Primul an fără București

La început a fost ciudat cînd a trebuit să merg cu trenul și destinația nu mai era București

Am impresia că uneori acele schimbări importante din viață trec pe lîngă noi fără ca să ne sară în ochi. Știm că urmează să se întîmple, le trăim, dar nu le simțim greutatea apăsînd pe umerii noștri. Abia mai tîrziu, privind în urmă, revăzînd ce a trecut ne dăm seama că suntem dincolo punctul care încheie propoziția. Ne-am trezit într-un nou ev și nici n-am apucat să-l plîngem pe cel ce a trecut.

Am stat atîta timp în București încît nu mi-am imaginat ziua în care voi pleca. Recunosc ultimele săptămîni au avut alura unui roman ale cărui fire narative erau închise perfect de parcă un scenarist căuta cele mai bune cadre de final. Totul a fost legat și așezat într-un dulap al amintirilor citite la timpul trecut. Pînă în toamnă subconștientul tot îmi șoptea că odată ce se va sfîrși căldura mă voi întoarce în Capitală. Pînă și după aceea, exista o părticică ce nu putea pricepe o altă viață.

Am postat de atîtea ori comentarii pe Facebook în care mă plîngeam de unele lucruri. Sunt atît de multe lucruri care merg prost în orașul acela încît nu-ți ajunge o pagină de Facebook. Mai ales pentru un îndrăgostit de patrimoniu cum sunt eu, fiecare casă lăsată în paragină sau dărîmată îți frînge inima. Te consolezi cu faptul că ai măcar o fotografie bună pe care să o vadă și cei care astăzi nu au habar de comoara ascunsă între betoane.

Dincolo de tot răul, de tot zăduful și nemulțumirea rămîne binele. Nu știu dacă e bine să folosim balanțe cînd vine vorba de analizat experiențe trecute. Se poate să ne furăm la cîntar și să ne dăm seama că am pierdut mult înciudîndu-ne și încleștîndu-ne dinții în supărare. Binele poate fi găsit chiar dacă numai într-un colț de liniște dintr-o junglă de rugină.

Bucureștiul a fost orașul meu pentru opti ani de zile. Cinci ani am trăit în apropierea lui, iar trei aproape de centru. Pașii îmi sunt imprimați pe marile bulevarde și pe străduțele pe care se înghesuie căsuțe clocotind de trecut. Librării, anticariate, săli de concerte și biblioteci, muzee, biserici, parcuri, metrouri, școli, magazine. Am fost pe acolo. Am lăsat o parte din mine acolo și am luat ceva pe care îl duc și-l voi duce pînă cînd inima o să zică destul.

Dincolo de ziduri, pereți și coperte a fost ceva la fel de important. Oamenii. Fără oameni buni niciun oraș nu trăiește. Am avut ocazia să înțeleg pe deplin această zicere. Chiar dacă nu s-ar recunoaște ca bucureșteni și buletinul i-ar susține, am fost toți în aceeași oală, în acești lungi ani și am cîștigat acest nume. Sau e titlu? Sunt prea romantic și naiv? Ah, da, asta fără echivoc. Dar nu pot să nu văd în această ucenicie pe meleaguri străine o ocazie de a descoperi ce pot oferi lumii și ce-mi poate oferi în schimb.

În timpul stării de urgență m-am gîndit mult la București. Din fire sunt cu ochii spre trecut și cu gîndul la ceea ce de multe ori cred că sunt vremurile mai bune. Vedeam că acum un an umblam pe străzi cu un aparat în mînă și căutam cea mai bună fotografie. Sau intram într-o cameră plină cu cărți plecînd mai apoi acasă măcar cu un volumaș ca amintire. Mi-ar fi plăcut să mai merg pe bulevardele fără capăt, să privesc la palatele fanare și la bisericile zvelte presărate de-a lungul lor. Nu știu dacă era doar exasperarea cuștii sau un dor sincer. Nici nu vreau să mă întreb cu adevărat asta.

Am revenit la Gaudeamus. Nici nu-mi închipuiam să nu fiu acolo. Deși nu mai era în pavilionul central. Cu cîteva luni înainte cînd se știa deja mutarea am interpretat semnul acesta ca o săgeată care îmi indica mie ieșirea din București. Dar nu închidea ușa definitiv. Atunci vremea a fost urîtă și scurtă. Am prins doar un crîmpei umezit în ploaie și întîrzieri. Iar după aceea s-a întins peste lume plapuma virusului care îndepărtează.

Bucureștiul rămîne la locul lui, iar eu mă mișc. Nu mă mai mișc în jurul lui, pe orbita lui. E o mișcare nesigură, în lucrare, în prezent. Probabil mai departe de Capitală și mai aproape de Casă. Cine știe? Să nu ne avîntăm în oracole căci așa de ușor sunt de răsturnat. Mai e ceva care stă pe loc. Trecutul. Acel loc din care îmi pot extrage sentimente plăcute, lecții prețioase și energie pentru viitor. Clipele frumoase cresc în valoare peste ani cînd suntem departe de ceea ce ne-a liniștit sufletul. Și mai gustăm un pahar de dor ca să ne aducem aminte că suntem oameni.

Totul a început și s-a terminat la Gara de Nord. Acum aproape zece ani cînd un proaspăt absolvent de liceu a venit într-un oraș pe care nu-l cunoștea. La capătul acestei perioade pleca din acel oraș un Om încărcat cu bagaje. Atîtea a învățat încît pare că o viață întreagă n-ar fi destulă pentru a le pune în practică. Dar cine știe, azi un pic, mîine un pic....

Aceeași simetrie a timpului a făcut ca prima și ultima fotografie să fie făcută clădirii Gării de Nord. Prima, marcată de optimism și foame de necunoscut. A doua, la capăt de drum, cu un bagaj complex și greu de despachetat fără sechele. Am așezat în postare două perechi de fotografii. Prima, a aceluiași cadru, ca să-mi demonstrez că nu s-a schimbat nimic esențial și că am rămas același în visele și pietrele mele de hotar.

A doua e un cadru diferit. Primul, strîmtat. Al doilea mai larg. Asta ca să-mi demonstrez cît de mult s-a schimbat ceva în interiorul meu. Cît de mult s-a lărgit perspectiva asupra lumii și a timpului care mi s-a dat. Sunt gînduri de bine și sfaturi bune de dat în zilele cînd ești lovit de lenevie. Adu-ți aminte de trecutul bogat cu care îți poți zidi viitorul fericit.

E ca o formulă care nu poate fi aplicată decît de acela care vrea să-i învețe lecția. Sunt sigur că Bucureștiul mi-a dat multe lecții în anii care au trecut. Și sunt sigur că o să mai am nevoie de mulți ani pentru a le pricepe pe toate. Important e să fii mulțumit de faptul că le-ai primit. Și din cînd în cînd, să le duci dorul. 

Pereți, povești, patrimoniu

Încep cu o poveste veche. Era prin 2012, cred. Fusese Noaptea Muzeelor și nu rămăsesem în București (pe atunci nu stăteam în Capetală). Așa că mi-am făcut propriul meu itinerar și am vizitat niște muzee, chiar dacă plouase în acea zi. Ultimul pe listă era Muzeul Palatului Voievodal. Bucățica aia împrejmuită unde e cocoțată statuia lui Vlad Țepeș. Dacă iei bilet te poți plimba prin...coridoare și poți vedea pereți, cărămizi, tavane etc etc. A fost o experiență hilară și dezamăgitoare pentru mine.

S-ar putea ca acea priveliște de acum nouă ani să fie o amintire. Dar atunci am fost tare frustrat de faptul că nu găseai pe acolo o amărîtă de plăcuță ca să-ți spună: aici e sala tronului, aici e bucătăria, biblioteca, colecție de țepe, ș.a.  Ce să mai zicem dacă ești turist străin și intri la muzeu cu gîndul că o să dai peste informații despre Dracula și găsește o pivniță neamenajată.

Azi sau ieri dimineață citisem despre o vilă neoromînească din cartierul Cotroceni care a fost pusă la pămînt. Te doare inima cînd dai peste astfel de informații nefaste. Tot ieri în feed-ul de Facebook revăzusem trista poveste a unei case vechi din Arad demolată prin 2008 pentru că nu dădea bine pe lîngă clădirea nou ridicată (!!). Ai nevoie de multă gîndire strîmbă să ajungi la asemenea concluzii, dar aceste cazuri sunt deja banale în patria noastră măreață.

Aș putea face o listă de aici pînă la Lună cu clădiri care au pierit după Revoluția din 89. Din toată țărișoara. Să le punem apoi la socoteală și pe cele care sunt în stare de degradare? Slavă Domnului în anii apropiați au mai apărut organizații care lucrează pentru renovarea monumentelor istorice și există orașe cu un patrimoniu păstrat impecabil (Oradea, Cluj, Sibiu). 

Dar nu vreau să fac un pomelnic, ci să notez o realitate ce ar trebui să ne pună pe gînduri. Marea majoritate a oamenilor sunt ignoranți față de patrimoniul arhitectural. Pentru ei sunt niște pereți, în general neîngrijiți, niște case urîte ce strică atmosfera. Mai bine să facă un bloc, un Lidl (sorry, nu-s ei singura firmă ce-și face magazine pe ruine, dar e prima ce mi-a venit în minte), un ceva. De ce să ții epave fără rost în picioare?

Dincolo de cei care sunt interesați și care pun la bătaie timp, bani, resurse pentru a reface o miime din patrimoniu fără sprijinul autorităților și uneori chiar luptîndu-se cu acestea, e marea masă ce nu vede rostul acestui efort sisific. Și tocmai pe acești oameni ar trebui să-i ia în atenție curatorii de monumente.

Am trecut prin decenii de comunism care a vrut să șteargă istoria dărîmînd statui, transformînd conace în școli și ducînd totul înspre mediocru (și cu toate acestea au păstrat în stare bună monumentele; mulțumiți arhitecților și profesioniștilor devotați, nu regimului!!!). Apoi printr-un capitalism prost înțeles care a însemnat încă o scădere în nivel. Nu ne cunoaștem istoria, nu ne-o înțelegem și o privim prin niște lentile colorate de basme. Nu vreau să intru în alte discuții că n-are rost.

Umblăm după cai verzi pe pereți cînd avem o comoară de care ne batem joc oricînd se ivește ocazia. Pentru că nu o înțelegem. Dacă ați citit pînă aici crezînd că la final vine soluția am să vă surprind cu niște buzunare goale. Nu sunt Ministrul Culturii, nu am un plan pentru a trezi interesul oamenilor obișnuiți pentru trecut, dar simt că e nevoie de asta. E nevoie de creativitate, deschidere și reconectare a vechiului cu noul. 

Îmi dau seama că niciun efort nu va duce la minuni. Chiar dacă s-ar face campanii peste campanii și fel de  fel de proiecte istețe, va rămîne o masă inertă neafectată de mesaj. Dar asta nu înseamnă că trebuie să disperăm și să ne dăm cu capul de pereți. Asta facem acuma. E nevoie de acțiune. Bocitul vine mai tîrziu, cînd nu va mai rămîne decît amintirea și cărțile de istorie. Pînă atunci curajoșii și inventivii fac istoria de astăzi.

Trailerul pentru Asimov Foundation de la Apple. Impresii

Așteptam înfrigurat trailerul pentru Dune și uite că ne-am picat în brațe ceva la fel de interesant

După cum spune un clasic în viață urmăream cu interes desfășurarea de trupe de la Apple TV pentru adaptarea (probabil) trilogiei lui Asimov. De prima dată cînd am văzut sinopsisul am avut flashback-uri cu I, robot, filmul din 2003 care a luat titlul, numele a vreo 2-3 personaje și a făcut un film. Ca să înțelegeți ce zic: în anii 30-40 Asimov a scris povestiri ca să schimbe perspectiva publicului larg hrănită cu Frankenstein, RUR și o mulțime de povești cu roboți care se revoltă contra oamenilor. El a arătat roboți care servesc pentru binele omenirii și nu s-ar ridica împotriva oamenilor. Filmul e altă treabă.

Închid paranteza și revin în prezent. Azi a apărut trailerul pentru serie. Acum cred că am înțeleg ce înseamnă sintagma mixed feelings. Hai să o spunem din capul locului: serialul ăsta nu va fi o adaptare per se a trilogiei. Va fi o adaptare, modernizare și distilare pentru publicul larg a conceptelor. Nu sunt fanatic, sunt conștient de faptul că oamenii ar muri literalmente în fața ecranelor dacă ar privi doar secvențe cu discuții peste discuții și un final fără niciun un bang-bang. Nu mă așteptam la adaptări smuls de pe pagină mai ales în anii ăștia pe care îi traversăm.

Hai să zicem două vorbe despre trailer. Abia la a treia vizionare mi-am dat seama că planeta aceea era Trantorul. Mi-ar fi plăcut să semene mai mult cu Coruscantul din Star Wars, mai ales că e inspirația acestuia, dar whatever. Fundația cade în hard SF și e normal să arate ca o planetă-planetă. Numărul unu, ma boi Gaal Dornick is dead. O donșoară de culoare se întîlnește cu Hari Seldon într-o scenă ce copiază întîlnirea Seldon-Dornick de la începutul primului roman. Dialogul (pînă acum) pare să rămînă în canoanele lui Asimov (și sper să rămînă acolo). Și da, din punct de vedere vizual e fantastic. Cred că nici Star Wars-ul Disney nu a prins acel spectacol galactic.

Actorii. Frate, Jared Harris. Din Sherlock Holmes II mi-a plăcut. Nu poți greși cu el, deși recunosc imaginea lui Hari Seldon cu barbă mi-e străină. Se poate trece repede peste acest detaliu facil. Lee Pace joacă pe cineva care pare a fi Împăratul galaxiei. Mi se pare că văd o tentă un pic cam prea religioasă pentru universul aseptic a lui Asimov, dar nu pot zice mai mult după doar două cadre.

Pomeneam de faptul că îmi dau seama că nu va fi o adaptare nici măcar 50% după litera cărților. Pe lîngă Donșoara Dornick mai apar încă vreo 2 personaje feminine ce par relevante și mai mulți actori de culoare. Cărțile au fost scrise în anii 40 și pe atunci nu prea se servea atît-de-mult trîmbițata diversitate din zilele noastre. Sincer, nu-mi pasă prea mult atîta vreme cît sunt actori buni și nu calcă spiritul cărții prin acțiunile lor.

Mai e Imperiul. Recunosc, am rînjit larg de tot cînd am văzut simbolul Stelei-și-Navei. E ceva ce mi-am imaginat de atîtea ori cînd citeam cărțile lui Asimov și speeer ca să preia micile detalii din carte și adăugirile scenariștilor să fie în ton cu ele. Abia aștept să văd Trantor, Terminus, Anacreon sau Kalgan... doar gîndul acesta e destul pentru a te face să vrei să recitești cărțile.

Să închei că deja e puțin cam mult. Am doar o mare, MARE temere. Asimov a fost un scriitor care a avut o aplecare pentru romanele de mistere (de aia a scris Cavernele de oțel) și pentru un stil de SF mai cerebral (a fost fanul Star Trek-ului de pe vremea lui James Kirk). Așa și-a așternut cărțile, deși există excepții. Astfel de povești nu mai prind la publicul de astăzi suprasaturat de explozii, drame și fast pace. Înțeleg că nu îl luăm de pe pagină unde totul se rezolvă în urma unei discuții în urma căreia se descoperă asul din mînecă.

Hai să găsim un teren de mijloc. E vorba de prăbușirea unui Imperiu, deci va fi violență, evident. Dar hai să nu ținem focusul pe ea. Să prezentăm personajele ca oameni capabili, vizionari, pregătiți să nască un al doilea Imperiu Galactic și să-l protejeze de posibile amenințări. Litera poate să se metamorfozeze în nuanțele anilor 20, dar spiritul trebuie să rămînă acolo. Voi ști că adaptarea celor de la Apple a eșuat în momentul în care rezoluția va veni ca urmare a unei lupte fizice și a unor nave de război care luptă cu lasere. Atunci voi fi convins că Asimov e bun doar pe hîrtie.

Peter Camenzind, Herman Hesse. Impresii

Mi se pare că unele cărți le citesc la momentul potrivit. Sau măcar într-o oglindă a narațiunii.

Cred că am mai vorbit despre Herman Hesse pe aici mai demult. Am dat iama de-a lungul anilor în seria scoasă de editura Rao și recunosc mi-au plăcut cărțile sale. Sunt scrise cu un strop de nostalgie și de taină care te fac să vrei și tu să fii parte din acea lume care rămîne vie doar pe pagini de carte veche.

Peter Camenzind intră bine în această categorisire. E o poveste destul de simplă la suprafață. Peter, un țăran născut într-un sat de munte din Germania trăiește o copilărie idilică, deviată de momentul în care își începe studiile la mănăstirea din apropierea satului. Prinde drag de studiul limbii latine și pleacă la oraș să învețe. Înăuntru său se află dorința de a scrie o poezie pură care să cuprindă frumusețea și misterul naturii pentru oamenii luați de valul tehnologiilor inovatoare. 

Are talent literar așa că scrie articole pentru diferite ziare, dar nu renunță deloc la traiul boem care îl aduce mereu înapoi în sălbăticie. Cunoaște efuziunile dragostei neîmpărtășite, freamătul unei prietenii puternice, dar este măcinat de mizantropie și de (în termeni moderni) anxietate socială care îl îndepărtează din mijlocul societății. Reînvață dragostea de oameni printr-o nouă prietenie sinceră cu un infirm pe nume Boppi. Finalul cărții îl regăsește întors acasă, mai întîi de nevoie, dar în cele din urmă simțind că tocmai acela era locul unde trebuia să fie de la început.

Romanul acesta este debutul lui Hesse și surprinde multe din temele favorite ale sale. Plecarea de acasă, învățarea unei meserii și întîlnirea cu cineva care devine un prieten bun, natura, depărtarea de oameni toate reapar în cărțile ulterioare. Poate și de aceea au o rezonanță atît de puternică cu un segment al populației.

E evident marcat de ecourile romantice care încă permeau epoca lui Hesse (cartea apare în 1904). Dragostea pentru natură și un personaj care se manifestă prin vigoare și poftă de viață sunt mărci ale scriiturii de această factură și un ideal care ar trebui atins.

Mă tot gîndesc la puncte slabe ale cărții. Pe alocuri poate părea puțin dezlînat, marcînd principalele faze ale maturizării lui Peter. Fiind scris la persoana I-a, există puțin dialog și multă descriere a trecerii timpului. Nu simți maturizarea personajului, mai degrabă o accepți.

Dincolo de detaliile tehnice rămîne natura interogativă a cărții. Citind despre luptele personajului de a se integra în societate și de a păstra relații viabile cu ceilalți oameni, nu se poate ca un introvertit să nu rezoneze cu dificultățile lui Peter, chiar dacă nu se regăsește în detaliu. Hesse surprinde excelent tușele acestui conflict care este prezent în sufletele acestor persoane și care este greu de acceptat și înțeles de aceia care nu se confruntă cu așa ceva.

Și mai este un ultim aspect care capătă relevanță zilele astea. Pentru cineva care a fost plecat de acasă ani zile pentru studii dorind să intre în societatea mare și apoi fiind deziluzionat de aceasta, răspunsul la problema aprinsă a inimii este tocmai întoarcerea acasă. Reobișnuirea cu traiul în mediul din care a plecat închide rana sensului care l-a făcut în primul rînd să plece de acasă. 

Acest cerc al maturizării pare aplicabil astăzi, cînd cei care au fost departe sunt nevoiți să revină acasă (din cauze externe lor) și să vadă că poate călătoria și dilemele lui Peter nu sunt aplicabile doar lui. E o întrebare care chiar dacă nu își găsește răspuns va rămîne într-un cotlon al minții pînă cînd va căpăta putere.

Rendezvous cu Rama. Impresii

În primul rînd sunt taaare supărat pe sir Arthur C Clarke pentru titlul cărții. Are impresia că toți suntem englezi franțuziți să știm cum se scrie de fiecare dată cînd vrei cauți informații despre carte? Pfff, optimismul autorilor ăștia cu capul în nori!

Revenind cu picioarele pe pămînt, avem o cărticică interesantă pe care tot mi-o propusesem să o citesc dar îmi ieșea din minte. Neoficial sunt într-o cruciadă de lectură a tuturor romanelor clasice SF. Și pentru că încă mi-e teamă de cărămizile lui Robinson, Brin sau Vinge, am luat-o ușor cu tata Clarke. Urmează o scurtă recenzie subiectivă.

Suntem prieteni vechi. I-am citit Odiseile spațiale (prima bună), Sfîrșitul copilăriei (excelentă), am ascultat Fîntînile Paradisului (decentă), așa că știu ce-i poate pielea. Povestea e simplă: peste vreo o sută și ceva de ani un obiect cilindric imens, bănuit mai întîi a fi un asteroid intră în Sistemul Solar. Un echipaj este trimis să investigheze. Și investighează. Și gata.

Cartea asta e undeva la mijloc între ceva excelent și ceva tare plictisitor. Adică mi-a plăcut, dar nu prea. Ce mi-a plăcut? Ideea în sine, explorarea lui Rama, cilindrul necunoscut. Era fascinant pentru că nu știi mare lucru despre el și ești fascinat de misterul acesta. Involuntar mi s-a dus mintea la Star Trek IV: The Voyage Home cînd un cilindru misterios vine înspre Pămînt dar are poftă să converseze cu niște balene. O poveste mult mai bine structurată și plină de carismă.

M-a dus și cu gîndul la un alt roman despre care am povestit mai demult: Ringworld-ul lui Niven. Mă tot gîndeam care e cartea mai reușită dintre cele două. Încă nu mi-am definit un cîștigător clar, deși Clarke are un avantaj pentru că ține totul destul de scurt și scapi repede de chin. Niven te perpelește la foc mic.

Hai să o zicem și pe aia bună: Clarke se pricepe să creeze impresia de masivitate și awe pe care ar stîrni-o în mod inevitabil un astfel de obiect. Cînd se plimbi oamenii aceia pe malul unui ocean interior îți zboară imaginația înspre un astfel de scenariu. Rama e bine prezentată și explicată, fără a intra în detalii tehnice obositoare a la Niven (poate a scris și cărți mai bune, dar Ringworld nu se numără printre ele).

Cînd vine vorba de personaje, e jale. Norton, comandantul misiunii, se vrea un James Cook modern dar nu e nici pe departe așa interesant. Ceilalți sunt nonexistenți, niște NPC-uri care vorbesc științeză. Aveam așteptări de la Consiliul Rama, dar și ăștia sunt aproape inexistenți. Mercurul a fost o posibilitate care n-a ajuns nicăieri.

Ah, apropo, nu există niciun conflict în carte. De fiecare dată cînd apare vreun pericol, imediat e rezolvat. Nici măcar o rachetă nucleară nu reprezintă o situație critică pentru personaje. Mi-a adus aminte de Luna e o doamnă rea.

Trăgînd linie să vedem ce facem cu cartea. Nu aș recomand-o oricui. M-am plîns ca un umanist care vrea un anumit fel de carte. Clarke a scris din postura savantului fascinat de probleme, utilizînd personajele ca simple portavoci pentru a evoca situația (așa mai făcea și Asimov, dar parcă el avea mai mult fler). E un roman hard SF, așa că înainte să vă apucați țineți minte asta ca să nu vă plîngeți cum am făcut-o eu. Pe de altă parte sunt 250 de pagini care se citesc relativ lejer, fără a fi încărcat de un jargon complex așa că poate fi făcut-o o tentativă chiar și de către cineva care poate că nu cochetează cu acest gen. Depinde de curiozitatea și rezistența fiecărui cititor în parte.