Topul cărților pentru 2024

 Cine a furat anul, oameni dragi? Parcă ieri-alaltăieri mă străduiam să încropesc lista pentru anul 2023. Și a trecut și anul ăsta tulbure. Măcar am avut cărți care să ne deconecteze de la lumea înconjurătoare.

După cum m-am plâns și altădată, anul ăsta am eșuat în a-mi atinge ținta literară propusă pe Goodreads. Măcar am avut un motiv bun. Dacă citești un volum de 700-800 pagini pe săptămână nu mai rămâne loc de avans. Nu-mi pare rău pentru că am călătorit mult. O să vedem și meniul pregătit pentru anul viitor.

Până atunci, lista obișnuită, împărțită în două, non-ficțiune și ficțiune

 

Non-fiction

1. The Inklings: C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien, Charles Williams, and Their Friends;  Carpenter, Humphrey; am încheiat anul trecut cu un mare interes pentru Tolkien și opera sa; așa că am citit această scurtă, dar densă biografie a celor mai importanți participanți în grupul informal de literatură de la Oxford

2. The Narnia Code: C. S. Lewis and the Secret of the Seven Heavens; Ward, Michael; mergând pe aceeași tematică, o carte despre felul în care Cronicile din Narnia sunt o oglindire a gândirii medievale despre alcătuirea lumii, subiect binecunoscut de către CS Lewis

3. Cities: The First 6,000 Years; Smith, Monica L.; o carte scrisă de un arheolog, purtându-ne prin adâncurile orașelor pe care le cunoaștem bine și care ne formează și influențează existența

4. Flannery O'Connor and the Christ-Haunted South; Wood, Ralph C.; viața și opiniile unuia dintre cei mai neobișnuiți și strălucitori scriitori de ficțiune creștină

5. George Müller: Delighted in God; Steer, Roger; o biografie a unui om cu inimă mare care și-a trăit viața pentru alții

6. How to Be a Victorian; Goodman, Ruth; dacă voiai să înțelegi ce înseamnă traiul zilnic al unui englez din vremea reginei Victoria, poți începe de aici; interesantă mai ales pentru că autoarea a experimentat pe pielea ei diferite fațete ale acestei vieți de la începutul modernității

7. Sfîntă tinerețe legionară: activismul fascist în România interbelică; Clark, Roland; un studiu despre un fenomen politic și social turbulent al României interbelice, analizat din mai multe perspective, explicând atracția pe care a produs-o în rândul atâtor oameni din diferite pături sociale

8. Ultima generație păgână; Watts, Edward J.; cât de creștin a fost Imperiul Roman după Constantin, ce au pierdut păgânii după oficializarea creștinismului și alte întrebări privite prin perspectiva unor membri ai elitei imperiale

9. Pe când creștinii erau evrei: Prima generație; Fredriksen, Paula; un studiu despre perioada de început a creștinismului

10. Anul 1000. Exploratori, negustori și începutul globalizării; Hansen, Valerie; este oare comerțul destinul popoarelor care se întâlnesc la răscruce? Autoarea pare să susțină ceva de genul

Fiction

11. Chiajna din Casa Mușatinilor; Antonescu, Simona; de departe cea mai bună carte citită anul acesta, de la un capăt la altul

12. Marte Rosu; Robinson, Kim Stanley; am ales cea mai bună carte din fiecare serie citită, iar în acest caz, primul volum al trilogiei pregătește terenul pentru ce va urma și te introduce în acel timp lung al istoriei marțiene

13. Capătul morții (Amintiri din trecutul Terrei, #3); Liu, Cixin; tare greu de ales, dar cred că în ultimul volum culminează temele seriei, iar autorul fasonează un portret al disperării și imensității greu de depășit

14. Ochii Monei; Schlesser, Thomas; o carte muzeu care ar putea să deschidă apetitul pentru explorarea artei europene și nu numai

15. Basme; Hesse, Hermann; povestiri scurte, diferite, capturând zbaterea sufletului, minunile spațiului și dezamăgirile timpului

16. Vrajitorul si globul de cristal (Turnul intunecat #4); King, Stephen; cea mai reușită carte din serie, cea mai emoțională și plină de acțiune și tensiune

17. Un veac de singurătate; Gabriel Garcia Marquez; aspectul mitologic, încărcătura sufletească și poverile care îngroapă de vii personajele asigură cărții un statut legendar

18. Jocul lui Ender, Orson Scott Card; trișez, pentru că e recitire, dar e o carte clasică, scurtă, profundă, cu teme serioase, cu un substrat empatic și cu întrebări greu de evitat

19. Theodoros; Cărtărescu, Mircea; un mamut de carte, inegal în execuție, dar cutremurător în detalii, reușește să pună în scenă viața unui om și epoca în care acesta a trăit purtat de vântul destinului peste trei continente

20. Omul ilustrat; Bradbury, Ray; povestiri scurte, inedite, multe dintre ele cu trimiteri extrem de actuale pentru o carte scrisă în anii 60; din păcate, volumul citit de mine era incomplet și voi căuta o ediție întregită

 

PS: Majoritatea cărților au câte o postare separată în care îmi spun părerile despre ele

 

Gata și 2024; mai am de citit și terminat (sper eu) încă trei cărți, dar nu cred că s-ar fi clasat în acest top subiectiv. Ștergem tabla și o luăm de la capăt. Și pe câte cărți bune am pus ochii... La mulți ani 2025 și multe cărți citite!

Un secol de solitudine. Câteva reflecții personale

 

Una din puterile literaturii înalte este de a trăi în mintea cititorului pe mai multe planuri. Pe de-o parte o poți experimenta sub forma pe care o scrie autorul. Mai o poți privi în subtext, printre rânduri, sondând o putere pe care nici acesta nu este conștient că o sădește în text. Mai există și o latură profund personală.

Ne plac cărțile pentru că ne identificăm cu ele. Citindu-le, ne găsim și noi printre rânduri. Reprezintă oglinzi, aparate de măsurat sufletul, termometre ale inimii și alte metafore medicale la care vă puteți gândi. Atunci când te uiți în scriitura unui om necunoscut de pe un alt continent și te găsești pe tine acolo, golit de orice aparențe, trebuie să te oprești în loc.

Și acum să vorbim despre Un  veac de singurătate pentru că totul pleacă de la lectura recentă a operei. A reușit să-mi smulgă o reacție pozitivă, m-am plecat în fața măiestriei și abilității de a fasona o iluzie mitică de mari proporții. Chiar am spus că nu a reușit să-mi stârnească o reacție empatică, dar asta nu înseamnă că nu m-a adus în fața unei răspântii a gândului și inimii.

Literatura bună are această capacitate de a servi drept viitor. În imaginație vezi soarta unor personaje fictive, dar care trăiesc vieți umane (de cele mai multe ori). Chiar și cei care sunt eliberați într-un câmp fictiv secundar reușesc să influențeze evoluția cititorului loial acestora. Câți nu se regăsesc în tulburările lui Frodo Baggins sau în viața complicată a lui Harry Potter, ca să fac apel la cei mai faimoși eroi. Nu au puterile acestora, dar găsesc o companie sufletească comună.

După această paranteză, revenim în Macondo. Să punem punctul pe i. Cred că am amintit deja în postarea anterioară că timpul joacă un rol esențial în înțelegerea realității acelui loc, în care generații trăiesc vieți similare până la un punct, își duc existența zbătându-se să-și facă un rost și apoi se retrag în împărăția morților de multe ori într-un mod zgomotos, violent.

Lecturând romanul am reușit să mă regăsesc și eu cumva pe culoarele acelei case lovite de necaz. Prima imagine care mi s-a imprimat în minte a fost tocmai a acelei case vechi, spațioase, atrăgătoare, dar impură. În timp, calitățile vor decădea, fiind consumată de focul timpului ce nu iartă nepăsarea și aroganța. Clădirea devine un cavou monumental și deprimat, locuit de oameni ratați, timorați și închiși în tabieturi repetate la nesfârșit.

A doua imagine e cea a cercetătorului, a studiosului. Mai multe personaje sunt atrase în lecturarea și descifrarea unor documente secrete, speciale, care pur și simplu le consumă, îi deposedează de energia lor și-i transformă în automate ce au o singură menire în viață. Rămân la cheremul rudelor speriate care le fac o modestă toaletă personală, dar fără a-i putea deconecta de la obsesia lor. Iar în spatele acestui efort titanic, căruia îi este dedicată întreaga existență, se întrevede o muncă sisifică, inutilă, la finalul căreia nu vei ajunge în vârf ci te vei prăvăli în vale, călcat de uriașa stâncă pe care ai împins-o decenii fără noimă.

Am văzut și am încadrat aceste două imagini ca pe un fel de anti-hobbit. Sigur Marquez nu a vrut să-și pună opera în opoziție cu cea a lui Tolkien, însă mie îmi par a fi la capetele opuse a aceluiași gând. Pentru un hobbit, traiul singur, într-o casă clădită de el, într-o groapă, înconjurat de lucrurile care-i aduc satisfacție, este idealul. Acesta e reprezentat de Bilbo Baggins. O pleca el în aventuri împreună cu gnomii, dar gândul îi e tot la casa lui, la cămară, bibliotecă și grădină.

Totuși acea imagine este idilică și blocată în vis. Chiar și atunci când se face licitația pentru obiecte și totul este răsturnat cu susul în jos, lucrurile revin la normal, distrugerea nu este totală. Putem răspunde că ne găsim într-un tărâm de basm, așa că nu ne putem aștepta la o altă realitate. Deși nici Tolkien nu se dă la o parte din a descrie urâtul și ruina ce poate cuprinde și un tărâm atât de spectaculos ca Arda. Până și acel loc este doar o anticipare a Frumosului absolut ce n-a ajuns la ochii și urechile muritorilor.

Am ajuns la această comparație inedită tocmai pentru că la mijloc se află posibilitatea descrisă de către cei doi autori, o imagine care mă atrage până la un punct. Evident, pentru un introvertit care iubește compania cărților ce poate fi mai bun decât suficient timp liber și un spațiu în care să-și desfășoare activitatea? Chiar dacă aceasta nu va schimba lumea, nu va atrage interesul majorității oamenilor.

Acceptăm și faptul că până și Macondo este un tărâm de basm, o iluzie ce descrie realitatea, dar e mai aproape de adevăr decât Hobbiton. Marquez exagerează împingând hotarele posibilului și subliniind efectele împlinirii unei astfel de dorințe. Dedicarea în fața unei pasiuni implică sacrificii și pierderi, dar până unde ești dispus să mergi pentru a atinge ceea ce îți propui? E o întrebare mare și merită lăsată fără răspuns. Fiecare se cunoaște pe sine și ce caută în viață.

Ca să închei, eu spun doar că am rămas pe gânduri. Un om poate avea în același timp multiple dorințe, unele contradictorii, și îi e greu să se hotărască încotro să o apuce. Fără să știe efectul deciziilor, va merge înainte și va trăi viața cât de bine poate. E o mare șansă reîntoarcerea din loc și reevaluarea poziției în lume. Ceea ce ar părea de dorit s-ar putea să nu aducă acea prosperitate sufletească așteptată de la bun început. Ar fi bine să ne rămână suficient timp pentru a ne ridica de pe fotoliul pasiunilor și de a deschide fereastră, lăsând ca aerul proaspăt să intre în cameră și să ne trezească la realitate.

Un veac de singurătate, Gabriel Garcia Marquez. Impresii

 Noah, băieți și fete am ajuns acilișea, încheind o altă ascensiune literară rămasă în suspensie de ani de zile. S-o luăm de la capăt.

Gabriel Garcia Marquez este unul din acei scriitori care intră în minte chiar înainte să-i deschizi cărțile, înainte să poți pune mâna efectiv pe un roman de-al său. Nici măcar nu trebuie să fii versat în istoria literaturii pentru că acest nume este invocat cu seriozitatea unei zeități din panteonul cernelii și al hârtiei.

Interesant e ce se întâmplă când un adolescent grăbit pune mâna pe cărțile sale. Am citit Cronica unei morți anunțate când deja eram la facultate, abia trecut de douăzeci de ani. Mi s-a părut o lungă vorbărie ce compensa acțiunea absentă. Iar titlul însuși servește drept spoiler pentru poveste. Am încercat și Generalul în labirintul său (cred). Fiind mai lungă mi-a plăcut mai puțin pentru că este în același stil narativ, dezlânat, greoi și carnal, transpirat. Asta era senzația pe care mi-a oferit-o cartea la final.

Totuși, pentru că vorbim de Marquez, nu puteam să renunț. Mai ales că Un veac de singurătate e nelipsit din topurile literare. Nu citești trei rânduri dintr-un astfel de clasament că dai nas în nas cu familia Bunedia și satul Macondo. Mi-am zis că îmi voi îndeplini această datorie de cititor. Mai ales că aveam acea listă de cărți pe care voiam să le parcurg înainte de a ajunge la treizeci de ani.

Planul meu era să citesc romanul într-o călătorie cu trenul de la Ploiești la Arad. În principiu un plan bun după cum se vede în acești ani prolifici de lecturare. Doar că n-am terminat cartea. Nici măcar treizeci de pagini. Când am început din nou cartea am fost curios cât am parcurs în acea zi petrecută pe șine. Foarte repede m-am trezit pe teren necunoscut.

Nu mai țin minte circumstanțele dar cartea a ajuns în rucsac și eu am parcurs distanța făcând altceva. Și de atunci nu am mai pus mâna pe ea, deși eu am obsesia finalizărilor. Indiferent cât de slabă este cartea o voi parcurge până la ultima propoziție. Un veac a fost o excepție pe care nu m-am grăbit să o corectez.

Ați putea spune că am irosit jumătate de postare descriind relația mea cu cărțile autorului columbian. Eu v-aș putea spune că am încercat să vă inițiez în stilul lui Marquez pentru că nu veți întâlni în această carte nimic altceva decât o narațiune fluidă, lungă, pe alocuri introspectivă despre povestea de viață a unei familii, a unui sat, a unei case.

Maturitatea sau o anumită toleranță născută din lecturi diferite mi-a domolit reacțiile aprige și în bună măsură naive și copilărești. Nu mai cred în cărți slabe, sau cel puțin e nevoie de o mulțime de circumstanțe pentru ca un roman să fie cu adevărat îngrozitor de lecturat. Așa că nu-mi trece prin minte să spun că Un veac de singurătate este o carte slabă sau mediocră. Nici pe departe. Și totuși e o problemă.

Pe măsură ce parcurgeam cartea, capitol după capitol, eram convins că eram altoit istoriei literare ca o frunză adăugată copacului marquezian, într-un lăstăriș cu adevărat stufos. Privind cu ochii unuia care a tras cu ochii în spatele cortinei am recunoscut pașii pe care i-a făcut autorul pentru a aduna laolaltă elementele iluziei. Este un roman extrem de bine scris, bizar, profund, lugubru, imprimat cu pecetea nostalgiei și a destinului. Totuși, nu mi-a stârnit nicio reacție emoțională.

Eu sunt cititorul care se lasă păcălit de autor și răspunde la comenzile pe care le impune acesta. Iar pe cei sinceri îi răsplătesc cu obolul emoțiilor, bucurându-mă pentru personajele lor sau jelind căderile acestora. Dar Marquez nu a reușit să mă facă să-mi contract mușchiul inimii de-a lungul periplului macondan. Sau nu atât de mult cât m-aș fi așteptat, pentru că, de-a lungul acestei istorii întortocheate e loc de mirare, de frustrare sau amuzament. Însă totul e privit de departe, asemenea spectatorului ce urmărește o punere în scenă.

E greu să trăiești cot la cot alături de personaje și pentru că aceștia sunt mai mereu Aureliano, Jose Arcadio sau Remedios, iar viețile lor sunt lungi, excesive, încât te pierzi și-i pierzi din vedere. Când se reîntorc, nu mai ești sigur cine sunt și ce caută în narațiune. Ți se va răspunde că de fapt protagonistul este însăși Macondo sau casa își leapădă pielea după toanele proprietarilor excentrici.

Ceea ce oferă un plus romanului este forța sa mitică, profundă, înțeleasă din această distribuire a pământului însuși ca actor principal. Nu citim o narațiune precum Moara cu noroc sau Cei trei muschetari. Este o poveste umană ce transcende ziua și deceniul, ilustrând defectele, nebuniile, slăbiciunile, fricile și fiorurile sufletului atât de comune umanității în general. De aceea, nu contează atât de mult ora și minutul sau care este scopul exact al unei scene sau al alteia.

Această fluiditate apare și în interiorul narațiunii. După un timp are loc un eveniment catastrofal, al cărui martor este un singur personaj. Se fac eforturi impresionante pentru a ascunde dezastrul și majoritatea ajung să creadă versiunea oficială mult mai liniștitoare. Adevărul este astfel îngropat și lăsat fără grai, iar viața merge mai departe. Iar această nesiguranță a faptului se repetă de mai multe ori în roman.

Chiar dacă am spus că nu a reușit să-mi smulgă o reacție viscerală, care să-i întărească într-un fel valoarea, pot spune că este o carte greu de evitat. Cu siguranță că se vor găsi o multitudine de motive pentru a ocoli cartea sau pentru unii cititori de a o da la o parte. Nu este un roman ușor de citit. N-a fost intenția autorului să scrie entertainment. A tăiat o felie de istorie personală, dându-i forma unei epopei, a unui mit adăugând personaje croite pe măsura tragediilor lor, lăsându-le să umble libere într-un spațiu îngust, dar deschis tuturor experiențelor umane. Asta face ca Un veac de singurătate să fie o capodoperă literară fără echivoc.

Clasamentul Sturza al seriilor SF

 

Avertisment: urmează o postare terifiant de subiectivă

Anticii au dat dovadă de mare înțelepciune cu zicala lor gusturile nu se discută. Subtextul impune o libertate de exprimare în dreptul celor care se confruntă cu diferite forme ale artei. E vizibilă pe orice canal de comunicare. Un tablou poate fi genial sau oribil, o melodie îi face pe unii să plângă, pe alții îi lasă indiferenți, iar o sculptură își poate dezvălui formele și temele sau poate apărea ca o bucată de piatră irelevantă.

Ce să mai spun de cărți atunci? Intră doar pe Goodreads și vei vedea recenzii de o stea și recenzii de 5 stele la același roman. Unora le-a schimbat viața, alții s-au oprit la cincizeci de pagini pentru că nu au fost în stare să suporte stilul autorului. E o chestie atât de fascinantă în paleta reacțiilor.

Dar nu vreau să intru în vreo analiză psihologică a gusturilor literare. E doar un preambul pentru ceea ce urmează și ceea ce s-a văzut în titlu. În liceu am fost destul de pasionat de SF, am povestit deja. Am citit destule cărți, cele mai cunoscute. Am făcut apoi o pauză. Călătoriile lungi cu trenul mi-au dat ideea de a recupera tezaurul literar lăsat pe plan secund. Am povestit deja despre proiectul literar început iarna trecută. Acestea sunt roadele.

Am adunat laolaltă toate seriile SF pe care le-am citit și le-am pus într-o listă, un clasament. Nu am avut enșpe mii de criterii, am mers după instinctul literaro-emoțional, o scală greu de cuprins. De aici vine subiectivismul menționat mai devreme. Unora li se va părea o încercare decentă de a ordona lecturi de lungă durată, iar altora li se va părea cea mai proastă clasificare posibilă. Și partea cea mai frumoasă? Nu-mi pasă, vorbesc doar în dreptul meu.

Și acum, după această prea lungă introducere, să facem cunoștință cu părerea mea:

 

1 Fundația (Isaac Asimov)/Dune (Frank Herbert); deloc surprinzător pentru cei care m-au auzit vorbind măcar o dată despre cărți; seriile astea m-au influențat atât de mult și mi-au definit gusturile și interesele literare, și nu numai, încât nu cred că voi găsi ceva care să le depășească în panteonul fantastic

2 Cartea Soarelui Nou (Gene Wolfe); nu știu dacă se încadrează specific în SF, dar cele 4 volume traduse de editura Leda reprezintă o lectură atât de fascinantă, bizară și profundă cum rar am văzut; aștept zile în care să le recitesc pentru a căuta să surprind mai mult din ceea ce a așezat cu atâta migală și nebunie autorul de-a lungul zecilor de pagini

3 Trilogia Marte (Kim Stanley Robinson); din noile lecturi, aceasta mi-a atras cel mai mult atenția; cel mai probabil datorită duratei lungi pe care autorul o imprimă; pare o cronică reală, o istorie trăită a planetei Marte, având de asemenea personaje credibile; nu tot timpul este la înălțime, sunt momente frustrante, dar per total este un monolit literar

4 Trilogia Problema celor 3 corpuri (Liu Cixin); wow, câte idei fascinante și înfricoșătoare a așezat omul ăsta pe pagină! Multe concepte ce fac referire la natura universului, a timpului, a ființei umane, iarăși o cronică pe termen lung ce oferă în același timp lovituri narative cutremurătoare

5 Saga lui Ender (Orson Scott Card); proaspăt citită, cvartetul are multe de oferit în ceea ce privește introspecția legată de natura umană, relațiile dintre oameni, relațiile cu cei diferiți de noi înșine și multele întrebări pe care le vor aduce în prim plan progrese tehnologice la care încă nu visăm

6 Hyperion Cantos (Dan Simmons); are o natură aproape mitică, epică, stârnește imaginația prin descrieri vizuale fantastice și personaje strânse laolaltă în jurul unui mister ce se deschide pe măsură ce volumele continuă; s-ar putea ca pe măsură ce înaintăm în poveste să fim dezamăgiți, dar merită gustul amar pentru dulceața premiilor neașteptate

7 Revelation Space (Alastair Reynolds); un alt autor care marchează puncte la nivel vizual și al conceptelor; mă mir că nimeni nu a încercat să facă filme sau seriale din aceste volume; e drept, am fost mai impresionat de ambalaj și de scala galactică a acțiunii și nu atât de personaje, dar e ceva suficient de găsit în această epopee neterminată în limba română

8 Zones of Thought (Vernor Vinge); o trilogie inegală, plină de concepte fascinante, un univers umplut cu ființe diferite, care ascunde o poveste memorabilă chiar dacă de multe ori accentul este mutat pe alte aspecte care mie nu m-au facut să merg înainte cu plăcere prin narațiunea prezentată

9 Uplift Universe (David Brin); iarăși, un concept interesant, doar că de multe ori narațiunea fie e prea întinsă, se folosesc mai multe clișee sau personajele nu sunt la fel de atrăgătoare literar

 

Pentru cei care vor să înțeleagă mai bine de ce mi-am ordonat clasamentul în acest fel, există postări pe blog despre (aproape) fiecare volum individual al acestor saga

Cam atât pentru moment; următorul pas va fi la începutul lui 2025 să parcurg saga Umbrelor deși nu cred că va modifica poziția din clasament; am multe de citit și nu știu cum voi merge mai departe; am trei serii prioritare care-mi bat la poartă

Cea mai complicată este saga lui Vorkosigan din care au apărut doar 2 volume în limba română așa că va fi greu de achiziționat. Rămâne un proiect de viitor. Mai aproape și mai ușor sunt celelalte două saga, deși întâmpin probleme și aici.

E vorba de saga Cultura a lui Ian M Banks, din care au apărut 3 volume la editura Nemira, restul de 7 fiind disponibile în graiul original englezesc. Pe lângă asta mai număr și saga Expanse văzută pe rafturi în haine de Paladin. Și aici avem 4 volume traduse, restul de 5 rămânând în posesia site-urilor ce aduc cărți din străinătate. În timp voi completa seriile, le voi citi și voi extinde acest clasament.

Se pare că am ceva de lucru pentru la anul, Banks și S.A. Corey fiind prolifici. Cred că nu-mi voi pune o țintă prea mare pentru 2025 având în vedere că mai ochesc câteva cărți lungi. Măcar să fie suficientă liniște pentru a putea duce la capăt noua provocare. Cei interesați pot reveni pe blog pentru a vedea dacă m-am ținut de cuvânt sau am eșuat lamentabil. Nu există cale de mijloc.

 

 

PS. Mi-am adus aminte de privirile urâcioase pe care mi le aruncă cărțile lui Peter F Hamilton și mă ia cu amețeală când mă gândesc cum se îngustează 2025. Dar ar putea fi mișto, cine știe

Copiii minții, Orson Scott Card. Impresii

 

Așadar, am ajuns la final (provizoriu). O spun din start, dacă citiți această postare înseamnă că deja știți ce se întâmplă în Xenocid așa că voi putea destăinui unele evenimente din acea carte. La final am să las o secțiune deschisă și pentru această carte. Deși nu se întâmplă chiar atât de multe.

Șocul cel mai mare legat de Xenocid e faptul că problema flotei nu a fost încă rezolvată într-o carte de 600 de pagini. Și pe deasupra a fost adăugată iminența dezactivării lui Jane și virusul descolada legat de inteligența pequennios și mutanții de pe Calea. Majoritatea punctelor au fost rezolvate însă cea mai mare a fost împinsă spre ultimul volum.

Un alt șoc a fost dedublarea lui Ender în două noi entități smulse din psihicul său reprezentându-i pe Peter și Valentine. Acea decizie a creat alte probleme explorate pe larg, așa cum ne-a obișnuit deja Card. Finalul cărții mi-a dat ceva speranță mai ales când Peter s-a suit într-o navă declarând că era gata să răstoarne guvernul Congresului. Părea o premisă fascinantă pentru ultimul volum. Cu adevărat.

Lucrurile au stat altfel. Peter și Wang-mu pleacă cu o navă, însă foarte repede ne dăm seama că nu ne aflăm în prezența Hegemonului victorios, ci aproape de o ființă pierdută și lipsită de sens. Valentine de asemenea se confruntă cu o criză de identitate în special după ce se ajunge la concluzia că trupul ei este necesar pentru ca Jane să supraviețuiască. Alte nave pleacă de-a lungul galaxiei purtând rasele amenințate, Novinha pleacă la mănăstire rupând relațiile cu Ender. Plikt, un alt personaj caută să trăiască mai departe în umbra lui. Ceilalți membri ai familiei Ribeira se ciondănesc pe mai departe.

Probabil remarcați o anumită problemă a cărții: Ender pare să iasă din scenă. Nu mai e personajul principal, poate nici măcar secundar. Am să fac o comparație cu un alt personaj faimos. El ajunge să semene cu Luke Skywalker din Last Jedi, izolat de lume și gata să moară. Cam așa ni-l prezintă Card, iar cele două entități similare cu frații săi reprezintă de asemenea dorința de a dispărea cu totul. Fiecare are ceva de făcut pentru a salva Lusitania, el merge la mănăstire, o caută pe Novinha și sapă buruieni. Până când alunecă într-o comă. Îmi pare rău, intrăm în spoilere, dar nu prea sunt multe de spus despre carte.

Împiedicarea flotei Lusitania ia o turnură interesantă, Peter și Wang-mu străbătând galaxia căutând aliați improbabili. Card leagă primul xenocid și cel care era gata să se întâmple de un eveniment istoric din trecut și de un popor cu un trecut imperial tumultos. Chiar și când s-ar părea că lucrurile revin la normal, problema nu dispare până nu este rezolvată într-o manieră simplistă. Acesta este pericolul atunci când inventezi puteri ce par de-a dreptul divine. E de apreciat felul în care sunt legate cele două momente de xenocid, iar Ender prin deciziile și acțiunile sale aruncă o umbră asupra umanității secole mai târziu.

Copiii minții este o carte complicată dar în același timp confuză. Având în vedere dezbaterile etice care rămân prevalente și în acest ultim volum, ne confruntăm iarăși cu capete vorbitoare ce repetă argumente reci. De această dată însă Valentine/Jane este în mijlocul acestei furtuni retorice. E drept, sunt întrebări interesante legate de cel ce trăiește în carnea trupului. Card deja a pregătit terenul pentru transmutări ale esenței ființei dintr-un corp în altul, doar că de această dată e greu să ții pasul cu multele personaje puse în fața acestor dileme.

Și toată această țopăială metafizică a făcut să pierd din vedere un moment care ar trebui să fi fost cu adevărat emoționant. Urmează un spoiler important așa că fiți cu luare aminte. Undeva pe la jumătatea cărții, Ender moare. Trupul său cel vechi, venit de pe Pământ în urmă cu trei mii de ani e suflat de vânat asemenea lui Obi Wan pe Death Star (2 trimiteri la Star Wars sunt suficiente). În loc să verși lacrimi pentru moartea protagonistului te întrebi dacă a murit pe bune sau o să revină într-o altă formă sau până la urmă ce se întâmplă.

În cele din urmă totul se încheie cu bine, atât cât se poate. Există speranță pentru ziua de mâine. E de apreciat tonul optimist pe care încheie Card (provizoriu) seria. Omenirea probabil va fi dispusă să conlucreze cu celelalte două specii pe care a fost gata să le extermine. Există un viitor pentru aceștia și chiar pentru acea specie care a creat și colonizat descolada. Multe întrebări și așteptări. Dar acestea vor ține de aventurile altor personaje care au cunoscut deja influența pozitivă a lui Ender, xenocid și vorbitor în numele morților.

Copiii minții din păcate suferă de boala capătului de serie. Tocmai am inventat acest termen, însă se prea potrivește. Citind și mai târziu gândindu-mă la cele citite, am extras din memorie alte titluri. Fundația și Pământul. Canonicatul Dunei. Rise of Endymion. Golul ispășirii. 3001:Odiseea Spațială. Cu toate plusurile și minusurile lor, niciuna din aceste serii nu oferă un final satisfăcător universurilor inventate. S-ar putea să scriu o postare în care să tratez mai larg problema pentru că promite să scoată ceva de învățat.

La fel cum am spus despre Xenocid, Copiii minții e necesar de citit pentru cei care vor să încheie seria lui Ender. Ceilalți se pot limita la primele două cărți, excelente ca scriitură și teme. Ce a făcut Orson Scott Card n-a fost ceva rău, doar puțin dezamăgitor. Cred că finalul seriei a fost pe muchie de cuțit și făcând alte alegeri ar fi reușit să consolideze o saga cu adevărat legendară.

Salvarea seriei sunt celelalte patru cărți din Saga Umbrelor pe care sper să le citesc la începutul anului viitor. S-ar putea să facă ceea ce Hyperion nu poate, să ridice scorul personal. Om vedea. Până atunci, vă salut de la capătul universului lui Ender, încheind pentru acest an provocarea serilor SF. La cărți bune!

Xenocid, Orson Scott Card. Impresii

 

E satisfăcător momentul în care depășești anumite obstacole care în trecut te-au făcut să te oprești din călătorie. Asta am simțit și eu după ce am citit ultimele cuvinte de la finalul volumului.

În liceu, după ce am citit Vorbitor în numele morților și am fost dat peste cap am vrut să merg mai departe. Slavă Domnului, pe atunci dacă se începea o serie SF de obicei se ducea până la capăt (e drept Xenocidul apăruse și în seria din 1990 Nautilus așa că nu era mare panică). Totuși, foarte repede am renunțat. Nu cred că m-a speriat mărimea cărții. Nu pot spune prea sigur care a fost motivul. Știu însă că m-am oprit și am rămas în aceeași poziție până în stresantul an 2024 când am decis să fac un tur de forță prin magnum opus-ul lui Card.

Povestea nu începe pe Lusitania unde teama cauzată de flota trimisă să-i extermine crește, ci pe o altă planetă. Numită Calea este un sanctuar pentru cultura chineză, fiind căminul Vorbitorilor în Numele Zeilor, oameni dotați cu calități speciale dar și prinși în ritualuri bizare de purificare. Dintre aceștia îi cunoaștem pe Han Fei-tzu, un bărbat ce devine venerat după ce fiica ei, Han Qing-jao, e descoperită ca fiind din aceeași categorie specială. Alături de ei, se alătură o servitoare, Si Wang-mu, a cărei importanță e greu de estimat.

Pe Lusitania lucrurile sunt tensionate, după cum ziceam. Chiar dacă la suprafață se pare că Ender a readus pacea și a deschis calea bunei înțelegeri între trei rase, acel punct de echilibru nu e găsit atât de ușor. În cadrul familiei de xenologi se ivesc noi motive de ură, are loc un alt deces important, iar teama ancestrală de străin atinge cote maxime. Mai mult decât atât, identitatea lui Jane este dezvăluită Congresului Stelar, înspăimântat de puterea pe care o deține, hotărăsc să-i curme viața. Iar cercetările în ceea ce privește virusul descolada duc la revelații cutremurătoare și decizii dureroase.

În cele din urmă toate firele narative se împletesc într-o concluzie deschisă, conflictul urmând să fie finalizat în ultimul volum al sagăi. Dar merită menționat și faptul că Orson Scott Card a publicat un al cincilea volum, The Last Shadow, care aparent reprezintă adevăratul final al epopeei. La fel ca în cazul Revelation Space, nu știu cât de repede ar trebui să ne așteptăm să-l vedem publicat în limba română.

Să vorbim totuși despre Xenocid. Cum mi s-a părut? În minte saga lui Ender era cot la cot cu saga lui Hyperion despre care am spus că e trasă în jos de ultimele două romane de o calitate inferioară. Se întâmplă la fel și aici? A reușit Card să scape de acest blestem al continuărilor inferioare?

Răspunsul direct este, nu. Asta înseamnă că această carte nu este la fel de bună ca Jocul lui Ender, o capodoperă. Dar nu înseamnă că este o carte slabă. Este suficientă, destul de bine închegată, cu o linie narativă ușor de urmărit. De data asta nu am simțit nevoia să renunț cu totul la carte, dincolo de pariul personal de a completa saga.

Cu toate acestea este inferioară și Vorbitor în Numele Morților. Majoritatea personajelor sunt prezente și aici. Altele capătă iarăși importanță, și aici vorbim de Valentine care reintră în narațiune. Avem actorii de pe Calea, care deși sunt separați pentru o bună perioadă a cărții, devin vitali înspre finalul acesteia. Sunt atât de multe voci care caută să-ți atragă atenția însă par că nu reușesc cu aceeași putere ca în volumul anterior.

Probabil unul din motive este că în multe cazuri personajele se angajează în lungi dezbateri aride referitoare la subiecte etice. La fel ca oamenii care trăiesc în perioade delicate, e greu să găsești următorul pas. Ei fiind experții, își pun capetele laolaltă și croiesc un drum cât mai folositor pentru majoritatea. Doar că procesul seamănă mai mult cu un dialog filosofic din antichitate și nu atât de mult cu o expunere narativă. Personajele devin argumentatori care se luptă în silogisme, nu oameni în carne și oase.

În acest volum se mai face un salt discret și larg înspre concepte ce țin destul de puțin de știință, mai multe de science fantasy. Se pare că aceasta e soarta seriilor de cărți ambițioase ce iau în calcul viitorul omenirii. Răspunsul se găsește în tehnologii ce depășesc hotarele pe care le înțelegem astăzi. Minor spoiler, se descoperă o modalitate de a efectua călătorii interstelare instante, iar modul în care se ajunge la acest progres poate să apese asupra încrederii în realitate a unor cititori. Conceptul este interesant, atât cât l-am putut pricepe.

Deși aceste două aspecte slăbesc cartea, transformând personajele în goarne pentru exprimarea unor opinii sau deslușirea misterelor cosmosului, se găsesc cred că două sau trei capitole în care măiestria narativă iese la iveală. Nu le spun pentru că ar fi niște destăinuiri de mare calibru. Chiar în momentul în care mă plângeam de calitatea personajelor, acestea explodează și te leagă de carte dând pagină după pagină și plonjând în durerea și mânia acelor evenimente. Din păcate, a fost doar un vârf, după care s-a revenit înapoi la o expunere rece, profesorală.

Să închei cu comparația cvartetelor? În prezent nu știu pe care l-aș pune deasupra. Acum când scriu îmi dau seama de o nouă asemănare între cele două opere. În ambele cărți avem personaje care manipulează timpul, traversează vaste perioade de timp și reușesc să depășească și limitele propriului trup. E o asemănare superficială, dar interesantă.

Xenocid e o carte destul de lungă, care duce povestea mai departe, punând mai degrabă accentul pe problemele curente și rezolvarea lor decât pe personaje. Nota intimă cu care m-a cucerit Vorbitor în numele morților este în general pierdută, sau cel puțin trece într-un plan secundar, chiar terțiar. Nu pot evita cartea cei care doresc să meargă mai departe în călătoria prin lumea creată de Ender, înainte de finalul (provizoriu) apoteotic. Rămâne de văzut cum încheie Card povestea celui mai mare geniu militar și criminal din istoria omenirii.

Scurta mea admirație față de Napoleon

 

Totul s-a întâmplat demult așa că nu prea pot oferi date exacte, doar niște aproximări. Cel mai probabil undeva prin 2004-2006, abia dădusem de gustul istoriei. Cum am spus în alt loc, nu aveam internet așa că mă bazam pe cărți, pe reviste, pe ceea ce auzeam la televizor în emisiuni culturale (da, existau și d-alea).

Prima structură mentală a istoriei s-a desfășurat sub semnul Oamenilor Mari pentru că era mai popular și poate mai ușor să scrii despre viața unor lideri importanți pe care să-i promovezi. Cu mult mai greu să vorbești despre sisteme, despre conexiuni între cultură, politică, religie și toate mecanismele care împing istoria într-o parte sau în alta.

Încă îmi aduc aminte de o revistă, parcă se numea Mari Personalități, sau ceva de genul. Mai era și o carte pe care am întors-o pe toate părțile, 99 de personalități ale lumii antice. Astfel, mintea pre-adolescentului Iuliu stabilise un traseu al eroilor ce pornea de la Alexandru Macedon și Iulius Caesar, mergând după Charlemagne, Genghis Khan, Mehmet Cuceritorul și oprindu-se evident și parcă inevitabil la marele Napoleon, ultimul cuceritor (n-a fost ultimul, dar așa suna povestea mai fain).

Nu pot spune care a fost scânteia, dar știu că deodată voiam să citesc cât mai mult despre el. Poate motivația, privind de astăzi, ar fi tocmai forța narativă a vieții sale, povestea sa. Un tânăr nobil de pe o insulă semi-barbară, urcă furibund pe treptele onoarei militare, învingând marile imperii ale timpului său și ajungând chiar împărat. Și la fel de repede decade, fiind înconjurat de inamici care nu-l lasă să răsufle, exilându-l mai apoi la capătul lumii.

Napoleon ar fi un personaj literar fascinant dacă n-ar fi existat în realitate. Cred că de aici se trage magnetismul său. Nu a fost un nimeni, nu a fost un sonat sau un neajutorat, așa cum a vrut Ridley Scott să-l prezinte în filmul lansat anul trecut. A fost un om genial, brutal, feroce, ambițios și încăpățânat. Și pentru o vreme se părea că stelele s-au aliniat pentru a-i da dreptate.

Din păcate nu prea pot spune multe despre mine și uimirea mea. Țin minte că în primul rând fascinația mea era una enciclopedică, academică. Voiam să cunosc cât mai mult despre generalul aproape neînvins. Am citit cărțile apărute în limba română la vremea aceea, deși Memorialul din Sfânta Elena a fost prea lung. Am avut acces la mai multe numere din Magazin istoric dedicate lui. Mă uitam în atlase istorice și refăceam mental harta succeselor sale efemere.

Am ajuns să îmbin fascinația pentru personaj cu o gândire de stadion, ca să zic așa. Eram supărat pe Wellington că l-a bătut la Waterloo sau pe Nelson pentru reușita Trafalgarului. Am ajuns să-l urăsc cu o inocență copilărească pe Hudson Lowe, guvernatorul Sfintei Elena, bănuit multă vreme că l-a otrăvit pe împărat cu arsenic. Nu mai era istorie, un subiect de cercetare, era viață și pasiune ieșită din comun.

Elementul creativ se lega de hărțile pe care le desenam pe vremea aceea. Istoria îmi oferea o supapă pentru imaginație, de multe ori depășind limitele consemnate în cărți. Astfel, Napoleon nu pierdea în Rusia ci își continua cuceririle ajungând stăpân peste un imperiu ce se oprea prin China și nisipurile Africii. În mintea mea aveam loc și pentru o comparație copilărească cu Hitler, ultimul care a reușit să dărâme vechea ordine europeană (deși pe Hitler nu-l admiram), tentativele lor imperiale fiind similare pentru cineva care nu era atât de citit, așa cum eram eu la vârsta aceea.

Cel mai rău lucru a fost că i-am scuzat crimele prin măreția sa. Apăreau și acelea în paginile citite, dar erau marginale pentru cel care a câștigat la Austerlitz și Jena. A tras cu tunurile în revoltații de la Tuileries? Irelevant. A răsturnat el un regim democratic, chiar măcinat de corupție? L-a ucis pe ducele d Enghien? A omorât peste un milion de soldați în campania nebunească din Rusia?

Ăsta e marele risc când ajungi să admiri furibund o personalitate, indiferent de cine este aceasta. Părțile bune cresc atât de mult încât cele rele par irelevante, pot fi băgate sub preș, nu pot concura cu binele făcut de el. Și totuși, nu-i așa. Dacă suntem sinceri cu noi și cu imaginea pe care ar trebui să o avem despre marii oameni. Moștenirea lor nu este niciodată una curată. E imposibil.

Această fascinație nu a durat mult. Eram încă un copil care sonda în câmpul istoriei. Iar eu eram mult mai interesat de Antichitate, chiar dacă Alexandru, Cyrus sau Iulius Caesar nu m-au atras în același fel. De fapt, de atunci încolo nu am mai avut o așa admirație față de o unică personalitate. Nu am ajuns să cred în nimeni, să mă lupt pentru el sau să  iau la nivel personal reușitele sau eșecurile sale.

Probabil e mai bine așa. Cu astfel de simpatii poți moșteni puncte oarbe, în care nu vezi slăbiciuni și eșecuri. Se tot ridică Mari Oameni care cred că pot răsturna Istoria după pofta inimii lor, lăsând în urma lor o moștenire disputată. Ar fi mai bine fără ei, dar puterea îi atrage, iar istoria este obligată să le noteze parcursul, de sus până jos. Și tot așa, vor mai fi unii care tineri sau mai în vârstă se vor îndrăgosti de câte vreun mic Napoleon a cărui soartă e mereu aceeași, gustând în scurți ani dulceața biruinței împreună cu amarul înfrângerii. Niciodată singuri, mereu însoțiți de corul celor care sting incendiul pornit de ambiția lor.

Vorbitor în numele morților, Orson Scott Card. Impresii

 

Am ajuns, sau mai bine zis, m-am reîntors la cel de-al doilea volum din saga lui Ender. Și-odată ce am închis cartea pentru ultima dată, sunt gata să intru pe teren necunoscut.

Să vă spun câte ceva despre ce a însemnat această carte pentru mine. Am citit ambele cărți scrise de Card pe timpul liceului. Eram complet fermecat de grandoarea, imensitatea și profunzimea universurilor create de Asimov și Herbert. Ziceam că-mi place SF-ul, dar de fapt îmi plăcea posibilitatea creată de existența unor astfel de lumi complexe prinse într-un timp profund. Ceea ce scriam eu în niște caiete rebegite pe vremea aceea semăna cu saga lui Asimov în care conta acțiunea și soarta galaxiei, nu personajele.

Apoi am dat de Jocul lui Ender. În acele vremuri mai inocente aceste trei saga se profilau ca fiind vârfurile genului. Mai aveam multe de învățat, e drept, dar după ce am devorat Fundația și Dune eram pregătit pentru altceva. Ender a fost interesant, acum urma Speaker. Doar că acea carte era diferită. Era mult mai limitată ca spațiu al acțiunii, mai intimă, fără o miză galactică. Am fost dat peste cap. Era intrarea într-o nouă fază creativă în care eram gata să explorez nu doar oportunitățile galactice, cât și complexitățile psihicului uman. Evident, nu mi-a reușit din prima, dar de acolo a început totul.

Așadar, ce impresie mi-a făcut cartea odată ce am revenit la ea? După ce am parcurs nenumărate volume diverse, compuse pe voci diferite, nu mi s-a mai părut o carte extraordinară. Vorbesc din punctul de vedere al așteptărilor bazate pe nostalgie. Ar fi trebuit să mă dea pe spate într-un mod hotărâtor, însă nu a făcut-o. totuși, nu este o cartea rea.

De fapt, este chiar bună. Servește drept o continuare satisfăcătoare pentru primul roman, deși e ciudat să-l vezi pe Ender într-o altă postură, atât de diferită, de cea a geniului militar. El este Vorbitor în numele morților, un predicator itinerant ce ține eulogii la înmormântări prezentând viața celui decedat într-o așa manieră încât nu ocolește nici defectele, nici calitățile. A creat un fel de religie umanistă respectată pe cele 100 de lumi colonizate de omenire.

Criza apare pe planeta Lusitania, pe care este descoperită o nouă specie de extratereștri numită pequennios, asemănători cu niște porcușori. Lucrurile se complică atunci când doi cercetători ai acestora sunt uciși în mod ritualic de subiecții lor. Dincolo de aceasta este o dramă familială extrem de complexă și dureroasă, înălțată pe munți de minciuni care odată destăinuiți vor produce durere. Ender e conștient de aceasta, dar trebuie să facă orice pentru a împiedica un al doilea xenocid.

Romanul este memorabil în primul rând datorită interacțiunilor dintre personaje. Ender este nodul care îi strânge pe toți laolaltă servind drept un înțelept itinerant gata să aline durerea tuturor celor pe care-i întâlnește. Familia Novinhei este profund disfuncțională și conflictul se răsfrânge asupra enigmei extraterestre. Iar Ender are răbdare să desfacă ițele simțind că poate împăca toate taberele.

Cartea ascunde un substrat antropologic, punându-ne în ghetele detectivilor care descoperă la pas felul în care trăiesc acei extratereștri ciudați, plini de ritualuri absurde și probabil amenințătoare. Iar în momentul revelației, îți dai seama de cât de fascinantă este țesătura inventată de Card pentru a explica felul în care acești alieni funcționează ca societate și cum interacționează între ei.

Dacă ar trebui să găsesc egali literari, de multe ori m-am dus cu gândul la saga lui Brin legată de Uplift, cu extratereștri gata să fie augmentați după contactul cu umanitatea, sau la cărțile lui Vinge în care de asemenea apare același model de cercetare și interacțiune cu specii extraterestre. Totuși, cartea lui Card îmi pare mai completă datorită empatiei pe care o modelează în paginile romanului, absentă în mare parte din operele celorlalți autori.

Până în prezent, saga lui Ender stă bine. E la fel ca Hyperion, două cărți bune. Mi-e teamă de ce urmează, pentru că mai sunt două cărți. Iar Xenocidul va fi hotărâtor. Dacă e bună, seria urcă. Dacă nu, ajungem în ape tulburi. Sper ca în ianuarie să citesc și saga Umbrelor care va afecta scorul. Cât privește celelalte cărți, pentru că Card a mai scris încă pe cât a publicat Nemira, nu mă voi pronunța. Singura care pare necesară îmi e The Last Shadow, culminarea întregii serii. Celelalte sunt glazură ce completează prăjitura. Cel puțin, spun asta din sânul ignoranței. Om vedea unde ne poartă pașii printre pagini.