Cuvinte pentru lut

 Nu, nu așa se numește continuarea cărții Labirinturi de lut. Și nici nu e limita creativității mele :)

 

Dar e un titlu bun pentru gândurile mele. Pleacă de la un subiect la care m-am tot gândit și despre care cred că am mai scris, dar ăsta e privilegiul scriitorului, de a se repeta sub forme diferite.

Doream să scriu câteva ceva despre cuvinte, și nu despre cele notate pe o foaie, fie ea de hârtie sau digitală. Despre cele rostite, despre care se spune că zboară în vânt. Doar că de multe ori, înainte de a se alătura uitării au un efect asupra inimii noastre.

E poate paradoxal, sau de așteptat, ca tocmai un introvertit să vorbească despre cuvinte. Noi nu vorbim atât de des, și asta poate însemna că ne cântărim cuvintele când le rostim. Nu neapărat că orice iese pe gură e aur curat, dar va fi mult mai greu să găsești un introvertit moară-stricată.

Oricum, mă gândeam la felul cum ne afectează cuvintele. Sunt într-adevăr lutul care ne modelează, cărămizile pe care ne construim personalitatea. Căutăm cuvinte calde și încurajatoare ca floarea soarelui ce caută lumina astrului ceresc. Asta o face până și un introvertit care preferă solitudinea, dar în restul timpului, caută compania prietenilor.

Aproape fără să vrem avem o influență asupra celor din jur. Credem că nu avem putere de a schimba ceva, dar e fals. Un cuvânt bun luat în seamă poate ridica un om. Și nici nu-ți trebuie vreo diplomă în litere sau alte grade pentru a o face. Părinții (buni) o fac întotdeauna. Profesorii (dedicați) le rostesc risipitor. Prietenii apropiați, care cunosc sufletul tău, pot să ofere încurajare. Chiar și un străin ne poate repune pe picioare cu niște cuvinte sincere.

Există evident și reversul. Putem dărâma prin cuvintele noastre. În astfel de situații parcă suntem mai conștienți de puterea noastră. Știm să dăm replici acide, sarcastice, grele. Ne răfuim cu dușmani, rivali, străini, prieteni, rude. Nimeni nu scapă de mânia cuvântului. E o logoree a inimii neîmpăcate. Ne dor cuvintele celor pe care-i știm de departe, dar ne dor mai tare cuvintele celor pe care-i prețuim.

Uneori ne doboară la pământ. Și ne țin la pământ, dacă în momentele când avem nevoie de o mână de ajutor ni se oferă doar vorbe reci. Cuvintele au putere și pot deveni adevăr, transformând realitatea noastră, chiar dacă nu dorim acest lucru. Cineva căruia i se spune întotdeauna că nu e bun de nimic și care nu primește o vorbă bună, nu va găsi nicio frânghie prin care să se ridice mai sus decât ceea ce aude. Mai mult decât atât, probabil se va afunda și mai mult în noroiul ce-i inundă inima.

Am putea spune că-i ridicol ca să punem atâta preț pe cuvinte. Și e adevărat, sunt unii oameni pe care poți să-i insulți și care în ciuda acestora merg mai departe, ca niște bărci contra curentului până în portul succesului. Probabil că au o piele ce nu poate fi zgâriată atât de ușor sau metabolizează mai repede durerea decât alții.

Uităm uneori că nu suntem roboți, că ceilalți oameni nu sunt niște obiecte la care să strigăm atunci când ne vine cheful, când ne supără ceva și apoi le întoarcem spatele și ne vedem mai apoi de viața noastră. O vorbă rostită neatent, sau premeditată, poate fi un cuțit care străpunge adânc inima cuiva. Și chiar dacă rana se vindecă, cicatricea rămâne. Relația nu va mai fi la fel niciodată, încrederea va fi deteriorată.

Mi se pare fascinant și practic spațiul extins din Biblie care este lăsat pentru a discuta despre felul în care un credincios ar trebui să vorbească. Nu e mai importantă închinarea ritualică decât această fațetă a comportamentului. Isus spune că fiecare om va da socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor pe care l-a rostit (Mat 12.37). Uneori creștinii se prea laudă că nu înjură, dar folosesc acel limbaj care dărâmă, care e și mai periculos decât blasfemiile de orice fel.

Vorbind mult poți greși mult. Chiar și când vorbești puțin poți nimeri exact acele cuvinte care dor cel mai tare. Privind la lumea ce ne înconjoară de multe ori vedem că răspunsul cel mai la îndemână este tocmai cel mai tăios și devastator. Aici putem să nu fim ca lumea și să încercăm ca prin vorbele noastre să construim oaze în deșertul silabelor fără rost.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/xK5_4bZJy_Q 

În sfârșit, Drimba total!

 Astăzi, căutarea s-a încheiat!

Aș fi putut cumpăra cartea oricând. Doar am făcut trei ani de facultate și am bântuit prin anticariate, cu soare sau cu lună. Mereu am ezitat, am lăsat-o să fie un fel de Moby Dick, leviatanul care mereu scapă harponului învăluindu-se în mister și absență.

Nici în zilele de expansiune dezmățată nu i-am simțit nevoia. Pe atunci căutam ieftinul, nu ceva așezat în vârful lanțului trofic al prețurilor. Cumva am dat-o uitării chiar dacă suratele ei îmi completau elegant rafturile.

Dar astăzi, e a mea. Săptămâna trecută mi-a trecut prin gând să o iau. Era prea târziu să-mi vină în timp util așa că am filat-o pe site-ul Târgul Cărții și imediat ce s-a făcut de luni am pus-o în coș. Iar acum, cei patru fantastici se odihnesc regește pe rafturile mele supraîncărcate.

Care-i povestea cărții ăsteia vechi?

Totul a început undeva prin 2003-04-05, cred. Eram încă mic dar pasiunea pentru istorie avea deja aripi vârtoase. Am trecut de la volumioare scrise de Petre Ghelmez și Petru Demetrie Popescu la enciclopedii unde existau secțiuni dedicate istoriei. Aveam Arborele lumii care avea o sub-secțiune dedicată subiectului.

Într-o bună seară cum stăteam în fața televizorului, mama, care se pregătea să plece la injecții, vine și-mi lasă în brațe un ditai cărțoiului și pleacă val-vârtej pe ușă. Nu mai știu ce mi-a zis, de unde a apărut, dar efectul a fost complet. Uneori nu dibuiești sau uiți momentele în care ți se schimbă viața. Eu pe ăsta nu-l pot uita.

Cartea era primul volum din Istoria culturii și civilizației, opera profesorului Ovidiu Drimba. Prima felioară ce bate 500 de pagini se ocupă de istoria antică și am fost absorbit de ea din primul moment. Nu pot explica sentimentul acaparator. E ceva dincolo de bucurie sau satisfacție, e sentimentul de a găsi ceva ce nici măcar nu știai că îți lipsește, dar care te completează.

De atunci nu m-am putut dezlipi de cartea aia. Citeam și răsciteam în special secțiunile de istorie politică, așa cum un fan citește romanul autorului preferat. Mi-am grefat pe neuroni istoria popoarelor orientale, a grecilor și romanilor, chinezilor și indienilor. Hărțile și diagramele completau imersiunea și îmi făceau cartea și mai esențială.

După aceea s-a deschis poarta. Am pus mâna pe alte cărți care completau ceea ce Drimba a sărit fiind vorba totuși de un spațiu limitat pentru un timp atât de îndelungat. Fascinația mea pentru istoria antică se leagă și de această carte care m-a aclimatizat unor lumi aflate la frontiera legendei.

Nu știu să vă spun cum m-am întâlnit cu celelalte două volume. Cel de-al doilea a apărut undeva înainte liceului, cred. Al treilea cel mai probabil a poposit de pe rafturile îmbietoare ale anticariatului din Arad. Dar acum, deja biblioteca mea a devenit încăpătoare și pentru alte titluri istorice, deși Drimba a rămas o referință și o amintire plăcută pentru un pasionat al trecutului ce avea nevoie tocmai de acele pagini pentru a le citi și reciti.

Astăzi chiar dacă am toate patru volumele s-ar putea să nu mai apelez la ele în primă fază. Lumea a cam uitat de ele. Nu mai sunt la modă, cum e Harrari. Și nici nu e mediatizat ca Geiss sau Andrew Marr. Dar, opera profesorului Drimba își are locul ei atât în bibliografia culturală a țării, cât și în bibliotecilor celor care s-ar putea să se găsească în poziția mea, un tânăr care căuta un ghid sigur în imensa lume a trecutului umanității.

Oameni cu o singură față

 

Nu credeați că veți citi vreodată o postare care să laude oamenii cu două fețe, nu-i așa?

 

Evident, nici această postare nu se încadrează în limitele dilemei. Spre altceva voiam să bat cu un asemenea titlu ciudat, dar care va căpăta sens în foarte scurte cuvinte. E o realitate care a fost dintotdeauna și care nu știu dacă e vindecabilă, dar e cel puțin evitabilă (v-ați prins oare că-mi place formația Taxi?)

Totul pleacă de la ambiția omului. Sau de la nevoie. Trebuie să fii ceva în viață. Altfel nu ești om. Ești în afara centrului, ești pe dos, incomplet. Așa că alegi ceva. Te specializezi și iei chipul pe care societatea ți-l pune înainte. Și e bine, e absolut normal și lăudabil.

Doar că în cazul multora, această mască (ne-medicinală) pe care ți-o pui pe față ajunge să te cuprindă cu totul. Îți devine personalitate, umple fiecare orificiu al sufletului și nu lasă loc pentru nimic altceva. Ești acaparat și lipsit de scăpare. Și, la fel ca în cazul multor mutații, chiar nefaste, o accepți. Și devii acea mască. Sau față, ca să rămân fidel titlului.

Îți trăiești viața preocupat doar de problemele ce se învârt în jurul meseriei, devii poate chiar bun în ceea ce faci, cântărești tot ce se învârte în jurul tău în moneda pe care o cunoști atât de bine și tot ce nu se potrivește, devine ciudat sau de evitat. Și ritmul vieții e atât de galopant încât nu-ți mai permiți un moment de pauză în care să-ți spui: doar atât să rămână din existența mea? Viața mea este ce-mi dictează alții?

Într-o noapte când veneam cu trenul de la București am devorat cartea lui Stefan Zweig, Lumea de ieri. Sunt o mulțime de anecdote și de imagini care au puterea de a ți se implanta în minte. Unul din lucrurile care mi s-a încurcat printre neuroni e felul în care trăia viața școlară.

În școala gimnazială sau liceu, nu mai țin minte, Zweig povestea despre întrecerea intelectuală frenetică dintre studenți. Și nu pentru note, ci pur și simplu era o poftă și o curiozitate ce trebuia săturată. Pruncii ăia mâncau manualele primite și apoi se răspândeau prin biblioteci urmărind firul intereselor lor.

Chiar că sună ca o lume de ieri. E o imagine diametral opusă cu cea prezentată la început, care seamănă mai mult cu ziua de azi. Și pleacă de la acest gând al meu, câți dintre noi mai avem o viață interioară și o curiozitate care depășește limitele necesarului?

Îmi place așa mult meme-ul ăla despre ce înseamnă maturitatea: e clipa în care ceilalți nu te mai întreabă care e dinozaurul tău preferat. N-avem timp de nimic altceva decât de ceea ce ni se cere și trebuie rezolvat cu titlu de urgent. Poate aveam pasiuni în copilărie, poate în adolescență ne plăcea să citim, dar toate acestea s-au stins, au devenit cenușă în crematoriul rutinei prea cunoscute.

Așa devenim plați, ușor de citit și până la urmă goi. Nu mai putem să ne mirăm, nu mai putem să stârnim spiritul ludic și nu simțim dorința de a vedea dacă lumea e doar atât, o fotografie a vieții de zi cu zi care ne găsește mereu cu figura încruntată, înglodați în probleme.

Există niște adevăruri de care nu putem fugi. Le-am recitit fără premeditare în două cărți, săptămâna asta. Unu, îmbătrânim. Doi, murim. De astea nu scăpăm. S-ar putea să ajungem aici la fel de senini și fericiți pentru că după decenii nu ne-am mai gândit la altceva. Am putea totuși să regretăm că ne-am limitat doar la atât, la o față care ne-a epuizat și ne-a furat anii, ne-a buzunărit de timp și ne-a făcut să pierdem ocazii pe care nici nu le putem visa.

Puține sunt drumurile care să fie cu sens unic, iar uneori e înțelept să știm să dăm și cu spatele

sursa foto: https://unsplash.com/photos/oxKKmxIT_7E 

Bookworm, Lucy Magan. Recenzie sentimentală

 Probabil mai mișto decât cititul de cărți este cititul de cărți despre cum citesc alți oameni cărți.

Nu am citit multe biografii la viața mea, dar recunosc, cele în care autorul își mărturisește opiniile despre opere literare (sau al altor arte) mă captivează. Găsești un spirit camarad care a agreat o carte care ți-a plăcut și ție sau te miri de faptul că un autor preferat nu suportă o carte preferată de-a ta, scrisă de un altul.

Să revenim însă la cartea noastră. E o carte în limba engleză, netradusă încă, deși ar arăta bine și-n graiul românesc. Despre ce e vorba? Cărți, evident. Mai degrabă despre cititori. E o călătorie mai degrabă, un voiaj de-a lungul anilor, urmărind pas cu pas extinderea orizontului literar al unei fetițe englezoaice.

Lucy Mangan e scriitoare, critic și autor de recenzii. E căsătorită și are un fiu. Are un soț căruia îi place de asemenea să citească. Mai are și vreo 10.000 de cărți în casă, toate la mâna a doua și fără vreo valoare pe piața de rarități. Și o pasiune supradimensionată pentru citit.

Dacă ar fi trebuit să așez un avertisment, l-aș fi pus în dreptul celui care ar deschide prima pagină: nu este o carte pentru cei cărora nu le place cititul și tovărășia cărților. Ei nu ar putea înțelege stările și emoțiile distincte și variate pe care le simte un copil deschizând pentru prima dată o carte care îl poate marca pe viață. Ar putea fi citit și de cei care nu sunt bookworm (transformat în românește în șoareci de bibliotecă) pentru a prinde poftă de un hobby cu adevărat folositor.

Cartea are un ton simpatic și dezinvolt, autoarea fiind foarte relaxată în exprimare. Simți că stai la taclale cu cineva care-și deapănă povestea vieții, având pe măsuța din față o ceașcă de ceai și strângând genunchii sub tine. Când termini ultima filă poți spune că o cunoști suficient de bine pe Lucy și că te desparți de o nouă cunoștință tare interesantă.

Dincolo de tușele autobiografice, la fel de interesante sunt și fun facts despre cărțile pomenite. De la Alice in Wonderland, la Roald Dahl, Narnia, legende grecești și altele, autoarea strecoară printre rânduri informații interesante despre marile opere ale copilăriei, multe dintre ele fiind disponibile și publicului românesc chiar dacă sunt 100% pur sânge englezesc.

A fost o carte pe care am citit-o cu drag și o nostalgie de așteptat. Și eu am avut cărțile mele, peripețiile mele și dincolo de textul scris, a existat o relație cu cartea ca obiect nelipsit încă din primele zile ale vieții mele.

În același timp cartea asta m-a făcut să-mi dau seama de un lucru interesant: s-ar putea să nu fiu bookworm. Nu mă înțelegeți greșit, simt fizic nevoia de a răsfoi o carte, dar nu aș face asta toată ziua și toată viața. Lucy repetă de multe ori ideea că ar fi preferat compania unei cărți bune în schimbul aerului proaspăt.

Aici diferim. Îmi place să mă plimb, să stau și să mă holbez la ramurile unui copac în bătaia vântului. Îmi place și munca fizică, dincolo de necesitate găsind plăcerea în ea, în actul ascuns al așezării ordinii în haos. Dacă aș avea posibilitatea să fiu sechestrat toată viața într-o bibliotecă cvasi-infinită cred că aș refuza. Există și viață după cărți.

S-ar putea ca până la urmă să fi găsit un domeniu în care sunt aproape normal în favoritisme. Sau mai degrabă pe muchie, cum e cazul în multe. Pentru că am nevoie de cărți, dar nu vreau ca ele să mă acapareze în întregime. Cărțile vorbesc despre lume, dar nu o pot înlocui în toată durerea și frumusețea ei gata să fie descoperite.