Și mai departe? Soarta seriilor necitite

 

Acum că am rezolvat saga lui Ender (volumele publicate în limba română), mă aflu într-un impas pe jumătate așteptat. Am rămas fără material de citit. Glumesc, desigur, dar nu prea mult.

După cum am făcut tam-tam până acuma, am citit doar cărți publicate în limba română (în afară de ultimele două volume din Endymion, de la care a început tot tămbălăul). Vestea bună ar fi că un cititor SF român este bine hrănit cu seriile considerate a fi de neratat. De la Dune și Fundația, la trilogia Marte și Revelation Space. Chiar dacă nu sunt traduse volumele adăugate în anii recenți (după 2015, să zicem), avem un avans.

Totuși, după ce treci de acest hop apare turbulențele. Sunt puțin supărat pentru că am două mari goluri pe care nu știu cum să le umplu. În primul rând nu pot pentru că nu au toate volumele publicate în limba română. Așa că va trebui să aștept până când voi putea comanda restul prin curier internațional. Mă refer la cele două serii fotografiate, Cultura și The Expanse.

Cu ele aș cam termina panteonul stabilit de critici și de fani. Întotdeauna se vor găsi alte serii care ce pot fi menționate, dar țintim spre un consens. Și în acest consens încadrez operele lui Banks și SA Corey. În situația de față suntem martorii unui cerc vicios. Fanii nu cumpără seria pentru că este incompletă, iar editurile nu mai traduc volume noi pentru că fanii nu le cumpără. Nu știu exact cum să se iasă din această situație nefericită și nefolositoare nimănui (în afară de firmele ce aduc cărți din străinătate).

Așa că pe moment o să mă gândesc ce fac. Am zis că renunț la cele două serii, care sunt destul de generoase, dar în același timp ar fi o chestie mișto să le termin înainte să-mi termin masteratul pentru a cuprinde în proiectul de doi lectura atâtor cărți memorabile. În ce privește Cultura voi fi iarăși în dezavantaj la fel ca și cu Turnul Întunecat pentru că am citit deja primele 3 volume scoase de Nemira așa că va fi o recitire, iar Goodreads mă va pedepsi pentru asta. Micile sacrificii făcute pentru victorie.

Pe lista scurtă s-ar mai găsi și seria lui Arkady Martine, doar că din două volume doar unul este tradus în limba română (în 2021!) și e posibil ca al doilea să apară la orizont. Cândva. Mă mai uit la seria Ancilliary scrisă de Ann Leckie de la Paladin doar că și aici sunt două cărți, iar a treia se află probabil în depozit la Books Express sau Okian. Și închei plutonul cu Old Man War a lui Scalzi, reeditare ajunsă la a treia carte. Dar nah, mai sunt încă două cărți netraduse.

Să mai spun și de CS Lewis cu Trilogia Spațială din care primul volum a apărut în 2023?

Nu-mi mai usuc gura cu altele că s-ar putea să mă trezesc în aceeași situație. Până la urmă o voi scoate la capăt. Sau nu. O să vedem. E nevoie de material serios pentru a ne lua gândurile de la distopia ce se așază în fața ochilor noștri. Dar să lăsăm astfel de discuții la ușă. Aici este un spațiu pozitiv.

Până la urmă nu vreau să critic, înțeleg și perspectiva editurilor care nu vor tipări cărți doar de dragul unor cititori care nu le cumpără. După cum e tare clar, cărțile nu sunt o prioritate pentru români, deși nu mulți ar găsi interesante lumile inventate de autori SF (pierderea lor). Regret doar pierderea posibilității de a avea pe rafturi serii complete, așezate ca și casele din piața Brașovului, țanțoșe de nu mai pot.

Ah, da, cumva l-am scăpat din vedere pe Peter F. Hamilton. Omul a scos niște cărămizi la viața lui, au apărut la Nemira și Millenium Press (cred). Aici e treabă de anticariat că am trei cărți din două serii. Sau până la urmă, tot la străini trebuie să apelez. Așa-i mai ușor pe la noi.

Umbra uriasului, Orson Scott Card. Impresii

 

Am ajuns la finalul unei lungi calatorii. Si daca enumeram patru volume, dar si daca luam in considerare toate cele opt carti ce formeaza seria (publicate pana in present in limba romana). Ultima data am marturisit ca eram impresionat de faptul ca s-a reusit o ascensiune a calitatii scrisului si naratiunii. Sa fie asa pana la final? A reusit Scott Card sa ofere o incheiere satisfacatoare acestei saga? Desi mai exista inca vreo cateva carti inca neatinse de mine? Sa vedem.

Apropo, de aici incolo va curge cu spoilere. E ultima carte si banuiesc ca ati venit impreuna cu mine in calatoria asta planetara.

Incepem in forta. Bean il ucide pe Achilles la sfarsitul Umbrei marionetelor. A fost un moment neasteptat, insa de inteles pentru bunul mers narativ. Poate putin dezamagitor avand in vedere ca a fost prezentat ca un rival redutabil. Evident ar fi fost un alt cliseu sa prezinte o batalie pe viata si pe moarte intre cei doi, asa ca e greu sa gasesti un numitor comun. Totusi, cu asta se incheie amenintarea belgianului.

Asta nu inseamna ca lucrurile sunt mai usoare de acum inainte, dimpotriva. Mai raman cateva amenintari geopolitice serioase care pot da peste cap planul lui Peter de a unifica lumea. In primul rand avem China, unde Han Tzu (Supa Fierbinte) este ales ca imparat si este gata sa spele rusinea infrangerii cauzate de armatele Califatului. Evident, il avem pe Alai si imperiul sau ce cuprindea lumea araba, imens si greu de controlat. Nu in ultimul rand, India, taramul care este aflat sub vraja greu de rupt a unei zeite intrupate.

Pe partea personala, Bean isi traieste ultimele zile si are o ultima misiune. Descoperirea bebelusilor nascuti si imprastiati pe tot mapamondul de Achilles si Volescu. Alaturi de el si Petra sta Flota Internationala prin Graff si Rackham, gata sa-I ajute, stiind ca fericirea lor va insemna un sprijin considerabil pentru Hegemon.

Acest ultim volum reuseste sa aduca in prim plan raspunsul emotional pe care poate nu l-am resimtit pana acum. Finalitatea si iminenta despartire sunt expuse in linii bine definite, astfel ca putem jeli alaturi de Petra si putem simti o autentica parere de rau fata de soarta nefericita a lui Bean, condamnat sa rataceasca printer stele alaturi de fiii sai (desi cu siguranta celelalte carti vor oferi o rezolutie acestei intrigi).

Peter pentru prima data apare drept liderul capabil sa tina in frau o lume intreaga. Fara a fi viclean, este istet, cumpatat, afabil si pregatit sa faca oricate compromisuri pentru a-si vedea munca de-o viata incheiata. Si cu sprijinul aliatilor sai chiar reuseste, desi asta nu e o surpriza pentru nimeni dintre cititorii Jocului lui Ender sau a Vorbitorului in numele mortilor.

In cele din urma, razboiul incepe iar liderii geniali sunt in spatele sau. Cu toata teama cauzata de un iminent atac musulman, Virlomi e cea care scutura lucrurile provocand dezastru atat in Califat, cat si in China. Ea il starneste si este obligata sa-si recunoasca infrangerea si prin aceasta necesitatea unui organism international care sa pastreze pacea si siguranta printre popoare. Noroc ca Peter era deja pregatit sa ofere un astfel de sanctuar prin Hegemonie.

Ca o observatie ce nu tine neaparat de spatiul textului, si care a fost partial confirmata din alte surse, am simtit o anumita pliere pe problemele zilei in momentul in care Califatul a devenit principala primejdie. Scott Card si-a scris cartile in perioada apropiata de 11 septembrie 2001, asa ca teama de pericolul Islamic a atins cote inalte. Mi se pare ca o anumita retorica a personajelor tine cont si de discursul public al acelor ani.

Nu stiu ce parere sa am despre Peter si Petra ca sot si sotie. De obicei sunt impotriva unor astfel de cuplari inevitabile pentru ca sunt personaje principale. Cred ca sunt suficiente motive pentru a intelege legatura, dar eu as fi ales o alta ruta. Un anonim care poate nu intelege pe deplin emotiile prin care au trecut, dar il sustine, este la fel de bun ca element narativ.

Mi-a placut ca Graff si Rackham au ramas relevanti si au lucrat in spatele scenei pentru a-l ajuta pe Peter sa castige. Mai mult decat atat, au incercat sa le ofere fostilor elevi de la Scoala de Lupta o viata noua, imposibil de atins pe Pamant. Cu totii iau calea exilului sperand la o existenta cat de cat pasnica printre stele. Mi i-am putut inchipui asemenea lui R Daneel Olivaw din cartile lui Asimov, protectori tacuti ai umanitatii.

Mai sunt si alte elemente ce mi-au adus aminte de universal acestuia. Dorinta de a coloniza stelele pentru ca oamenii sa nu traiasca pe o singura planeta este o tema repetata mai ales in seria Robotilor. Iar atunci cand Bean ii sugereaza lui Graff sa creeze acel algoritm (nu i-a spus asa, dar azi i-am zice astfel) pentru a-si gasi copii, am simtit atingerea discreta a psihoistoriei, desi evident scopul nu era acelasi. Si prea tarziu mi-am dat seama ca de fapt acela e actul de nastere al unui alt personaj din romanele ulterioare.

Sa termin cu incheierea. Imi plac mult cartile care au un final excelent. Si eu imi dublez fortele cand trebuie sa lucrez la ultimul capitol si ultimele pagini dintr-o carte. Nu trebuie sa fie un final fericit, ci unul care sa ramana cu cititorul. Scott Card a reusit asta. De parca a strans toata emotia cartilor de dinainte si a stors-o in acele descrieri finale profunde, dureroase si purificatoare.

Evident, am apreciat si descrierea scenei in care Peter si Ender se reunesc pentru ca batranul Hegemon sa-si povesteasca viata asa cum deja am aflat din celelalte volume. Dar a fost un moment emotionant care a adaugat un nous trat de melancolie si regret, potrivit pentru ultimul volum dintr-o serie.

In final, Umbra uriasului a fost o carte buna, poate cea mai buna din toata seria de patru, dupa parerea mea. Le-am privit ca pe o naratiune continua, mai ales ca le-am citit la foc automat si unele detalii deja incep sa mi se amestece in minte. E o serie care creste si ofera o concluzie satisfacatoare pentru povestea lui Bean si a lui Peter, unificatorul Pamantului.

Cred ca voi scrie o postare in care voi lega toate cele patru volume, dar am sa las ceva timp, ca sa se aseze mai bine in minte. Pana atunci, la carti bune!

Umbra marionetelor, Orson Scott Card. Impresii

 Lucrurile încep să fie tot mai bune.

Seria asta e într-o progresie inversă față de cea principală. Acolo mi s-a părut că simt o scădere a calității după fiecare carte, chiar dacă au fost acceptabile până la sfârșit. Aici fiecare construiește pe cea dinainte și evenimentele anterioare capătă o însemnătate mărită. Probabil și pentru că Scott Card avea un plan mai bine organizat în minte. Nu știu asta, bănuiesc.

Să revenim la carte. Ce se întâmplă? Spoilere pentru cealaltă carte, evident.

Umbra hegemonului se încheie cu războiul dintre India și Thailanda, servind drept o perdea de fum pentru o invazie a Chinei care ocupă în cele din urmă subcontinentul indian, totul sub măiastră mână a lui Achilles. Am uitat să pomenesc dincolo un aspect și trebuie să-l zic aici.

E tare amuzant și naiv mai ales în comparație cu realitatea. Achilles este repudiat de către Rusia și forțat să fugă din țară imediat ce se descoperă că este un criminal în serie, motiv pentru care este îndepărtat din poziția sa de autoritate. Privind la contextul geopolitic actual, mi s-a părut amuzant cu o tușă de umor negru această impresie a lui Card că în vreme de război Rusia s-ar mai alinia la imperative morale universale.

Închei paranteza, destul de importantă pentru că și chinezii fac același lucru. La începutul Umbrei, Achilles este într-un convoi militar și este eliberat la comanda lui Peter. Iar mai apoi adus la sediul central al Hegemoniei din Brazilia. Am fost sarcastic la finele postării anterioare când vorbeam de clișee pentru că citisem deja începutul.

Pentru cei ce trăiesc în 2025, ideea de a-l aduce pe antagonist în centrul de operațiuni al eroilor pentru a-l supraveghea, în speranța că nu va strica nimic, este una răsuflată. Primul gând ne duce la Joker din The Dark Knight care se lasă capturat de poliție, sau de Loki în Avengers ce face același lucru. Ca să păstrăm comparația cu James Bond de dinainte, la fel face și Raoul Silva în Skyfall (ultimele filme apărute în 2012!). Cartea a apărut în 2002 și probabil că există și alte exemple literare și cinematografice, dar cu siguranță că pe atunci nu era un clișeu atât de des repetat.

Cu toate acestea, oricum era un plan nepotrivit. Asta intră în aceeași discuție despre Peter cel Nepriceput, care are nevoie de ajutor pentru a pune lumea laolaltă. Iar acum Achilles aproape că reușește să-l arunce din scaunul de Hegemon gata să preia controlul operațiunilor, dacă nu ar fi intervenit alți actori, inclusiv Bean și Petra. Lucrurile devin tot mai complicate, familia Wiggin e pe fugă, pregătind ultima confruntare cu belgianul genial.

Revenind la Bean și Petra, cumva inevitabil între cei doi se formează o relație de dragoste. Chiar dacă Bean refuză conștient de destinul său scurtat de boala genetică, hotărăsc să meargă înainte. Semințele plantate dinainte în discuții cu sora Carlotta dau roade și el e în stare să cedeze cel puțin temporar sentimentelor față de Petra.

Sunt readuși în scenă Anton și Volescu, experții geneticieni care îi ajută să însămânțeze opt embrioni din care vor crește copii, binecuvântați sau blestemați genetic cu acel defect. Dar Achilles nu doarme și fură embrionii astfel că cei doi trebuie să plece în căutarea acestuia.

Pe scena politică apare un alt jucător esențial. Alai, transformat în Calif, unificând întreaga lume arabă și gata să se opună Chinei. Datorită prieteniei îi acceptă pe Petra și Bean ca musafiri înainte ca lucrurile să scape de sub control. India este mărul discordiei, deși a devenit terenul de operațiuni pentru Virlomi, eleva transformată în zeiță, ce a reușit să catalizeze o mișcare de rezistență pasivă împotriva invadatorului chinez.

În punctul culminant acțiunea este la cote înalte atât la nivel internațional, pe baza războiului, cât și la nivel personal datorită dramei celor doi părinți. Totul se încheie cu o confruntare finală între Bean și Achilles care va decide soarta viitorului planetei.

După cum am spus de la început, am fost captivat. Dacă înainte nu reușeam să mă conectez la fel de bine cu personajele, acum situația se schimbă. Unele nemulțumiri anterioare rămân, altele se ameliorează, dar rezultatul este mult mai pozitiv. Virlomi reușește într-un capitol să devină esențială și să adauge o altă tușă profundă lumii, dar și ei înșiși. Peter e isteț chiar dacă uneori e împins în față de părinți sau de Graf.

Aș minți dacă aș spune că nu sunt puțin dezamăgit de Petra. Ea a fost mereu prezentată ca un războinic abraziv, pe propriile picioare și bătăios. Totuși, de îndată ce se apropie de Bean tot ceea ce își dorește este să se căsătorească cu el și să devină mamă. Dacă mi se îngăduie o comparație, seamănă cu Padme din Revenge of Sith, transformată de asemenea într-o femeie emoțională și pasivă (da, există scene tăiate, dar tocmai asta e că nu apar în film). noroc cu scenele cu Alai în care mai ne aducem aminte de ce a fost înainte.

Ca să-mi răspund la critică aș putea înțelege că este vorba despre cărți ce au în centru maturizarea. E vorba de copii, anormali pentru că la o vârstă atât de fragedă erau preocupați cu înfrângerea unei rase extraterestre, dar totuși copii. Iar acum, adolescenți căutându-și un rost în viață într-o perioadă tulbure a istoriei. Dincolo de toate acestea rămân instinctele înrădăcinate în inima omului, cel mai important fiind cel de a fi alături de cineva, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp.

E de apreciat Scott Card pentru că reușește până la urmă să împace două fețe ale monedei suficient de egal. Ceea ce ține de intriga politică și ceea ce este legat de  centrul emoțional al cărții. Niciuna nu primează și ambele se completează într-un tablou larg, puternic și coerent. Am putea spune că autorul este un susținător al ideii Omului Mare din istorie care împinge mai departe evenimentele. Ar trebui să caut niște comentarii ale sale pe marginea seriei.

Să închei pentru că nu prea sunt multe altele de zis. Merită călătoria. Dacă celălalt volum e puțin mai searbăd și distant, treceți prin el. Luați bagaj pentru că pe acea temelie se construiesc momentele importante din Umbra marionetelor. Și cu siguranță că de aici încolo, totul e pregătit pentru volumul final.

Mai puțin și terminăm...

Umbra hegemonului, Orson Scott Card. Impresii

 Oameni buni, am ajuns la jumătatea seriei. De fapt, subseriei. Pentru că de fapt sunt 8 volume. Și practic sunt mai multe, dar în limba română au fost traduse doar atâtea. Indiferent, am depășit o anumită barieră de pagini. Să vedem ce înseamnă asta.

După cum am spus în postarea anterioară, Umbra lui Ender poate fi văzut ca un fel de flashback pentru că ne poartă prin evenimente pe care deja le-am surprins. Totuși protagonistul e altul, Bean, și asta înseamnă că le privim dintr-o altă perspectivă. Mai mult decât atât, umblăm pe un drum nou datorită unei intrigi diferite ce probabil va crește în cărțile ulterioare. Dar în Umbra hegemonului lucrurile încep să se întâmple.

Ce înseamnă asta? În primul rând, ne întâlnim cu Petra Arkanian, una din puținele fete admise în programul Școlii de Luptă. Primele capitole sunt interesante pentru că tratează melancolia și neadaptarea la o lume diferită față de cea în care a fost obișnuită să trăiască, povara veteranului întors de pe front. După ce ai luptat cot la cot alături de cei mai străluciți generali-copii contra unor extratereștri, cum vei putea să devii un simplu cetățean armean ducând o existență ștearsă pe mai departe?

Întrebarea nu va rămâne în suspensie multă vreme pentru că Petra este răpită. Nu doar ea, ci aproape toți copiii din programul Școlii de Luptă aflați pe Pământ. Bean scapă pentru că este alături de familia sa, bănuit a fi mort datorită unui asasinat. Foarte repede e clar cine se află în spatele acestei mișcări destabilizatoare. Nimeni altul decât Achilles de Flanders.

Cumva Petra întinde o mână în vid prinsă de Bean, cel care înțelege miza acestei situații și modalitatea prin care poate să-i pună capăt. Alături de el se află sora Carlotta și alți aliați printre care Peter Wiggin și părinții săi. Pleacă în căutarea ostaticilor, mutați dintr-o țară în alta pe măsură ce tensiunile internaționale cresc. Achilles influențează mari națiuni asiatice ațâțându-le într-un mare război, iar împotriva sa stau câțiva oameni buni și talentați. Cum îl vor putea împiedica să devină stăpânul lumii?

Ca o premisă generală, mi-a plăcut cartea. Chiar dacă are un anumit ton care o ține la un nivel mediu, să-i spun. Nu am citit multe thrillere politice, dar mi se pare că Scott Card nu reușește să impună o anumită visceralitate acțiunilor. Mai ar fi și aspectul camerelor închise. Sunt destul de puține scene de acțiune, iar acelea se petrec destul de repede. Eu nu sunt adeptul unor scenarii prea detaliate, însă alți cititori poate ar fi nemulțumiți de acest stil.

Am fost puțin dezamăgit de slăbirea lui Peter. Dacă în celălalt volum Ender nu mai apare ca un fel de MacGuyver maniac preocupat doar de războiul cu Gândacii, nici fratele său nu își păstrează acea aură de cuceritor obsedat ce a manipulat întreaga planetă cu ajutorul unor bloguri. Card îl ridiculizează și-l prezintă ca pe un simplu băiat, incapabil să vadă anumite lucruri evidente. Se bazează pe ajutorul altora care-l scot din belele sau îl îndreaptă în direcția bună. Lipsește acea ambiție necruțătoare descrisă succint în Jocul lui Ender.

Pe de altă parte Achilles pare în cartea asta ca un personaj negativ dintr-un film cu James Bond. Reușește să manipuleze guvernele a trei națiuni, printre care Rusia și China, trage sforile cu o măiestrie de invidiat. Apare ca un tip dur, periculos, fără scrupule. Ce m-a deranjat e faptul că nu există o explicație clară pentru această hiperfocusare a puterii. Nu a stat în Școala de Luptă și nu avea de unde să capete o asemenea aură de autoritate și viclenie. E un bun antagonist, doar că uneori pare că e prea bun.

Introducerea părinților Wiggin a fost interesantă și a oferit o altă perspectivă asupra situației. Mai ales discuția lui Bean cu mama lui Ender a creat un cadru intim și introspectiv. Nu mi-a plăcut însă un twist anume referitor la părinții săi, contribuind la ceea ce scriam mai sus despre Peter. Ar fi putut fi tratat într-un alt fel și poate ar fi ieșit mai bine.

Nu există foarte mult război în această carte, ca un avertisment. O mare parte este mâncată de căutarea lui Bean pentru ostatici. În cele din urmă, când se refugiază în Thailanda, avem parte de instrucție și intrigă politică înainte de dezlănțuirea conflictului. Totul e destul de restrâns și tratat dintr-o perspectivă exterioară, asemenea unor buletine de știri ce comunică rezultatul unor operațiuni. Nu e genul acela de carte, și pentru mine e suficient, dar dacă unii așteptau altceva, să fie avertizați.

Într-un fel, Umbra hegemonului seamănă destul de mult cu o carte cu spioni având în vedere că de multe ori ne întoarcem în baza de operații a lui Achilles, cel care a răpit-o pe Petra, asemenea unui antagonist dintr-o astfel de operă. Iar finalul seamănă puțin cu încheierea unui film în care eroul vine și o răscumpără pe domniță în vreme ce personajul negativ fuge pregătindu-și răzbunarea pentru o altă. Probabil că va fi ultima dată când Card va apela la astfel de clișee.

Hai să pomenesc iarăși de stil, chiar dacă ar trebui să mă simt cu musca pe căciulă. Vorbeam despre felul în care Scott Card a tratat scenele de război sau intrigă politică. Nici la capitolul dialog nu am fost prea impresionat, deși dintr-o perspectivă era de înțeles. El scrie despre adolescenți, dar mi se pare că uneori și adulții adoptă același tipar de conversație ca aceștia.

Și nu e doar atât. Cred că e vorba și frază și cum o răsucește Card. Nu am putut evita de câteva ori pe măsură ce citeam să fac comparația cu Stephen King. I se pot reproșa și lui unele, dar felul în care scrie e de-a dreptul captivant, inclusiv atunci când te pregătește pentru anumite situații. În Umbra există o moarte telegrafiată foarte slab. Adică, era evident ce urma să se întâmple. Putea să fie îmbrăcată într-un mod în care să fie cu adevărat șocant și să producă o reacție viscerală. Așa a fost pur și simplu un eveniment deja așteptat. Mai sunt unele schimbări mărunte care ar fi făcut cartea cu adevărat excelentă.

Chiar dacă am avut câteva nemulțumiri, mai mari sau mai mărunte, a fost o carte interesantă. Am citit-o aproape pe nerăsuflate și asta nu doar pentru că eram în tren și nu puteam face altceva. Sunt curios să citesc ce se va întâmpla pe mai departe și să văd cum ar putea fi înfrânt Achilles, având în vedere geniul său diabolic.

 

Jumătatea seriei și de aici începe coborârea...

Umbra lui Ender, Orson Scott Card. Impresii

 După cum am promis la finele lui 2024, anul ăsta terminăm saga lui Ender, cel puțin cărțile publicate în limba română la editura Nemira. Așa am să pot pune în sfârșit pe lista seriilor de carte SF și pe musiu Card, ca să-mi verific gusturile. Acum, să vorbim despre carte.

Pare un refren deja, însă pe timpul liceului am început și romanul ăsta. Am lăsat baltă Xenocidul și am zis hai să o iau pe dincolo. Cred că am rezistat un capitol și după aia am spus pas. Era într-o vreme în care gustul meu a fost prelucrat pentru bătălii spațiale și intrigi complexe. Nu voiam să citesc despre un băiat cerșetor din Rotterdam.

Mai era și chestia că acest roman este o umbră (pun intended) pentru Jocul lui Ender. Așa că practic recitești aceeași acțiune dintr-o altă perspectivă. Atunci a servit drept un bun argument ca să renunț la carte. De data asta nu m-am oprit așa că pot spune mai multe.

Bean este protagonistul romanului, fiind deja cunoscut din Jocul ca fiind un aliat de încredere al lui Ender în bătălia contra extratereștrilor. De data asta însă vedem cine este cu adevărat, de unde a pornit până în clipa victoriei și a separării copiilor-geniali.

Primul lucru foarte important ce trebuie menționat este că acel punct de convergență și repetiție apare târziu. Bean își trăiește propriile aventuri chiar și când este dus la Școala de Luptă și abia spre final când piesele sunt așezate pentru concluzie, găsim unele cărări pe care deja am trecut. Ăsta este un punct în plus pentru Card, reușind să evite frustrarea cititorului.

Pe lângă asta, ce se mai întâmplă în carte? Nu recitim aceleași întâmplări, ci primim în schimb un fir narativ polițist. Pentru că Bean nu este pur și simplu un copil vagabond dintr-o metropolă decăzută. E ceva ascuns în spatele geniului său remarcabil. Găsim un personaj nou, călugărița Carlotta, ce este de asemenea recrutor pentru Școala de Luptă. Ea este cea care-l împinge pe Bean în față, recomandându-l lui Graff.

După ce se despart, sora Carlotta pleacă într-o misiune pentru a dezlega ițele complicate ale moștenirii genetice a băiatului-minune. În calea ei apar doi savanți care au forțat limitele științei aducând în lume ceea ce pare o nouă specie de om, mai inteligent, dar cu defecte considerabile. Cumva mă aștept ca asta să se lege de seria principală, dar mai am încă trei cărți de citit așa că nu știu sigur. Această excursie este suficient de interesantă pentru a menține interesul crescut, păstrând totuși o umbră de mister pentru următoarele cărți.

Card mai introduce un nou personaj, pe Ahile. El este un bătăuș de pe străzile Rotterdamului, intrat în gașca în care se găsea Bean. Însă el este un criminal brutal și calculat, eliminând pe cei care nu-i sunt în voie. Ajunge și la Școala de luptă deși pentru moment mă temeam că va fi un personaj care va fi deja lichidat până la sfârșitul volumului. Nu este cazul.

Ahile este pentru Bean, ceea ce Peter era pentru Ender. E evidentă punerea în oglindă a acestor patru personaje și urmărirea progresului influențat de deciziile bune și rele ale fiecăruia. Se dovedește că Ahile este și mai cumplit decât Peter, însă Bean nu reacționează la fel de definitiv cum a făcut-o Ender în ceea ce privește dușmanii săi declarați.

Unul din lucrurile care m-a deranjat a fost intenția de a rescrie sau a extinde unele situații. De vreo câteva ori, prin intervenția lui Bean, unele momente din prima carte nu mai sunt ale lui Ender și nu reprezintă istețimea și iscusința sa, ci este pur și simplu efectul influenței lui Bean asupra evenimentelor. E drept, el este genial, dar parcă îmi plăcea ca și Ender să fie peste medie.

Trăgând linia, Umbra lui Ender este o carte în regulă. Nu m-a dat pe spate, deși cred că nici nu era rostul ei. Servește drept un preambul pentru ceea ce urmează, partea mai interesantă, și anume războiul dintre națiuni, fiecare având cadeți bine pregătiți în arta conflictelor. Nu este plictisitoare chiar dacă exista acest risc și reușește să creeze o legătură emoțională în principal prin reîntâlnirea cu personaje deja cunoscute.

 

Așteptăm continuarea...

Aniversări și nostalgii literare

 Să ne bucurăm de lucrurile mici din viață pentru că nu știm niciodată cât vor ține. Unul din ele este cititul, un sport practicat cu mai mult sau mai puțin aplomb. Și aprovizionat de cei doi sărbătoriți ai momentului.

După cum zice Facebookul, atât editura Humanitas, cât și Polirom serbează o piatră de hotar destul de semnificativă. O editură face 35 de ani de activitate, alta 30, venind puternic din urmă. Să zicem o viață de om, având în vedere că eu mă găsesc sendviș între aceste două repere temporale.

Personal mă bucur pentru că atunci când mă gândesc la ceea ce am citit și mi-a lăsat o impresie, și de fapt la amintiri plăcute, multe se leagă de aceste două instituții culturale. E greu de explicat sentimentul acela de împlinire și liniște pe care ți-l oferă pauza de răscolit printre cărți de la un Gaudeamus, când privești de la etaj acele cercuri de fericire ce-ți stau la picioare. Micile plăceri, după cum spuneam.

De Humanitas se leagă atâtea povești faine, dincolo de târguri de carte. E și un fir roșu care îl leagă de București, pentru că până la facultate nu prea am intrat în contact avansat. Le vedeam cărțile prin librăriile și anticariatele Aradului, dar eram selectiv. Abia după ce am ajuns în Capitală am intrat într-un dialog mai dezvoltat cu volumele publicate de ei. Inclusiv datorită ofertelor de neregretat de la Kilipirim.

Au fost zeci de vizite în locații ce îmbinau vocea istoriei și artei cu melancolia unei coloane sonore discrete ce aluneca peste cărțile așezate în rând. Humanitas Cișmigiu a însemnat și întâlnirea nemijlocită cu autori celebri invitați să vorbească despre noile apariții. Humanitas Crețulescu înseamna duminici călduroase sau căldicele când după o plimbare pe Calea Victoriei sau hai-hui, intram înăuntru și gâdilam cotoarele cărților care-mi făceau cu ochiul. Și deși mai puțin, am fost atras și de Humanitas Takumi, un concept interesant ce aducea mai aproape aroma Orientului Îndepărtat.

Să vorbim și despre cărți? Ar fi cazul. Am citit mult și am înțeles câte ceva. Humanitas a însemnat întotdeauna o provocare de a nu rămâne blocat într-un cerculeț al bazei. De multe ori ajungeam să plutesc pe curenții unor idei mari, fascinante, sau descopeream uși înspre idei sau valori universale. Ca să nu-i pomenesc doar pe cei trei autori reprezentativi, mă gândesc la CS Lewis, la Radu Paraschivescu, Neagu Djuvara, Constanța Vintilă și lista continuă cu alți autori ce au scris în graiuri diferite, reunite într-o vastă simfonie a literelor.

Întorcând puțin foaia, să nu lăsăm Poliromul descoperit. Aceștia nu au avut locații fizice, astfel că întâlneam volumele prin vecini, pe la prieteni librari. Probabil una din cele mai timpurii amintiri se leagă de volumele lui Mircea Eliade și a sa Istorie a credinței. Aveam volumele 2 și 3 în ediția veche de la editura Științifică, dar îmi trebuia primul, iar în anticariate se vindeau laolaltă. Așa că am cumpărat unul nou, din țiplă. Cam așa a început.

De mai bine de doisprezece ani am urmărit cu mare atenție pagina oficială, inclusiv secțiunea În curs de apariție așteptând cu nesaț unele volume cu adevărat fascinante. Am simțit o inevitabilă atracție pentru titlurile conexe istoriei, dar și altor discipline umaniste. Și pentru mine, Polirom a devenit o casă a ficțiunii.

Mai ales prin colecția Top 10+ am ajuns să-mi cumpăr o grămadă de cărți clasice, de citit neapărat. Acel format economic a fost cu adevărat o binecuvântare pentru că tristul adevăr este că banii vorbesc. Dar prin micile volumașe cu copertă albă am pătruns în atâtea lumi minunate. Îmi aduc aminte de vara în care am citit Război și pace, luptând să țin volumele în mână. De călătorii cu trenul în care ascultam poveștile scrise de Ishiguro, Amin Maalouf sau John Steinbeck printre alții.

Nu știu dacă se cuvine să închei o postare nostalgică și evocatoare printr-o nemulțumire practică. Este un impas bine înțeles de orice cititor pasionat care trebuie să privească din timp în timp în contul din bancă. Ce e bun, costă. Amândouă editurile sunt excelente și cărțile lor și-au pus amprenta asupra unei părți din țara asta. Au devenit istorie. Cu ajutorul unor reduceri online și offline și altor trucuri de veterani literari, le putem ține în mână, cel puțin până în prezent.

Viitorul nu este al nostru, deși mi-ar plăcea să mi-l imaginez că cel puțin într-o anumită măsură va cuprinde și poza mea, citind pe mai departe volume publicate de cele două edituri care vor serba alte aniversări la fel de rotunjite. Până la bucuriile viitoare, să le prețuim pe cele palpabile. La mulți ani tuturor celor care se implică în construirea unui edificiu durabil într-o lume așezată pe nisip mișcător!