Re-gânduri despre Minunata lume nouă a lui Huxley

Am terminat de recitit și Minunata lume nouă, așa că este cazul pentru niște gânduri despre această carte.Nu-mi aduc aminte când am citit-o prima dată, dar îmi aduc aminte că mi-a lăsat anumite senzații și acțiunea a fost mult mai bine punctată în minte. La recitire...ce să zic, am căutat pe lista mea de Goodreads cartea (se pare că îi dădusem 3 stele) și am ridicat la 5 stele. Da, e o carte bună de minte.

Ce ne oferă Huxley în cartea sa? O viziune a viitorului în opoziție cu Orwell, dar în același timp similară în temeliile sale (despre asta, mâine). O societate fundamentată pe un principiu simplu pentru care se sacrifică orice altceva: fericirea oamenilor. Trăim într-un stat unic, planetar, în care cinci caste păstrează statul funcțional. E o întrebare interesantă, având în vedere că aceia care sunt focus-ul sunt oamenii și bunăstarea lor. Prima castă, Alpha, sunt cei mai bine dezvoltați și care au cele mai multe beneficii.  Ultimii sunt Epsilonii, aproape sub-oameni care execută muncă de sclav. Originea acestor caste este realizată prin condiționare încă din eprubetă. În această societate nu s-a mai născut un copil pe cale naturală de secole, totul find realizat in vitro. De mici ei sunt condiționați și pregătiți pentru rolul pe care vor urma să-l joace în societate.

Intriga poveștii se învârte în jurul câtorva personaje: Bernard Marx, Lenina Crowne, Helmholz Watson și alții. Vedem în primele capitole cum funcționează această societate, care sunt distracțiile și cum trăiesc. Intriga începe cu adevărat cu o călătorie în New Mexico, atunci când dau peste un tânăr capabil să citeze din memorie pe Shakespeare și care este adus în societatea civilizată. Concluzia se leagă de felul în care va încarca să se adapteze în noile condiții.

În multe privințe M.L.N. este nu neapărat superioară dar cel puțin la egalitate cu 1984 și își merită locul printre marile cărți ale literaturii. Este fascinantă situația prezentată de Huxley: sunt destul de aproape de realizarea unui paradis terestru, însă în același timp pare un coșmar. Societatea industrială produce bunuri de larg consum ce trebuiesc utilizate.  Oamenii se bucură de ele la cel mai înalt nivel, fără a fi constrânși de consecințe. Citind primele capitole mi-am permis o asemănare cu Eloi lui H. G.Wells din Mașina timpului.

Ultimele capitole sunt revelatoare ca meditație asupra soartei umane și naturii noastre. Este o clară separație între două tabere, o stringentă falie întărită de conflictul verbal dintre Controlorul Mustafa Mond și cel numit simplu ca Sălbaticul, care va ajunge să declame în cele din urmă îmi cer dreptul la nefericire! Până la urmă aici se rezumă totul: ne-am preda viețile unei vieți fericire tot timpul, fără teamă, fără nici măcar un stres, dar pierzând orice beneficiu pe care ni-l oferă tocmai durerea, conflictul ,pierderea? Niște copii crescuți în eprubetă, condiționați de mici cu slogane pe care le repetă în periculoasele momente când ar trebui să-și folosească mintea. Atunci când întâmpină o problemă, o doză de soma (un drog halucinogen) rezolvă problema. Să fie ăsta viitorul pe care-l vrem?

Totuși parcă nu-ți dai seama în ce parte înclină balanța lui Huxley. E fascinantă dorința lui de a pune în oglindă lumea civilizată a Londrei cu pueblo-ul din care e adus Sălbaticul. Capitolele ce descriu viața tribului se aseamănă înspăimântător de mult cu ceea ce se petrecea în lumea perfectă. Altă Mărie, cu aceeași pălărie.... Să fie fericirea un dar sau un deziderat care nu poate fi atins fără a elimina ceea ce este mai bun în om? Pentru a atinge acest grad de naivitate, a trebuit să se producă o lobotomizare în masă a tuturor. Ca vârstă mentală, toată lumea rămăsese copil, chiar dacă trupul era de 20 sau 30 de ani. Ceea ce era pe primul loc era distracția și satisfacția personală.

Încă dinainte să recitesc Minunata lume nouă înclinam spre această operă. Trebuie doar să privim în jur cu ochelarii potriviți. Poate încă nu e lumea croită prin eprubete, dar mesajele cu care suntem asaltați ne îndeamnă la satisfacerea oricărei dorințe, la renunțarea la responsabilitate și la vechiul principiu latin carpe diem. Dacă vrem are cine să ne bage degetele în urechi pentru a nu auzi cum se învârte lumea. Dar încă mai e timp să spune și nu.

Mâine, urmează confruntarea ideilor. Ce spune 1984 și M.L.N.? Ce seamănă și ce diferă? Ce mai poate fi relevant zilelor noastre? Dar viitorului? 

Re-gânduri despre 1984 și Orwell

Se spune că e o tragedie că nu avem timp să citim toate cărțile mari. Eu spun altceva: e o tragedie că nu avem timp să le REcitim pe cele mari și pe cele care ne-au lăsat o impresie plăcută. Cu toate acestea, prin accident și prin voință, se întâmplă și minuni. Cine spune că nu poate ieși nimic bun dintr-o călătorie de 12 ore cu trenul? Am recitit 1984 și deja m-am apucat de Minunata lume nouă, pentru că da, e nevoie de binomul acesta. Am să scriu o postare despre fiecare în parte, urmând o concluzie referitoare la similarități, diferențe și mai ales actualitate.

După ce Trump a devenit președinte se pare că americanii au început să cumpere în prostie opera lui Orwell. Probabil că e exagerată, dar mă rog, dacă au și citit-o nu e deloc pierdere de bani. Care au fost gândurile mele când am citit-o prima dată? Sincer, nu-mi aduc bine aminte, având în vedere că au trecut aproape zece ani. Am fost impresionat de ea poate mai mult datorită faimei și datorită ideilor care oglindeau atât de mult realitatea încât se produceau un efect de ștergere a liniei dintre ficțiune și realitate. Orwell știe ce spune și o face într-un mod în care te face să te înspăimânți. Măcar în parte.

Ce zic acum? Din nou, nu sunt atât de impresionat. Aș recomanda-o? Desigur! Ideile sale nu s-au perimat deloc, sunt din păcate actuale și orice discuție pe marginea cărții face bine la civism. Să ating puțin latura artistică. Spre sfârșitul anului trecut am citit sequel-ul neoficial al lui Boalem Sansal 2084 și atunci l-am criticat destul de tare pentru că nu seamănă în intensitate cu ceea ce-mi imaginam eu că este 1984. Acum, devin mai blând. Ideile sunt bune, scriitura e ok, în mare parte.

Winston e un personaj șters, dar probabil nu te poț aștepta la mai mult de la cineva născut într-o societate ca Oceania. De aceea e greu să ai o legătură emoțională, dar nici Orwell nu ajută. Sunt puține momentele în care reușești să te apropii. Și poate că până la urmă nu e vorba de personaje, având în vedere numărul lor limitat. Prezența lor este o pantomimă jucată cu spatele la Fratele cel  Mare. Chiar este menționat la un moment dat că nu omul contează, ci Partidul, nemuritor.

Ceea ce e trist este că viața bate filmul. În mai multe pasaje se vede clar defetismul lui Winston care se aștepta ca la un moment dat să fie prins de Poliția Gândirii. Totuși, nu există o teroare paroxistă și o paranoia cum mă așteptam. Acum, după ce am citit mai multe cărți în care este prezentată experiența celor care au trăit în lagărul comunist în vremea lui Stalin (modelul lui Big  Brother), m-am convins de aceasta. Citiți de exemplu Zgomotul timpului sau  Panta rhei și veți înțelege despre ce este vorba.

Mergând la ceea ce este practic esența cărții și anume ce înseamnă totalitarismul. Ce este Oceania? Simplu spus, este un coșmar. O societate în care cei de Sus au reușit să obțină un control absolut, nedisputat, prin diferite mijloace de influențare socială și psihologică și din care nu există scăpare. Nu există nicio Alianță Rebelă sau antidot. Până la urmă ești prins. Până la urmă ajungi să le dai dreptate lor, să le mulțumești că îți arată calea cea dreaptă.

Rămăsesem demult cu ideea că 1984 e o carte în parte depășită. În contextul luii 1948, când a fost publicată, surprindea bine cizma plasată pe chipul oamenilor de dincolo de Cortina de Fier. Dar, timpurile s-au schimbat deși supravegherea n-a dispărut. În această seară stând la birou mi-am dat seama că am televizorul în spate și mă gândeam la tele-ecranele care prindeau orice imagine. Cât de departe și cât de posibilă e o asemenea realitate astăzi când internetul pare o forță ce duce la emancipare (vedem exemple în Primăvara arabă și alte mișcări de stradă pornite din spațiul virtual)? Ideile despre putere, despre păstrarea ei m-au dus cu gândul la ceea ce am învățat anul ăsta despre primele dinastii chineze ce practicau exact această formă de impunere a puterii într-un mic cerc închis.

Deci, mai e loc pentru 1984 în lumea totalitară de mâine? Probabil. Nu cred că viitorul e bătut în piatră și ceea ce avem azi vom avea poimâine. Deși aș înclina mai repede spre M.L.N. a lui Huxley, elemente despre care vorbește Orwell sunt integrate lumii în care trăim. Cel puțin în parte a avut dreptate. S-ar putea să nu ne mai așteptăm la Partide de nedepășit, dar pericolul figurilor mesianice și al manipulării în masă este la fel de real astăzi, și în fiecare zi câtă vreme va dăinui această tehnologie ce ne înconjoară. Trăiască Fratele cel Mare!

Mai înnebunim gândind?

Am terminat de citit ultima carte lansată (până în prezent) de Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta. A reușit să mă facă să mă gândesc. Aparent a reușit să-și atingă scopul.

E întotdeauna fascinant să rămâi fascina și să fii provocat să treci dincolo de ceea ce în mod normal aprobi ca fiind limitele tale. Cum ar fi dacă aceasta ar fi nu doar un hobby, o distracție sau o pierdere de timp, ci un comandament moral? Gândirea este necesară și obligatorie. Creierul nu stă în cap pentru a fi controlat de la distanță de ideile și strigătele altora care să spună ce trebuie să faci. Pare foarte revoluționar și greu de pus în practică. Trăim într-o societate și într-un mediu care aprobă și aplaudă Omul, cel care dirijează. E adevărat e nevoie de elită, dar e nevoie și de cineva care să stea pe margine și să spună dar de ce?

Apare aici și problema: trebuie să devenim cu toții Gică contra? (vă dați seama, am creat un arhetip național!) Să comentezi, să barezi, să te opui. Să dovedești că știi mai mult și că știi mai bine. Să nu gândească nimeni sau să gândească toți, pare că ambele opțiuni produc mai mult rău decât bine. Și cu toate acestea, e nevoie să fim noi în noi prin gânduri. Mii de gânduri trec prin mintea noastră. Ne mai găsim și noi pe acolo? Sau demult a preluat altcineva controlul?

Cum gândim? Cu cine să gândim? Singuri, sau cumpărând niște resurse din vreo librărie (sau anticariat)? Ce să pompăm în creierul nostru pentru a ni-l face...gânditor. Oscilam între înțelept și inteligent, însă aceste categorii vin din altă parte. Vedeți, e greu să gândești cum e bine să gândești. De unde să începi și unde să te oprești. Despre ce și care să fie scopul. Să gândești doar pentru că poți. Să gândești pentru ca să nu gândească alții pentru tine. Să gândești pentru că poți schimba omenirea (Liiceanu vorbește despre marii reformatori, puțini și reduși la tăcere în grabă de oamenii ce se simțeau deranjați în somnul lor). Să gândești ca să știi cine ești sau cine poți să fii. Cine pot fi alții. Cum poate arăta lumea.

Caută drumul drept. Există probabil un drum de care n-ar trebui să te depărtezi. Nu ești singur. Au fost și alții care au gândit. S-au gândit și să lase niște memorii ale gândurilor lor, fotografii ale inefabilului. Poate hărți spre necunoscutul care e în noi și e mai adânc decât noi înșine (după vorba preluată de la Augustin de către Constantin Noica). Marea problemă e că lumea se dereglează ușor.  Gândește strâmb. Adevărul nu e ușor de priceput și nici ușor semnalizat. Lumea poate să se trezească mințind sau greșind. Așa că e nevoie de un cap în plus, al tău, pentru a alege. Să merg sau să pun în balanță.  Nu să critic și să atac, ci pur și simplu să mă gândesc dacă nu cumva există o altă cale. Cel puțin pentru mine. Și dacă merită căutată. Dacă merită dus gândul până la capăt...

În mod deliberat am ales să nu fac o recenzie a cărții. Ar fi un dezavantaj și deloc o modalitate de a stârni interesul pentru ea. Mai repede am extras idei din ea, gânduri ale autorului care încetul cu încetul se mută în mintea cititorului. Am lăsat indicii pe care curiosul, posibilul gânditor, le va găsi în carte. Atât spun: cartea este accesibilă, deși e nevoie de puțin joc de glezne al neuronilor pentru a păstra atenția la cote înalte. Cu toate acestea, este o carte pentru oricine pentru că dezbate o temă importantă pentru ființa umană: ne tulbură oare ideea că trecem prin viață gândind cu  mintea altuia și că alții aleg ce se va alege de viața noastră? 

Prostia mea și mintea altora

Am ajuns la vorba acelui filosof grec al cărui nume mi-e prea lene să-l caut: cu cât cunoști mai mult, cu atât îți dai seama cât de puțin cunoști. Adică, orice mândrie intelectuală se spală ca mâlul de pe sinapse când descoperi că există domenii întregi în afara razei tale de pricepere. Poți alege atunci să rămâi în ignoranța ta și să mori un prost împăcat cu ideea că știi, sau să te arunci cu capul înainte și să mori un prost care știe că a încercat să priceapă lucruri mari și complexe. Mie îmi plac lucrurile care mă depășesc, așa că am ales să fiu în a doua categorie de proști.

A nu se înțelege că vorbesc peiorativ (în totalitate). În accepțiunea mea, prost e o stare la care omul oricum ajunge. Vârful e prin tinerețe-maturitate când aprofundează cunoștiințele despre lumea înconjurătoare în măsura intereselor sale. Pe care în cele din urmă le pierde. Că deh, entropie. Și ca orice etimologie inventată pe loc hotarele pot fi mutate de autor pe tot ogorul limbii române, așa că hai totuși să trec la subiect.

De formație sunt istoric, sunt pe partea socială a Informației, a cunoștiințelor ăstora de care tot mă leg. De mic am avut o pasiune pentru aceasta și o fascinație misterioasă față de partea cealaltă, reală, a cercetării naturii. O văd, mă uimește, dar mă și depășește. Totuși, e importantă pentru că pe acest tărâm se poartă o importantă conversație referitoare despre sensul și natura omului, și anume originea sa. Nici măcar nu îndrăznesc să mă avânt în subiect având în vedere profunzimea și lărgimea discuției. Dar nu pot rămâne indiferent.

Mi-am propus (de-o bună vreme. Ani, ani de zile) să performez printre cărțile din biblioteca mea, strânse pe baza acestui subiect. Din ambele tabere, echitabil. Mi-era teamă de lipsurile mele așa că am dat din colț în colț. Dar, ca să nu mori înainte de a realiza ceva, am început. Nu intru în detalii pentru că deja am rămas fără hârtie, însă rămân cu concluzia asta. Mă simt provocat și fascinat de aceste noi realități pe care le-am descoperit. Am citit  Origini. Sunt știința și Scriptura ireconciliabile?  (și nu, nu știam că azi e ziua lui Darwin) o îndestulătoare interpretare a datelor din perspectivă creaționistă. Și aparent convingătoare. O să aprofundez aceste noi cuvinte cu dicționare și alea-alea. Mâine, mă delectez cu De ce e Darwin important? a lui Michael Shermeer. Se pare că îmi plac cărțile cu semne de întrebare în titlu. E bine că mai lasă semne de întrebare și prin minte. Poate își fac cuib pe acolo.

Mătură pentru suflet

Mi se pare de multe ori că se poate ajunge într-un punct în care obosești chiar dacă nu ești muncitor în mină. Depui, e adevărat, și efort fizic dar acest gen de oboseală nu vine neapărat din această alergare și tumult. E ceva mai profund care face din când în când inima să îți ofteze fără un motiv aparent. E o boală deasupra bolilor tămăduite de medici. Sau poate un simptom. A ceva ce lipsește sau trebuie să fie regăsit.

Trăim într-o lume a minutului. Aleargă dintr-o parte într-alta, încearcă să faci toate obligațiile care ți se cer (și fă-le bine), mulțumește pe toată lumea și încearcă să îți păstrezi nervii intacți în acest proces. Proces repetitiv. Poate sisific. O piatră pe care atunci când la sfârșitul zilei o duci în vârful dealului, se prăvălește jos. A doua zi dimineața o găsești la poale și convins că ai forțe noi o urci înapoi. De parcă ai impresia că mâine nu va fi tot așa. 

Te grăbești și uneori trebuie să mai adaugi la acea fugă un extra-șfunchi. Lumea parcă merge mai încet așa că tu trebuie să mergi mai repede. Te grăbești undeva și acel lucru stă în prezența ta acolo. Și totuși, chiar peste persoana ta trebuie să calci pentru a ajunge la locul stabilit. Ne târâm după noi înșine până devenim niște mașinării ce respectă termene și sar din date în date, uitând că mai există  și timp nemăsurat. 

Ceea ce este amuzant, dacă nu ar fi tragic este că avem impresia că toată această răscoală a cărnii nu are niciun efect.  Că suntem aceeași oameni ca și cei care eram acum 5, 10, 20 de ani. Unii pot întradevăr să treacă impasibili prin decenii, în vreme ce alții se cufundă în zeul muncă și devin mici idoli ai acestuia pierzându-și asperitățile personale. Alții însă mai au puțin spirit. Rezistă.  Sunt trași în stânga și în dreapta și vor mai mult decât acest travaliu infernal, călătorie cu un tren de mare viteză. 

Ajungi în momentul acela în care dai de tine. E momentul de care spuneam, că te simți gol, te simți frustrat, angoasat chiar. E momentul în care interiorul tău șoptește (mereu șoptește, niciodată nu strigă) că lumea curge și tu te scurgi printre minute ce nu au rost mai mare decât a fi deadline-uri. Tragi maneta de frână și te oprești să te convingi că s-ar putea să fie adevărat. Așa ar trebui să se întâmple.

Este o boală a acestei civilizații să te tragă în toate părțile. Să ai o mulțime de datorii, termene, obligații. Să fii performant, să strălucești, să excelezi. Fără să-ți dai seama că e un preț plătit pentru acest lucru. În valută personală. Orice om își știe restul pe care îl mai are în buzunar până la Marea Socoteală. Și totuși, până atunci mai e loc. E nevoie să fie loc și pentru tine. 

O civilizație a minutului ucide secunda. Când ți-ai dat seama că mai există clipe pe lumea asta? Clipa în care stai și te uiți cum cade un fulg de zăpadă. Clipa în care stai la semafor și privești, cerul, mașinile care trec, oamenii de pe cealaltă parte. Când vorbești cu cineva cu care ți-e drag să vorbești și îți dai seama că acesta e un moment irepetabil, pe care-l vei pierde în timp. Dar pe care l-ai prins pentru...o secundă. Avem nevoie să învățăm din nou să numărăm timpul și în secunde. Pentru a nu deveni niște simple mecanisme reglabile după ceasul lumii de oțel.

Cum și ce să postăm pe Facebook?

Am simțit nevoia să scriu această postare privind la felul în care se desfășoară comunicarea online din zilele astea. Și nu mă refer neapărat la toată dezbaterea politică din zilele astea care a făcut să apără din neant un spațiu al comunicării de idei înflăcărat. (Totuși, excesul pândește orice inițiativă bună. Și valul duce încoace și încolo). Am găsit că e bine să notez aceste idei, în speranța că cineva le va vedea și pricepe. Aveți tot dreptul să nu fiți de acord, nu sunt eu în poziția de a fi judecătorul absolut.  Poate nu am dreptate și am înțeles greșit cum stă treaba cu comunicare. În rest, îmi las gândurile să vorbească pentru mine.

1.       Gândește de trei ori scrie odată. Regulă de bază în orice mediu de scriere, mai ales în mediul virtual în care lumea vede, citește și de prea puține ori își mai folosește și aparatul critic pentru a analiza ceea ce ai scris. De regulă, ce scrii prima dată pare aurit. Dacă stai și citești de vreo 2-3 ori îți dai seama că se cam ia poleiala. Stai liniștit, toți marii autori și gânditori au simțit nevoia să ardă, să șteargă, să rupă foi cu creațiile lor. S-au pus să le scrie din nou. Mai cu atenție și minte.

2.       Nu fii partinic. Totul poate fi foarte ușor redus la alb și negru. Mai ales când te comporți ca și la punctul 4. De multe ori, însă situația ar fi mult mai diferită dacă stai și o privești din mai multe unghiuri. Dacă te pui și în pielea celuilalt. Chiar și atunci când ai dreptate, și vrei să dovedești asta, o poți face dând dovadă de bun simț. Și fără lovituri sub centură la adresa celuilalt, oricine ar fi el și oricât ar fi făcut.

3.       Folosește argumente și înlănțuiri logice. Mi-aș dori ca tot ce spun să aibă sens, să nu ia mai mult de trei secunde pentru ca o persoană să-și dea seama că bat câmpii, că pun premisele după concluzii și argumentele mele sunt jalnice sau scoase din burtă. Comunicarea înseamnă responsabilitate pentru ceea ce scriu. Romanii spuneau vorba valent, scripta manent. Iisus spunea că pe baza cuvintelor noastre vom fi judecați. Așa că, atenție sporită la felul în care scriem ce scriem.

4.       Nu o fă la supărare. Românul e din fire mai răbufnitor. Și fiindcă s-a născut poet, când se simte (sau i se pare că e) nedreptățit își varsă tot sufletul pe unde apucă. Nu ajuți pe nimeni dacă împarți toată frustrarea în văzul lumii. Bate o pernă ca să te calmezi numără oi, sau dacă simți arsură de a scrie, fă-o pe un jurnal. Scris de mână. O să vezi că îți mai trec nervii. Și dacă ești destul de angoasat, cine știe, ne trezim cu un nou Emil Cioran!

5.       Nu fii sfătos. Aroganța nu este sub nicio formă prietena inteligenței și cu nici un chip a înțelepciunii. Cel care le știe pe toate și împarte în stânga și în dreapta vorbe de duh nu are deloc cultura dialogului. El știe ce vrea să spună, are un mesaj profetic, inspirat de duhul său infailibil și trebuie făcut vizibil cu cât mai mare vâlvă și în lumina reflectoarelor. Umilința trezește mult mai repede simpatia și deschide urechile celor ce vor un răspuns.

6.       Nu fii cârcotaș. Bășcălia, starea de superioritate pe care crezi că o ai, fie morală sau intelectuală te pot face să plasezi niște mesaje care să ți se pară a fi capodopere stilistice, dar care să exprime doar o frustrare personală. A te lega de un aspect, fie mare, fie mic și a face paradă de el nu înseamnă că nu ai dreptate. Sau poate chiar ai dreptate, dar felul în care o exprimi distruge mesajul. Decență, respect, dialog. Cuvinte sacre în cadrul unui schimb de idei.

7.       Imagine de ansamblu. Bănuiesc că de multe ori ceea ce scrie vine într-un context. E un răspuns, o remarcă la ceva care se petrece, la o persoană care face ceva. Nu inventa, ci inventariază. Privește în detaliu și cântărește faptele și vorbele dinainte spuse înainte de a-ți spune propria părere. Altfel, sunt mari șanse ca să fii contrazis de lucruri ce sar în ochi, sau să critici ceva despre care nici nu știai că este acolo.

8.       Fă ce spui și spune ce faci. Nu pune întrebări retorice care sunt prea mari pentru pantofii pe care îi porți. Nu încerca să demonstrezi că ești superior, să arăți cu degetul către alții care se pare că percep realitatea pe aceeași frecvență la care ești conectat tu. Mesaje de acest gen mai mult rănesc, strică. Nu învață, nu înalță.  Dacă vrei să expui ceva, mai bine fă-o spre învățătura altuia, spre descoperirea a ceva pozitiv.

9.       Simțul umorului. Nu ni se impune să trăim într-o distopie gri în care totul trebuie tratat ca și cum mâine ar veni sfârșitul lumii. Umorul, adevăratul umor, care nu se găsește pe toate drumurile poate face bine cu adevărat. Poate reduce tensiuni, poate să descopere chiar adevăruri și poate lega ceea ce alții rup. Un text poate avea umor, ascuns în spate, asezonat cu cuvinte înțelepțite. 

Gânduri evanghelice pentru vremuri de jelanie

Trăim în România. Trăiesc în România. De câteva zile însă, parcă aerul a devenit mai greu de respirat. S-a întâmplat ceva care a făcut o țară întreagă să spună NU. Este fascinant să vezi mulțimi de oameni ieșind în stradă pentru un ideal, pentru a condamna răul care este aproape să fie aprobat prin lege. Oamenii ies în stradă, și în mod pașnic, se opun celor care vor mai multe decât le este permis.

Aș vrea totuși, ca în acest tablou să introduc o nuanță, specifică mie, și multor milioane de români. Ne spunem că suntem creștini, așa că ar trebui să reflectăm la această declarație care nu se face doar la vreme bună, ci are greutate mai ales când lucrurile nu stau bine. Ce putem face în aceste momente?

Sunt câteva gânduri pe care le-am măcinat în zilele acestea și care poate vor că sunt mai bine să fie spuse decât să rămână pe undeva prin cotloanele minții.

În primul rând, e important să facem ceva. Să se știe că ceea ce se întâmplă nu este bine și că printre cei ce merg în stradă sau care protestează în felul lor, se află și credincioși creștini. Nici într-un caz apatie și defetism, și nici agresivitate.  Pur și simplu apărarea unor drepturi care sunt călcate în picioare într-un mod fără precedent. Ni se spune să întoarcem palma dacă suntem loviți, dar asta nu înseamnă că trebuie să înghițim cu totul. Răul acesta se poate propaga peste întreaga societate, așa că o gură închisă face mai mult rău decât o acțiune pașnică. 

Să nu uităm că ceea ce apărăm este produsul culturii clasice europene născute firește și prin transformarea minții și îndreptarea ei pe coordonate evanghelice. Acesta este scheletul pe care s-a format ceea ce trebuie apărat. Un regim în care fiecare poate să-și expună punctul de vedere, să poată să fie reprezentat și în care retribuția să își aibe locul bine stabilit. De legi, nu de interese. Niciunde Biblia nu apără sau laudă corupția și călcarea pe capete. Iisus a fost Adevărul și nu trebuie să umblăm după un standard mai scăzut. Și să nu uităm că acest eșafodaj politico-cultural a permis buna creștere și dezvoltare a tuturor bisericilor indiferent de tradiția lor vreme de aproape 30 de ani. O fisură în acest sistem poate crește până la un punct care acum pare de negândit. 

În al doilea rând, să știm pentru ce strigăm. Pentru un principiu care este călcat în picioare. Pentru a nu ne trezi cu un precedent. Ne apărăm de posibile abuzuri și încălcări ce s-ar putea repeta în cazul în care societatea doarme. Ne luptăm pentru îndepărtarea celor care au adus acest scandal peste noi. Și totuși să nu uităm un lucru: și ei sunt tot oameni.

Firește că ura îndreptată împotriva lor poate părea normală și legitimă până la un punct. Interesul lor a fost pus deasupra interesului tuturor celorlalți români. Dar sunt și ei oameni. Noi trebuie să dăm la o parte un sistem, o mentalitate greșită de a face "politică" și să aducem în față un nou model, care ar putea la fel de bine împrumuta câte ceva din etica creștină. Să eliminăm până și gândul de a mai face astfel de încercări de deturnare a bunul mers social ce ne pot amenința poziția în fața lumii.

Dar să nu urâm oamenii. Cu toate schemele lor, cu toată dorința de a se pune pe ei în frunte, de ce să le urmăm exemplul și să ne punem ura noastră în frunte? Pretindem că suntem creștini, indiferent de tradiția din care ne tragem. Așa că nu ar trebui oare să ne rugăm pentru ei? Să ne gândim că sunt într-un pericol mult mai mare decât acela de a vedea cum arată o celulă pe interior. Pe lângă ce i-ar aștepta aici, va veni momentul în care vor sta față în față cu Judecătorul și acolo nu mai va exista niciun mecanism care să-i poată scoate nevinovați. Să nu uităm, Iisus așezat pe cruce se ruga pentru cei care tocmai ce L-au pironit acolo. Ei nu știau să o facă, așa că a făcut-o El, și cred că ne-a dat un exemplu despre ce putem face și noi. Esența harului, până la urmă. 

M-am lungit mai mult decât bănuiam. Însă, aceste două laturi le-am văzut ca fiind important de subliniat în zilele ce vor veni. Nu știm ce se va întâmpla, unde se va ajunge. Putem ști însă cum să ne comportăm.Mi-a plăcut inițiativa postului evanghelic Alfa și Omega ce îndeamnă la rugăciune pentru România în zilele acestea. Ar trebui să o facem fiecare cerând ca Dumnezeu să conducă lucrurile înspre calea cea mai bună pentru noi toți. Așa, cine știe dacă nu vom obține chiar mai mult decât ne-am fi așteptat?