Hârtia, ecranul și mintea

 

Înainte de toate, câteva precizări personale care vor ajuta să stabilească niște motivații.

Nu am avut telefon mobil până la liceu. Eram acasă la Macea, nu era necesar, și singurul rost al său era să păstrez legătura acum că făceam naveta în fiecare dimineață la liceu. E o poveste de demult, așa că bătrânul telefon avea taste și o cameră de 2 megapixeli (aproximez). L-am schimbat în 2012 cu altul tot cu taste. Am primit un smartphone cu greu, mai degrabă la insistențele părinților tocmai pentru că toată lumea avea, iar eu mă încăpățânam să fiu în afara trendului.

Computer am avut de mic. Evident, fără internet, iar rostul său era cele câteva jocuri repetate obsesiv, după cum e specific vârstei. Ne-am conectat la Internet tot în clasa a IX-a, odată ce am ajuns să studiez la oraș și erau alte cerințe necesare. Asta înseamnă 2006-2008, pe vremea când Youtube era abia inventat, iar Facebook încă nu ne-a consumat mințile. Eu îl foloseam pentru a-mi urmări pasiunile și curiozitățile literare și istorice.

După un asemenea rezumat probabil sunteți tentați să-mi plângeți de milă. Mai ales acum când niciun copil de trei ani nu poate supraviețui fără tabletă și telefon mobil. Să nu mă epuizați lacrimile degeaba. Eram fericit offline, cu toate că eram mai izolat din punct de vedere digital. Și aveam un tovarăș de nădejde. Cărțile.

Am mai spus-o odată, nu-mi aduc aminte o zi din viața mea în care să nu fi fost înconjurat de cărți. Acasă exista o bibliotecă, chiar dacă de mici dimensiuni și nu pe gustul intereselor mele. Era însă suficient în acea etapă formativă. De aceea, mi-e greu să mă identific cu o mare majoritate a românilor care nu văd în carte ceva semnificativ.

Fără a transforma postarea într-o plimbare nostalgică înapoi în vremurile bune ale cărților, vreau să surprind tocmai această linie de separație care este vizibilă în societatea noastră, umană, nu românească. În ultimii 15 ani, sub ochii mei și ai tuturor, ne-am predat ecranelor. Capitulare necondiționată.

O altă paranteză biografică. Provenind dintr-un mediu neoprotestant, de mic am tot auzit și citit discursul care avertiza în privința pericolelor ecranelor. Pe vremea aceea, exista unul atotputernic și mereu săgetat: cel al televizorului. Era aspru criticat, i se prezentau toate dezavantajele și slăbiciunea pe care o aduce în dreptul celui care și-l ia de stăpân. Într-o tresărire ludică i se spunea tembelizor, indicând indirect și efectul pe care-l avea asupra privitorului înlănțuit.

Aici apare ironia dramatică, având în vedere că mulți dintre aceia care erau atât de critici în urmă cu atâția ani la adresa televizorului, au transformat noua interfață în același fel de idol, ca să păstrăm limbajul religios, de care ascultă cu strictețe.

Da, lumea s-a schimbat și din păcate nu putem trăi fără smartphone-uri. Este un târg nefericit, cred eu. Sunt prea bune, prea greu de înlocuit. Nu sunt ipocrit, cum altfel ați citi ceea ce scriu? Dacă această postare ar fi fost un eseu într-o carte, câți ar fi cumpărat-o? Revoluția digitală a adus beneficii, unul mărunt fiind acela de a nu ne mai complica cu scrisul de mână oribil.

Problema e alta. Ecranul e bun dacă ne face comenzi la diferite servicii, dacă ne servește drept hartă, calendar sau scrisori invizibile transmise cu viteza luminii. Dar dacă se așază pe scaunul de învățător? Și este sursă de informare, unică?

Și aici se pot adăuga unele nuanțe. Se găsesc platforme extrem de folositoare online în care comprimă funcția unei biblioteci în spatele unei ecran. Un om curios își poate satisface interesele accesând aceste baze de date. Poți călători în jurul lumii, privind cele mai importante creații umane sau minuni naturale, fără să te ridici de pe scaunul de la birou. (sau să te ridici din pat, dacă ești mai confortabil).

Întrebarea evidentă este câtă lume accesează astfel de platforme de învățare? Din necunoștință, din dezinteres, la ele se abonează cei care sapă și care au nas pentru ceva mai mult. Nu sunt populare pentru că seamănă cu școala și până la urmă, cui îi place școala?

Mult mai repede prind acele realități digitale exagerate, exuberante, vorbărețe, sclipitoare, care par să te ia de mână și să te tragă după ele fără prea multe explicații. Pentru un introvertit e echivalentul unui coșmar, dar pentru omul obișnuit e ceva plăcut, o activitate relaxantă. Iar cu invenția scroll-ului aproape infinit, nu poți să nu găsești ceva care să te amuze, să te miște, să-ți spună ceva.

Social media și consumul excesiv de timp în fața unui gadget sunt un mare experiment până la urmă. Efectele încep să se vadă pe copiii care nu cunosc o altă realitate, cei care nu au trecut prin experiența mea de viață ne-gadgetizată până la vârsta de treisprezece ani. Suntem afectați și asta este evident. De cele mai multe ori în mod negativ. Mă trezesc uneori efectiv legat de smartphone, fără să pot să mă opresc din plimbarea degetului pe suprafața rece a ecranului.

Și abia acum ajungem la partea importantă a postării. O apologie pro-hârtie. Era inevitabil, după destăinuirile anterioare. Drogul meu a fost de mic cartea, așa că nu fac altceva decât să încurajez și pe alții să se molipsească. Nu există o altă sursă de informare superioară până în prezent. Probabil oameni mai inteligenți decât mine ar putea găsi alte argumente. Eu am găsit câteva care fac din citit un aliat necesar și o resursă extrem de valoroasă pentru omul secolului al XXI-lea.

l Tăcere senzorială. Prima chestie tare mișto este că ești singur cu cartea. O duci unde vrei, te așezi în ce poziție vrei și citești. Probabil în liniște pentru a putea urmări cursul rândurilor. Gadgetul e guraliv și solicită toate simțurile. Îți clipește în ochi, trebuie să-l asculți, îți aruncă lumini colorate, muzică de fundal, mai puțin și o să și miroase. Asta fragmentează atenția și concentrarea. Ești atent în zece locuri și nicăieri. Cartea înseamnă ochii tăi și foaia de hârtie. Poate un creion de subliniat sau un carnețel

l Întrebare și contemplare. Un alt lucru pe care ți-l oferă cartea este timpul de răspuns. Citind ceva te poți opri când vrei tu, poți relua același paragraf până înțelegi ce vrea să spună autorul. În pauză mintea poate face conexiune, poate naște alte întrebări, e activă și curioasă. În fața unui ecran nu e timp de gândit. Ca la o cursă cu obstacole te grăbești în ritm cu cronometrul până la expirarea timpului afișat pe ecran. Nu-ți lasă nicio secundă de rumegat informația primită

l Avans după puterea cititorului. Acesta se leagă de punctul dinainte, dar e ceva în plus. Citind, o faci în ritmul tău. Poți lua o pauză când vrei tu și să reiei atunci când te simți în stare. Recitești acel pasaj până se luminează mintea. Ecranul îți aruncă material gata fabricat, gata mestecat, pe care trebuie să-l consumi la viteza impusă de acesta, chiar dacă există și buton de pauză.

l Satisfacția descoperirii. Un lucru care răspunde unor nevoi umane profunde este acela de a-ți da seama cu mintea ta. Citind o carte urmărești un traseu, construiești un argument. Și e tare mișto când la final poți spune, bă, am înțeles! Ecranul îți oferă mâncare preparată, mestecată, iar rolul tău este doar să consumi ceea ce deja primești.

l A citi ceva peste capul tău. Chiar și cele mai profunde minți umane pot fi înguste. Iar acele minți sunt puține la număr. Noi ceilalți trebuie să ne recunoaștem limitele. Nu le știm pe toate, nu știm multe. Dar curioșii citesc mult. Chiar și ceea ce este greu de priceput. Este o provocare. Poate înțelegi, poate că nu, dar îți forțezi mintea cu concepte și idei noi care pot să-ți lărgească orizontul sau măcar să te pună față în față cu oglinda smereniei atât de necesare ființei umane. Ecranul lucrează după poruncile Zeului-Algoritm și oferă ceea ce ne place și închide într-un țarc de unde nu am vrea să ieșim pentru că e cald și bine

 

Sunt doar câteva gânduri pe care altcineva le-ar fi putut structura mai coerent. Dar mesajul de bază ar fi, să citim mai mult, să nu ne scăldăm atâta în lumina ecranelor. Nici cărțile nu sunt total perfecte, și ele au stăpâni. Dar sunt mult mai ușor de închis și schimbat. Sunt o companie mai plăcută și mai puțin agasantă și solicitantă. Nu cred că aceste gânduri sunt potrivite doar pentru un introvertit. Cărțile au făcut ecranele și ar fi trist să apucăm deja generațiile în care ecranele au închis cărțile. Pentru totdeauna.

sursa foto:  https://unsplash.com/photos/person-holding-black-android-smartphone-while-leaning-on-table-8gn_WhKv8Ns 

Jocul lui Ender, Orson Scott Card. Impresii

 Se apropie anul de final, avem planuri pentru anul viitor (să ajungem să le și punem în practică), dar nu putem încheia fără focuri de artificii. Am tot mers asemenea unei albine din serii de cărți în serii de cărți și am zis să închei cu unul din marile insuccese de cititor. E tare paradoxal, cam ca în cazul lui Simmons și Hyperion. Dar și puțin mai complicat.

Am citit în liceu Jocul lui Ender, apoi Vorbitor în Numele Morților. Am început de două ori Xenocid, dar m-am blocat destul de repede și l-am lăsat jos. Cumva similar cu Hyperion, doar că pentru acea serie nu existau volumele în limba română și nu aveam cum să pun mâna pe ele. Până am făcut-o. Și pentru că de la Simmons am început, acum un an, am zis să pun funda terminând seria și sperând să aibă un final mai satisfăcător.

*știu, mai există și Saga Umbrelor, dar aia rămâne pe începutul noului an (sper).

Acum, despre Ender. Asta ar fi a treia oară când citesc romanul, o premieră impresionantă având în vedere că am multe cărți pe care aș vrea să le recitesc, dar nu apuc pentru că sunt atâtea altele noi ce mă trag de mânecă. Prima dată am citit atunci în liceu. Am mai citit încă o dată, bănuiesc că pe vremea când apăruse filmul (2013), înainte să văd cât o să adauge pe peliculă, sau după ca să-mi umplu supărările. Și acum, pentru ca să iau seria de la capăt.

O zic din start, e o carte bună. Adică, clasică. Își merită toate aplauzele, toate punctajele bune și aprecierile. Nu prea aș putea spune mai multe din partea asta. Povestea e bine știută. Ender Wiggin intră într-o școală militară, pregătit pentru a deveni cel mai capabil lider militar în războiul cu gândacii, o rasă extraterestră ce ne-a atacat deja de două ori. Doar că nu totul e ceea ce pare și răsturnările de situație vor fi de-a dreptul șocante.

Poate părea paradoxal, dar în niciuna dintre lecturi, nu am fost atras de partea militară a cărții. Am putea spune că într-un fel nici Card nu a încercat să glorifice războiul sau acea atitudine belicoasă. Era o nevoie, un rău necesar pentru supraviețuirea speciei. Motivația m-a dus cu gândul la opera lui Cixin și teoria pădurii întunecate. Rasa umană trebuie să atace sau să fie distrusă. Probabil autorul chinez a avut în gând și opera lui Card atunci când și-a compus propriul roman.

Dacă nu este despre război, despre ce este? Despre oameni. Despre iubire. E atât de paradoxală situația, dar de data asta e mult mai evident în subtextul cărții. Drama psihologică a lui Ender, supus unui regim imposibil pentru a fi forjat într-un supergeneral, prezintă conflicte din adâncul sufletului său sfâșiat. Plecat dintr-o casă în care era persecutat de fratele său și având un singur sprijin în sora lui, Valentine, de la o școală în care era privit cu neîncredere din cauza posturii sale de terț, al treilea născut într-o lume suprapopulată, va da de și mai multe greutăți.

Superiorii săi militari sunt de asemenea văzuți din două unghiuri. Ca tartori nemiloși ai băiatului, dar în același timp resimțind povara cruntă pe care o așază pe umerii slabi ai lui Ender. Folosesc toate resursele, răsturnând reguli cu singura țintă de a-l face pe Ender să devină mai abil, mai isteț, mai letal.

Un fir narativ care m-a făcut inconfortabil, și care a devenit și mai cumplit de real e cel legat de Peter și Valentine. Rămași pe Pământ cei doi își creează identități virtuale a unor lideri de opinie care ajung să aibă o voce atât de puternică încât influențează politici naționale și internaționale. Trăim în epoca manipulărilor online și e de-a dreptul șocant să vezi astfel de abordare într-un roman scris în anul 1987, chiar SF.

Revenind la Ender, deasupra sa planează o luptă referitoare la identitatea sa. Este el din natură un criminal, care-și învinge toți dușmanii, asemenea lui Peter, sau este în stare să iubească, așa cum i-a demonstrat-o Valentine de-a lungul anilor? Pentru că este un roman bun, nu oferă un răspuns clar și răspicat, preluând din complexitatea inerentă vieții.

Nu mai am multe de spus, am fost din nou dat pe spate de Jocul lui Ender. Este la fel de bun ca înainte, încă mai poți găsi mici amănunte noi la o a treia citire, este bine închegată, suficient de scurtă și totuși profundă. Pentru cei care se tem să se lege la cap cu serii de cărți, se poate citi ca un roman stand alone. După ce ai citit ultima frază o poți considera un final. Poți lăsa ca imaginația să completeze restul poveștii, fără a te apuca de continuările publicate.

Pentru cei care nu au ales calea aceasta, ne vedem tot aici, discutând despre o carte la fel de bună, dar din alt punct de vedere...

Știri noi și promisiuni de împlinit

 

Să fie vârsta, să fie o preocupare specială pentru un anumit tip de scris pe care l-am cultivat în ultima vreme? Pentru că recunosc, la finele acestui proiect, chiar a trebuit să răsuflu ușurat după ce am așezat ultimul punct pe hârtie.

Salutări, oameni buni. Acesta este un loc unde se scrie despre citit și se citește despre scris. Dar deja știați asta. Simt nevoia să fac această postare și ca un fel de defulare după o perioadă scurtă de activitate solicitantă și repetată. Probabil vă dați seama despre ce e vorba după prima parte a acestui paragraf.

Ca să nu o lungesc prea mult, a trecut o bună vreme de când am ținut în mână un volum ticluit de mine. Asta nu înseamnă că am lenevit, o, în spatele scenei motoarele au funcționat la capacitate maximă, în cea mai mare parte a timpului. Așteptam momentul potrivit pentru a ataca din nou.

Și cred că e timpul. Am mai multe proiecte ce gravitează în jurul porții de ieșire, însă am hotărât să o iau metodic și să o organizez totul într-un mod special. Cel puțin în minte sună foarte bine, vedem dacă realitatea va întâmpina cu aceeași bucurie ideile mele.

Ce am făcut? După lungi peregrinări m-am întors la vechii mei prieteni August și Lea. Da. Dacă v-a plăcut Labirinturile de Lut și ați fost curioși ce s-a întâmplat cu ei după aceea, nu trebuie să mai așteptați mult pentru a afla. Știu că de-a lungul timpului am încercat să umplu acest gol, dar de data aceasta, o facem oficial.

Astăzi am scris ultima propoziție dintr-un volum nou ce va duce mai departe povestea lor și va servi drept punte pentru următorul proiect, cel de-al doilea roman din trilogia Labirintului. Oricât aș fi vrut să merg mai departe, aceste două personaje simpatice au tras de mine într-atât încât am revenit la ele. Mai e și faptul că se împlinesc cinci ani de când am publicat prima carte, așa că am tras de timp în așa fel încât acțiunea cărții să se petreacă în timp real. Dar despre asta, mai târziu.

A fost de muncă. Recunosc, pentru o vreme m-am temut că nu o să-i mai pot regăsi și redesena pe foaie, dar de îndată ce am intrat în intrigă, nu m-am putut despărți de ei. Oh, și câte mi-au făcut poznașii ăștia. În titlu spuneam de promisiunea. Una o pot ține cu mâna pe inimă: cartea va fi mai plăcută la citit (adică, sper asta). mă simt mai stăpân pe pană și cuvintele au mai multă sare și piper. Evident, cititorii vor valida sau invalida această afirmație, dar asta mi-e credința.

Mai multe nu voi spune, pentru că o să fie multe informații de descoperit într-un timp destul de scurt. O altă speranță ce poate deveni promisiune este asta: cartea s-ar putea să fie un bun cadou de Crăciun anul acesta. Asta sper. Și nu este singura. Lăsăm mister, reveniți, citiți postările, veți afla mai mult.

Odată ce voi încheia Al Doilea Labirint (nu este acesta titlul cărții), voi marca sfârșitul unei etape formative din această aventură literară. Și voi trece la modelarea unui alt tip de cărți, care îmi consumă gândurile de-o bună vreme. Nici despre asta nu voi spune prea mult pentru că e o altă surpriză. În momentul de față o consider cea mai importantă operă pe care o voi scrie în viața asta. Nu-mi pot ghici notorietatea, dar vă pot spune atât, nu duc lipsă de ambiție când vine vorba de acest proiect.

Până atunci însă, așteptați ca Labirinturile să se deschidă și să înceapă o nouă aventură alături de Lea și August. Adânci mulțumiri pentru cei care au ales să plece prima dată în acest traseu al inimii în urmă cu atâția ani în urmă. Și salutări călduroase celor care vor veni în urma lor

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Dark Tower VII, Turnul Întunecat, Stephen King. Impresii

 

Oameni buni, imposibilul a devenit realitate. De atâta vreme am trăit cu teama în suflet privind pe raft la imensitatea de cărți din seria asta. Nu mi-era dat să le citesc. Și totuși, am făcut-o. am ajuns la poalele Turnului Întunecat și pot să vă spun ce am văzut acolo. Fiind ultima carte din serie evident că vor urma spoilere masive, așa că fiți avertizați, intrați pe un tărâm periculos.

Revenind la început, Cântecul lui Susannah se încheie în coadă de pește fără a ști cine mai scapă cu viață și cine moare. Jake și părintele Callahan pleacă în salvarea lui Susannah, Roland și Eddie încă rămân în prezentul lui 1977 și fiul Miei este gata să se nască. Pot spune doar că în acest punct King reușește să încheie cu fundă acțiunea din romanul anterior.

Totuși pericolul iminent nu dispare ci devine mai pregnant. Din poziția în care se aflau puteau face două lucruri. Să distrugă așezământul în care locuiau Sfărâmătorii, copiii cu puteri paranormale ce lucrau la distrugerea Grinzii și a puterii Turnului sau să-l salveze pe Stephen King permițând să scrie cărțile și să permită realității să meargă mai departe. Oricât de ciudat sună o parte integrantă a cărții se leagă de însăși autorul romanelor.

Fără a intra în multe spoilere am să zic că ambele sarcini sunt rezolvate cu brio, dar și cu sacrificii dureroase. Odată ce aceste două misiuni sunt împlinite rămâne doar ultima porțiune a drumului înspre Turn sub amenințarea continuă și iritantă a lui Mordred. Iar la final Roland va reuși să privească cu proprii ochi obsesia sa și să se confrunte cu Regele Purpuriu.

Bun. Mai mult chiar nu pot spune. Verdictul este inegal, așa aș zice. Nu sunt original dar cad în tabăra celor care remarcă o diferență de stil între primele 4 cărți și ultimele 3, primele având o componentă emoțională dar și stilistică mai apăsată. Nu dau nicio recomandare. Dacă ai citit 6 cărți până aici nu te vei opri la ultima.

 

Acum, trecem la spoilere

 

Asta înseamnă că vei citi răsturnările de situație cele mai șocante.

 

Dacă nu ai citit cartea fă bine și revino când o să faci asta.

 

Nu-ți va ajuta cu nimic să descoperi aceste revelații de pe un amărât de blog.

 

Ești de acord cu mine, nu?

 

Ai plecat, nu?

 

Și dacă încă ești aici, înseamnă că ai citit deja cartea și vrei să treci iarăși prin chestiile super mișto și super enervante, nu?

 

Ok. Urmează spoilere. Evident.

 

Wow, ce final de serie. În introducerea primei cărți King spunea că nu a vrut să-l copieze pe Tolkien. Pot spune cu mâna pe inimă că i-a reușit. Ce a făcut el este diferit, dulce-amar și în multe cazuri complet enervant.

E o carte emoționantă. Cine ar putea alege cel mai dureros moment, între moartea lui Eddie, a lui Jake și a lui Ete? Toate te lovesc la fel de puternic chiar dacă poate nu te aștepți la ele (ca în cazul lui Eddie) sau sunt evidente (Olan, ufff). Deci nu e genul de carte pe care o duci la picnic... și poate nu e de citit într-un mijloc de transport în comun, în caz că te podidesc lacrimile.

King introduce aici personaje noi care duc acțiunea mai departe, aduce o figură cunoscută din trecut la care nu mă așteptam și alte personaje al căror rol este de a încheia povestea. Patrick, la tine și la blocul tău de desen mă uit. Mai este și Odd Joe, secțiunea aceea fiind stresant de citit cu tot finalul în stil antic grecesc.

Chiar și în ultimul volum King oferă profunzime lumii/lumilor pe care le creează și le îmbogățește cu noi colțuri neexplorate și istorisiri fabuloase. Se folosește și de elemente din alte opere, folosindu-se de concepte de-ale lui Asimov, Tolkien sau CS Lewis încât mă gândeam că doar Frank Herbert lipsea de la strigarea catalogului. Asta e doar o doagă lipsă de la subsemnatul.

Lucruri deranjante? Două mari și late. Primul, moartea lui Walter. Am citit o grămadă de postări pe Reddit și înțeleg că pentru King răul este ridicol și nu o sursă de putere nemărginită. Dar felul în care Omul în negru își găsește sfârșitul este anticlimactic la puterea a zecea. Nu m-aș fi așteptat la un duel de western între el și Roland, dar măcar ceva mai de impact. Deși ideea că bătăușii sunt fragili ca o trestie în vânt are o sonoritate bună.

Mordred, fiul lui Roland și al Regelui Purpuriu! Câte așteptări au avut cititorii și cât de dezamăgiți de moartea sa. Din toate scenariile posibile acesta este unul dintre cele mai slabe. Nu interacționează cu ka-tet-ul decât din depărtare, nici nu atacă, nici nu hotărăște să se alăture. Iar confruntarea finală este destul de clișeică, care primește importanță prin moartea lui Ete. Într-un fel, privită oblic, prezența sa poate să aibă sens, asta rămâne la latitudinea gustului fiecărui cititor.

Finalul? Roland și un tânăr deus ex machina ajung la poalele Turnului și se luptă cu Regele Purpriu. Asta e critica mea cea mai mare: hoțoaice? Really? Pentru ce în confruntarea finală din Turnul Întunecat, stăpânul răului folosește o minge din Harry Potter? Asta da decizie scrântită. Și spre surprinderea multora, nu Roland îl înfrânge pe Rege, ci Patrick folosindu-și talentul său ascuns. Într-un fel e interesant, puterea artei și așa mai departe, dar în același timp, parcă lipsește ceva. Sau poate doar eu sunt încă nemulțumit.

Și ultima treabă, cea mai importantă, nu? Știți ce urmează? Începutul de la capăt. Nu am ascultat de sfatul lui King și am citit până la ultima propoziție care de fapt este prima din Pistolarul. Roland ajunge în vârful Turnului, în fața unei uși și este pur și simplu tras înapoi în poveste, luând totul de la început. Huh?

După cum am scris în prima postare aflasem despre final de mult timp. Nu știu cum aș fi reacționat dacă era o surpriză. Știu că după ce am citit cartea am avut nevoie de un moment de reflecție. Nu se întâmplă des. E și din cauza călătoriei. Ești obosit, extenuat, vrei să te odihnești.

Roland e un personaj complex, nu e Aragorn sau Luke Skywalker, a făcut destul rău pe lângă bine. Dar prin asocierea la ka-tet, îți devine cel puțin familiar dacă nu simpatic. L-ai văzut jelindu-l pe Jake, luptând pentru viața sa și a prietenilor săi, ai văzut cum s-a îndrăgostit și și-a pierdut iubirea vieții, cum a dansat și cum a jefuit o farmacie. Parcă ai vrea ca și el să aibă dacă un happy end, măcar un final bitter sweet. Nu să o ia de la capăt.

E drept, există indiciul legat de cornul lui Eld care se află în trusa cu unelte, un semn că s-a maturizat, dar gândul că va trebui să repete totul drumul iarăși este unul greu de acceptat. Cititorii vor putea să reia ciclul de la început, să treacă prin aceleași aventuri, iar concluzia va fi tot aceeași. Poate King ar fi trebuit să scrie și un final-final în care Roland nu mai face ultimul pas și se eliberează de obsesia Turnului.

Dincolo de aceste nemulțumiri mai mult sau mai puțin colective, a fost o călătorie fascinantă. Am dus-o până la capăt mai ales datorită personajelor, trebuie să recunosc asta. Sincer mă așteptam la ceva mult mai fantastic, mai insolit, dar n-a fost așa. De multe ori pare un western post-apocaliptic, nu că ar fi ceva rău în asta. După părerea mea Cartea Soarelui Nou sau Hyperion Cantos sar calul cu mai multă grație.

Asta nu strică cu nimic valoarea seriei. Este de citit pentru cei care vor o aventură complicată. De multe ori palpitantă, uneori introspectivă, mai puțin de groază, dar cu siguranță de neuitat. Nu aș pune-o sus în topul seriilor preferate, dar nici n-am să zic de rău de ea. Este o lectură pentru cititorii care vor să simtă ce poate face puterea imaginativă a unui autor de-a lungul a câteva decenii. Așadar, dragi călători poate că sunteți gata să începeți primul drum înspre Turnul Întunecat. Aveți prea puțin de pierdut dacă o veți face.

Mă simt cumva împlinit. Mi-am mai doborât o teamă literară. Acum doar serii precum În căutarea timpului pierdut sau Roata timpului îmi mai fac pielea de găină. Dacă 2025 va fi un an cât de cât liniștit, s-ar putea să le dau târcoale. Și ăsta este un efect al Turnului Întunecat. Mulțam-sai!

Ps. Tocmai mi-am dat seama că cele două serii au în titlu cuvânt Timp, iar King de asemenea se folosește de timp în opera sa. O fi și ăsta un fel de comentariu și amenințare plăcută pentru cititorii avizi. Om trăi și om vedea.