinit pe Pamant. Si cred ca a vrut sa insufle aceste idei si in mintile si inimile celor care urmau sa creada in El.

Si da, as vrea un manifest pentru crestinismul gentilom. Nu pentru coate aplicate de "frati, fratilor lor", nu de urcat pe scari si de transformare a lui Dumnezeu intr-un biet djinn care indeplineste dorintele stapanului. Si nici crestinismul ca transfer bancar. "Eu fac asta si tu ma binecuvantezi." Crestinismul nostru trebuie sa arate ca Christos n-a murit. Ca El a inviat si poate sa faca pe oricine vrea asemenea Lui. Slujba grea pentru un om, dar nu imposibila. 

Orice crestin ar trebui sa simta in inima o dorinta de a fi altfel de lume. Lumea cum e? E violenta, e murdara, smechera si dornica de a trage in jos. Un crestin, e omul manierat, rafinat, care se apleaca la orice problema si raspunde la ea cu un glas amabil. Asta e o viziune si o speranta. S-o incadram in utopie? Nu stiu, totul depinde de credinta si eu cred ca la o adica, putem muta si muntii mintilor noastre.

Sa ne legam la ochi, sa nu vedem detaliile!

 Vad multe persoane care isi manifesta increderea in ceva intr-un mod atat de vocal incat par a fi detinatorii tuturor informatiilor si nimeni nu poate sa-i corecteze pentru ca ei stiu tot si punctul lor de vedere este corect si este imposibil sa fie altfel.

Si mai vad si persoane care aleg sa isi expuna parerea pe un spatiu mai extins, a la me, construind argumente pentru a demonta anumite teorii si pareri despre lume si viata. Toate bune si frumoase.  Nimeni nu ar trebui sa bage pumnul in gura nimanui cand este vorba de opinie, atata vreme cat se exprima intr-un mod civilizat si respectuos. In umila mea parere, ce trece dincolo ar trebui pur si simplu ignorat pentru ca autorul are lipsuri in domeniul comportamental.

Oricum, motivul pentru care scriu acum este ca am citit un articol. Si vreau sa fac referire la un singur lucru, pe care nici macar nu l-am introdus in text (ar trebui sa iau un curs de jurnalism, poate). Este vorba despre un articol in care autorul intr-un mod blitzkriegian demonteaza "minciunile" si "adaugirile" Evangheliei si ofera dovezi solide ce sustin opiniile autorului. Nu ma voi apuca sa demontez acum toate aspectele pentru ca exista siteuri si bloguri si carti de teologie serioase care sunt mult mai in stare decat sunt eu. Dar vreau sa ilustrez ceva.

In urma cu un si ceva citisem "Moby Dick", vazuta ca o capodopera a literaturii universale. Parerea mea sincera este ca aceasta carte este o pierdere de timp, o carte mult prea lunga si prea putin concentrata pe a spune o poveste si mai mult pe a fi un manual de biologie, o carte care avea potential pe care l-a ucis si care in momentul in care parea sa aiba ceva interesant de narat ma pierduse cu vreo 300 de pagini inainte. Deci, v-ati dat seama ca mi-a displacut cartea.

Cu toate acestea, am ascultat cu o alta ocazie o recenzie a cartii. Total diferita de ceea ce tocmai am prezentat eu mai sus. Cea care vorbea surprindea anumite subtilitati ale autorului care nu mi-ar fi trecut prin minte si pe care le-am sarit in lectura. Exista multitematism, idei despre viata, lupta, razbunare care transcend o simpla lectura fugara a cartii.

Ce vreau sa spun cu asta? De ce tratam atat de usor Biblia? Criticii ei mi se pare ca nu-i ofera niciodata suficient credit. O trateaza ca pe o carte scrisa de oameni inculti pentru oameni inculti.  Nu exista pic de profunzime, si totul e dat cu lingurita sa inteleaga taranii. O fi asa? Io cred ca nu.

Priviti doua perspective. Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, scrisa de oameni  care au primit informatii direct de la Dumnezeu, o Fiinta atotputernica, atotstiutoare si, in mare, Stapanul Universului. Nu ai citi ce scrie acolo cu o alta atitudine decat o infumurare specifica veacului iluminat? Sau a doua imagine:  Biblia este cea mai mare inselatorie a istoriei. Nu exista una mai mare. Nici o alta carte nu a fost atat de raspandita, atat de citita, atat de crezuta decat Biblia. A prostit pur si simplu miliarde de oameni care s-au uitat pe paginile ei si au luat de bun ce scrie acolo. Si tu alegi sa o privesti ca pe o carte pentru oameni cu intarziere.

Si ma intreb...in secolul in care mai traim putem sa aruncam la gunoi autoritatea si greutatea Bibliei prin argumente naive precum "acolo scrie ceva, dincolo altceva deci Biblia se inseala?" In numele criticii literare, cei care s-au ocupat cu scrierea Scripturii cu siguranta au fost cu mult mai dotati intelectual decat multi dintre cei care batjocoresc ce ne-a fost lasat peste secole. Dar, aici nu e batjocorita doar Biblia, ci si bunul simt. Sa te fundamentezi pe o asemenea impresie e ridicol de-a dreptul.

Nu cer mai mult decat ochi si urechi. O carte poate fi ignorata si poate fi urata pe multe considerente. Sunt carti care nu-mi plac datorita unor experiente, datorita autorului sau pur si simplu a felului in care pune problema. (de exemplu, nu sunt La rascruce de vanturi) Asta nu inseamna ca nu le recunosc valoarea, nu recunosc faptul ca e ceva mai mult decat am citit si mi-a provocat departare. 

O carte care are pretentia sa fie mai mare decat orice alta carte scrisa vreodata, ar trebui sa aiba parte de un proces ca atare. Si da, poate cand o citesti n-o intelegi, si spui ca n-are rost. Dar, ganditi-va la asta, inteleptciunea se castiga usor? Lucrurile profunde se afla ingropate la 50 cm sub pamant? Acolo gasim diamante, sau la sute de metri? De ce sa ne inchipuim ca Dumnezeu vrea niste incuiati ca fiii ai Sai? El vrea niste oameni capabili sa gandeasca si sa fie in stare sa priceapa faptul ca exista nuante, si ca doua povestiri, in doua locuri diferite pot sa arate alte reflexii ale unui tablou mai mare. Hai sa nu fim ingusti. Traim totusi in secolul mintilor largi.