Anxietate și depresie la pachet. Impresii despre cărți

Se spune că unele subiecte și unele cărți se citesc ca urmare a unei implicări mai degrabă emoțională decît intelectuală.  Probabil așa este, cel puțin în parte. Recunosc, pe mine m-a atras subiectul într-o străfulgerare de maturitate cînd mi-am dat seama că e important să te înțelegi și pe tine însuți înainte de a lua viața în piept. Așa că am pus mîna pe unele cărți ce tratează subiecte de psihologie, un domeniu străin mie în afară de un curs în clasa a X-a la liceu. Doar că au trecut cîteva zile de atunci...

Oricum, am să vorbesc despre două cărți. Prima, Anxietatea scrisă de Scott Stossel și apărută la Humanitas în 2019 și a doua Legături pierdute. Cauzele reale ale depresiei și soluții surprinzătoare a lui Johann Hari apărută la Trei în 2019. După cum am subliniat deja nu e opinia unui specialist și nici nu îndrăznesc să mă apropii de datele științifice așezate în carte. E mai degrabă o privire de ansamblu și cîteva impresii legate de concluziile trase de cei doi autori.

De la început ar trebui să se știe că nici Stossel și nici Hari nu sunt oameni de știință, nu lucrează în domeniul psihologiei. Ambii sunt jurnaliști care scriu prin prisma unor persoane ce se confruntă cu aceste două stări, anume depresie sau anxietate. Ambii au un moment în care vorbesc despre tratamentele medicale pe care le-au ingerat și efectele mai mult sau mai puțin pozitive pe care le-au avut asupra lor. Asta face ambele cărți puțin mai accesibile, ei făcînd călătoria cunoașterii alături de noi publicul neavizat.

Ambele cărți mi s-au părut interesante, pline de informații și deschizătoare a unor noi dimensiuni ale ființei umane și a conflictului pe care îl avem cu societatea ce ne înconjoară. Stossel are o abordare mult mai riguroasă pe alocuri cartea părînd a fi o enciclopedie, un documentar pe hîrtie vorbind despre medicamente sau despre diversele tratamente pentru anxietate. Dar cartea capătă o față umană atunci cînd vorbește despre propriile sale suferințe și ale înaintașilor săi. Hari e mai carismatic, mai dezinvolt și își susține fiecare argument cu zeci de povestioare născute din interviurile pe care le-a realizat în cercetarea sa. De aceea e mai ușor de citit și cu siguranță are o putere de captare mai mare.

Abordarea celor doi diferă, în aceeași măsură în care și subiectul central e diferit. Stossel tratează anxietatea ca o problemă intimă, a fiecărui om, și lăsînd cumva ca soluția să se întrezărească tot ca urmare a unui efort interior de regenerare. Hari are o viziune mult mai holistică, blamînd în bună măsură valorile societății pentru epidemia de depresie ce ne înconjoară. De aceea soluțiile sale înclină mai degrabă înspre latura relațională, singura capabilă să reducă simptomele depresiei. În plus, datorită conectării la problemele zilei unele soluții înclină spre o pantă mai degrabă politică depinzînd mai apoi de gusturile și încrederea fiecăruia în fezabilitatea unor proiecte de acest gen.

Sunt cărți de recomandat? Cred că da. E nevoie de timp pentru că ambele sar de 300 pagini, așa că e necesară o lectură prelungită, dar și atentă. Probabil cu creionul în mînă. Cumva cartea despre anxietate ar înclina mai mul într-o ipotetică balanță. În parte pentru că are o formă mult mai științifică și mai bine legată. Cartea lui Hari are după cum spuneam o tentă narativă mult mai puternică și un fundal motivațional mult mai accentuat. Pe viitor, dacă voi mai citi cărți despre depresie cu siguranță că va oscila într-un alt ipotetic clasament. Dar sfatul cel mai sigur ar fi, înainte de a vă gîndi să citiți sau să cumpărați aceste cărți verificați recenziile unor specialiști care se pot găsi destul de ușor pe internet. La un simplu scroll pe Goodreads deja am confruntat mai multe recenzii serioase. Informația este cît cuprinde. Dorința de citit să fie.  

Holbîndu-mă pe pereții Timișorii

Nu au fost chiar cai verzi, dar ceva-ceva tot am văzut!

Azi am vrut să povestesc despre 1917, dar uite că am ajuns la Timișoara și mi-a sărit aparatul foto în mînă. Dacă te plimbi destul de mult prin orașul ăla și îți faci de lucru să vezi fațadele frumoase (și din păcate neîngrijite) ai să dai peste unele frumuseți ce amintesc de vremuri de glorie ale lumii. Știu azi totul se încadrează în termenul mundan de tencuială ce are prostul obicei să o ia la vale. Altădată încînta ochii și topea inima. Unele trăiri din trecut poate ar fi bine să mai fie recapturate și în vremile astea ale progresului neîntrerupt.

Periplul lui Baldassare, Amin Maalouf. Impresii

Not great, not terrible.

Am o relație tare bună cu Amin Maalouf. Pot spune că este printre autorii mei preferați și am citit cărțile reeditate de Polirom pe bandă rulantă. Mă uitasem pe tabelul meu și m-am mirat că le-am topit în vreo 3 luni din frumosul an 2017. Și de atunci seceta a continuat. Pînă la Baldassare.

Și amu vine baiu. Am citit cartea un sfert pe tren dinspre Cluj și restul acasă. Am dat pagină după pagină și cînd am închis-o am avut sentimentul unui bun sfîrșit și al unei împăcări de sine. Dar pînă acolo drumul e la fel de lung ca odiseea genovezului agnostic din anul Fiarei.

În două cuvinte plot-ul cărții vine așa: suntem în 1666, an asupra căruia planează eticheta Apocalipsei prin evidenta trimitere la versetul biblic ce pomenește de semnul fiarei. Toată lumea fierbe și un anticar din satul levantin Gibelet ajunge în posesia unei cărți ce ar conține Numele ascuns al lui Dumnezeu, rămînînd însă repede fără acest volum. Cuprins de remușcare, curiozitate și teamă pornește în căutarea acestei cărți ajungînd prin Stambul, Smirna, Genova și chiar la Londra.

Ce mi-a plăcut. Scrisul, evident. Stilul lui Maalouf e încă aici. Am găsit pe Wikipedia cronologia cărților și Periplul e ultimul volum, publicat în 2000. Mi-e greu să cred că doar cu 4 ani nainte a scris Scările Levantului, dar asta e o altă paranteză. În momentul în care descrie locurile, în care vrea să apese pe suflet pentru a scoate esența, îi iese. De asemenea, și-a ales un moment bine ancorat în momente cinematografice (Șabbatai Tevi, incendiul Londrei etc) ce pot fi creionate remarcabil.

Dincolo de asta, un ocean de nesiguranță. Romanul e scris în stil epistolar și nu știu cum simt decizia asta. Și deh, jurnalele noastre sunt relativ plictisitoare după cum îmi dau bine seama. Din perspectiva asta, e de apreciat pentru că translatează bine banalitatea zilelor. Sunt unele perle cu adevărat frumoase, dar sunt pierdute în valurile repetițiilor și gîndurilor fulgurante.

Și să vorbim despre Marta. Cred că asta a fost principala mea dezamăgire. Se pleacă de la o premisă atît de exotică și fascinantă cum ar fi găsirea unei cărți într-un an cu o încărcătură spirituală enormă și în scurtă vreme devine un sidequest. E mereu prezentă, dar într-o parte a minții lui Baldassare mult mai interesat de regăsirea fostei sale iubiri cu care a reînceput o relație în drumul spre Stambul. Mi-aș fi așteptat poate la ceva care să aibă în centru curiozitatea intelectuală și drumul să fie pavat de această dorință de cunoaștere nu de dorința după Fata Morgana pe care o manifestă genovezul. Acestea fiind zise mi-a plăcut rezoluția poveștii lor.

I-am pus 2 stele pe Goodreads, cea mai mică notă de pînă acum. Dar m-a pus pe gînduri după aceea. Pentru că în cele din urmă cred că pentru Maalouf cartea a fost doar un McGuffin cu care să dea drumul poveștii fără a avea un interes prea mare în a-i oferi o concluzie. Povestea este despre călătorie, despre casă și despre rătăciri. Despre oameni iubiți și oameni loiali. Despre omul care se naște odată ce dă piept cu lumea ce-l înconjoară și i se opune. Și asta e o temă aproape de inima mea și care mă face să rezonez mult mai bine. Pentru că toți ne dorim un final fericit și un loc căruia să-i zicem acasă. Chiar dacă ar trebui să călătorim peste mări și țări pentru a-l găsi.

PS: Polirooooooom, hai că mai sunt 3 cărți! Poate ne bucurăm de un an cu recoltă bogată în 2020...

Am stat 2 zile fără laptop și internet și am trăit să-mi spun pățania

O struțo-cămilă de experiment practic. Cu multă liniște și muzică.

În viață apar acele momente unice pe care trebuie să le dibuiești, să le filezi și să profiți de ele. Pentru că nu știi dacă altădată vei mai avea parte de această șansă. În spatele pompozității stă un fapt simplu: a trebuit să ajung în Cluj pentru două zile încheiate, mai mult sau mai puțin cu mîinile în buzunar. În afară de locurile unde trebuia să ajung nu exista nimic programat. Și timpul de asemenea era tare limitat. Așa că am luat o hotărîre: rucsacul meu va fi mai ușor cu un laptop care a dormit frumos pe masă.  

Există viață după tehnologie? Probabil că da, atîta vreme cît nu te învîrți 24/7 în jurul unui ecran de orice formă o fi. Adevărul e că situația fiind specifică n-am făcut un lucru tare deosebit. Zilele astea am fost cam tot timpul pe fugă, cu orar și mai apoi cu timp lung petrecut în mișcare. Dar au fost și unele momente în care, în alte circumstanțe, ar fi intrat în scenă laptopul. 

Și atunci a trebuit să-mi umplu timpul cu ceva. Tocmai mi-am dat seama de cît de importantă e expresia asta. A umple timpul cu ceva. Altfel s-ar fi umplut de la sine putere cu notificările gadgeturilor. Dar așa, am citit cărțile de prin cameră, am răsfoit altele, mi-am mai aranjat puțin dezordinea primordială de prin dulap și chiar am avut timp în care să stau pe pat să mă holbez la tavan și să mă ascult.

Ar mere și a doua oară? Eu mă gîndesc mai degrabă dacă aș fi în stare să repet exercițiul cu laptopul lîngă mine. E ușor să nu vrei să mănînci tort cînd nu ești invitat la petrecere. Dar dacă ai cofetăria în colțul străzii problema capătă un alt colorit. E tare, tare greu. Zic din perspectiva mea gîndindu-mă cît timp îmi mănîncă toată foiala asta inutilă la care te atrage laptopul (n-am smartphone așa că nu mă pot plînge). Și după aia dau vina pe toată lumea, cînd eu găsesc mereu filmulețe despre pisici care cîntă la pian și găini care fac gimnastică. 

Avem nevoie de tehnologie că doar cum scriu eu frumusețea asta de text. Dar așa momente de deconectare...ar trebui să se caute. Eu ar trebui să le caut. Nu e nimic motivațional aici, poate doar pentru mine și pentru zilele în care mă voi mburda (răsturna pentru non-ardeleni) în pat și voi rătăci pe vreun newsfeed fără capăt și fără sens. Minutele și așa sunt ne sunt numărate. Măcar să le numărăm noi și nu cine știe ce algoritm.