Anunț: Retrospectiva cezarină

 La fel ca toate lucrurile bune din viața mea și acesta este venit pe moment și în al doisprezecelea ceas...

 

După cum am pomenit și-n ultima postare zilele astea survolez pe cărările amintirilor cu ajutorul Facebook-ului. Parcă îmi vine să-mi cer scuze celor care din greșeală au dat peste vreun share de-al meu care n-a avut nicio substanță. Și multe or fost alea de genul ăsta. Au fost și postări bune, când vorbeam de cărți și monumente.

Oricuuum, să revin la subiect. Postarea asta nu-i nimic mai mult decât un anunț. Fiind în atmosfera asta nostalgică mi-a trecut prin minte o idee pe care am să o și pun în practică pentru că e blogul meu și nah... La subiectul ăsta chiar nu mă interesează vizualizările, e o cale de a pune pe hârtie niște gânduri îmbătrânite.

Ca să nu mai prelungim lipsa de suspans... m-am gândit să mă folosesc de trecerea a zece ani pentru a povesti despre ce a trecut. Mental vorbind, în dreptul meu aici e o barieră mare care a fost trecută. Nu acum, ci în 2011. Prima a fost în 2007 când am obținut un al doilea cămin portabil prin începerea liceului. A fost prima ieșire serioasă în lume dincolo de hotarele cunoscutului. Iar 2011, a doua parte, a fost un serios șut în fund care m-a trimis până în capătul celălalt al țării, la Capitală.

Am scris deja pe 27 mai ce a însemnat sfârșitul liceului și aș continua pe cât posibil cu cele mai importante date ce vor schimba prefixul peste câteva zile. Ca să dau la o parte cortina puțin, am să vorbesc despre prima călătorie cu trenul la București, despre prima impresie despre București, despre campusul unde am stat și mai văd eu ce.

Daaar... ca să mă întorc la ce am zis la început, am luat-o cam târziu. Și pentru context, aș vrea să mai povestesc câte ceva despre liceu. Nu se poate saltul de la Macea la București fără Arad. Așa că mai sunt câteva gânduri pe care vreau să le aștern înainte de a vă urca în trenul de noapte ce a plecat înspre Capitală acum zece ani.

Cam atât. Țineți aproape. Dacă vreți. Eu tot am să mă scriu.

 

 

*cu privire la numele (să-i spunem) rubricii, am fost cam constrâns de trecut. Cezariană are o altă conotație așa că a trebuit să găsesc un compromis 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/vcPtHBqHnKk 

Ai atins Everestul vieții tale?

 

Aseară am avut mai mult timp decât de obicei și am făcut ceva ce mi-am propus de ceva vreme: de-Facebook-izarea personală. Ce înseamnă asta? Îmi iau timeline-ul la puricat, de la origini, și șterg balastul pe care l-am shareuit salvând însă orice postare proprie. E un amestec de mândrie personală și curiozitate istorică, dar vreau să am acest mic tezaur de perle păstrat pentru...anii ce vor veni.

Dar acest exercițiu ce s-a prelungit mai mult decât mă așteptam (și care nu este gata) m-a făcut să-mi dau seama de ceva și să ajung la gândul hiperbolizat în titlu. Trecând prin postările din anul 2014 mi-am dat seama că într-un fel acela a fost probabil cel mai încărcat an din viața mea și de atunci încolo nu a mai fost egalat.

Să încerc un scurt rezumat plecând din 2011. Atunci am fost în febra sfârșitului de liceu și apoi a urmat acomodarea în București, sau mai degrabă Cernica. În 2012 am început ieșirile anuale în Timișoara și Oradea, am vizitat câteva localități istorice din Arad, am făcut câteva serate cu niște colegi, i-am scos pe la muzee, am fost într-un Tinserv și apoi câteva zile la Iași. A urmat 2013 când am mai fost într-un Tinserv la Sinaia, am vizitat Clujul pentru câteva zile, am fost la Sibiu într-un proiect și am fost în Serbia la o întrunire de tineri. Apoi am mers cu părinții în vacanță la Vatra Dornei și am văzut majoritatea mănăstirilor de renume de acolo.

Și apoi vine 2014. Am fost în ieșirea de la Oradea, apoi am mers la Sinaia într-o tabără de pregătire pentru primul Respiro (RIP), am mers din nou la Cluj și m-am simțit mai bine decât prima dată (și am vizitat Alba Iulia). Mai târziu am mers de unul singur la Câmpina și la Târgoviște, tot în vizită. Am participat la proiectul Satul Biblic din Parcul Tineretului. A urmat apoi un tur prin bisericile din București pentru a strânge bani pentru cel mai important moment, plecarea în Etiopia. Două săptămâni în Africa, apoi o escală de-o zi în Cairo și apoi Istanbul. O vacanță la Sovata, de unde am vizitat Sighișoara și Târgu Mureș. Am fost și pe la Timișoara. În toamnă am vizitat Piteștiul și Curtea de Argeș. Toamna m-am întors în Mureș, am trecut prin Reghin și satele din zonă. Să mai spun că am lucrat la traducerea unei cărți? Și că mi-am luxat piciorul?

Ce-a venit după nu a mai fost la fel de impresionant. Da, începutul lui 2015 putem zice că a strălucit: prima ieșire în Republica Moldova și apoi prima ieșire în Occident, prin Germania. Dar ritmul părea să se mai domolească. Între toate plimbările și evenimentele se înghesuia rutina, echilibrată totuși de oameni cu care puteai să te simți bine. Când m-am mutat în București rutina a câștigat tot mai mult teren și a stins acel elan care te-ar încuraja să te arunci într-un tren și să pleci departe. Iar acum în Minunata Lume Îngrozită planurile par de paie.

În momentul ăsta aș putea duce conversația în mai multe direcții și aș putea găsi mai multe explicații. Pe atunci eram în mijlocul evenimentelor și nu am spus niciodată nu. Aveam mai mult spirit aventuros decât astăzi. Aveam mai mult timp liber și disponibilitate de a face ceva ieșit din comun, care ajunge să fie o amintire plăcută.

În același timp nu aș da la o parte lucrurile necesare din Anii Mărunți. Atunci n-aș fi avut timp și răbdare să duc la capăt o carte. Deloc surprinzător 2014 e anul în care am scris cel mai puțin, și abia din 2018 a început să ruleze Mașina de Scris. Și mai sunt lucruri necesare pe care le înveți în solitudine, în monotonie și așteptare, fără de care nu poți trăi pe mai târziu.

Ducând înspre general discuția, îmi dau seama că sunt suficienți oameni care trec prin astfel de procese. Primul la care mă gândesc sunt eu. Ca pasionat al istoriei instinctul meu este să întorc fața spre trecut și să zic că atunci era mai bine. Aceeași pereți și un ceas care bate la aceeași oră în fiecare zi pot să zgârie pe inimă mai adânc decât un șoc. Ai impresia că bați pasul pe loc sau mai rău, că te duci la vale. Nu vreau să speculez că nu-i domeniul meu, dar sunt sigur că asta poate fi o cauză pentru depresie sau pentru un cinism rece.

E ușor să crezi că asta-i tot, că deja ai trecut de anii buni și acum aștepți o existență limitată, punctată din când în când de ieșiri de plăcere, amintiri frumoase care se încăpățânează să vină în doze mici. Pereții sunt prea înalți și nu poți ieși din închisoarea zilei de astăzi.

Un răspuns la această dilemă ar fi acesta: nu-ți știi partitura vieții până la sfârșit. Lucrul pe care-l știu cu siguranță este că dacă te lași controlat de aceste convingeri, drumul nu are cum să o ia în altă direcție decât în jos. Pentru că îți sabotezi șansele de a te face mai bine. Eu însumi am trecut prin zile în care nu aveam chef de nimic, inclusiv de a făuri acele amintiri frumoase care m-ar fi încălzit puțin.

A accepta că momentul de glorie a trecut deja e un răspuns facil. Îți ia de pe umeri responsabilitatea de a căuta ocazii asemănătoare. Sau îți liniștește conștiința lăsându-te în acest tărâm al îndoielii și lipsei. Evident, totul ține de contexte și împrejurări. Poate niciodată nu vei mai ajunge în locurile unde ai fost odată, nu vei mai cunoaște oameni ca aceia pe care i-ai știut odată, dar asta nu înseamnă că viața s-a sfârșit.

Aici e frumusețea alegerii. După cum spunea Gandalf în Frăția Inelului: Tot ce putem face este să decidem ce facem cu timpul ce ni s-a dat. E un citat zguduitor, chiar dacă e într-o carte aparent cu hobbiți și elfi. Chiar și în cele mai aprigi situații oamenii tari s-au putut ridica în picioare și au trăit vieți incredibile. Și-au căutat un scop și au alergat înspre acesta cu toată puterea. Citiți cartea lui Viktor Frankl pentru a înțelege pe deplin ce înseamnă.

Aseară mi-am putut spune ca un gând fugar că anul 2014 a fost vârful și că de atunci nu am mai urcat atât de sus. Uitându-mă la prezent poate fi așa. Dar viitorul e ascuns. De fapt, nu există. Putem avea convingerea că ne facem singuri destinul, sau că Providența a săpat o cărare pe care trebuie să o descoperim, dar acesta este adevărul.

Doar pas cu pas putem să ne depășim. Stând pe loc vom fi umbriți de reușitele trecutului ajungând să le regretăm continuu. Alergând spre o nouă țintă vom vedea că drumul duce ușor în sus, și că dacă anul ăsta nu, poate în viitor o să găsim un Everest mai mare pe care să poposim, mândri de drumul parcurs.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/J7fxkhtOqt0 

Cum mă puteți ajuta? (Cu scuzele de rigoare)

 Dacă ați urmărit vreodată clipuri pe Youtube ale unor oameni care își dedică timpul canalelor lor, veți auzi la final (sau început) niște formule arhirepetate. La început mă deranjau și săream peste ele. Acum, când îmi dau seama ce înseamnă, am devenit mai indulgent față de acestea.

Ce spun oamenii ăștia? Pe scurt, ei cer străinilor care le privesc munca să dea un like, un share și să comenteze pe pagină. E un lucru necesar pentru că asta va face ca acel clip, indiferent de subiect, să obțină premiul mult râvnit-Atenție

M-am tot gândit dacă să scriu sau nu postarea asta, și o parte din mine încă nu este de acord. Dar mă gândeam și la faptul că nu toată lumea are timp să stea pe Youtube și să capete acea experiență proprie procrastinatorilor culturali.  

Poate că e o surpriză, mai ales pentru cei care mi-au citit alte postări, dar sunt introvertit. Adică, partea de comunicare interumană, scârțâie. Dacă aș fi generos poate aș mai adăuga și puțină...să-i zicem stânjeneală socială, așa că marketingul nu e ceva care-mi vine ușor. Am idei bune (hopa, sunt și modest!) dar de cele mai multe ori ele au efectul unui strigăt într-o cameră goală.

Sunt genul de persoană care se simțea prost pentru acel minut în care îmi puneam meniul în rucsac pe banca din stația de autobuz de la Unirii. Sunt omul care se rușinează de rușinea celor care nu o au. Cel căruia nu-i place să se repete, și pentru care un răspuns ambiguu sau o pauză înseamnă un refuz categoric.

Și te-ai gândit să publici cărți! O strategie genială!

Da, sunt conștient de aceste mici handicapuri, dar mă strădui să le corectez. Mai ales pentru că am încredere în ceea ce stă pe rafturile din camera mea. Și știu că dacă mai multă lume le-ar citi nu ar da cu roșii după mine. Așa că perseverăm.

Mi-am stors mintea lunile astea să găsesc căi prin care să-mi promovez cartea (cărțile). Unele mai ludice, altele neîndemânatice. Și de obicei exista un feedback, care ușor se închidea într-un cerc strâmt și rece (Pe care trebuie din păcate să-l împart cu Luceafărul). Așa că mi-ar plăcea să explic de ce repet și eu aceeași mantră pe care am învățat-o de la alții.

Insist să scriu în postări, dați un like, dați un share din tocmai același motiv: Atenție. Am văzut câte vizualizări au avut postările de pe blogul meu în momentul în care au fost răs-share-uite. O îmbunătățire...semnificativă. Fiecare like, e o fluturare de mână, atragerea privirii înspre postarea mea. Un share o multiplică pe conturile prietenilor voștri. Important e ca la tenis, ca mingea să rămână în aer. Când cade la pământ este uitată. Și în potopul de postări, orice informație se pierde ușor.

Mi-ar fi plăcut și mi-am imaginat în naivitatea mea ca după ce îmi voi publica cartea, aș fi postat un anunț și o prezentare, după care să primesc cereri doar pe baza interesului stârnit. Contează mai mult cartea, și mai puțin autorul (asta credeam). Și se potrivea bine firii mele anti-expansive. Eu nu sunt genul de persoană care să bombardeze cu mesaje și să insiste până când exasperat cumperi produsul. Dacă strâmbi puțin din nas, înseamnă că niciodată nu voi mai vorbi despre asta.

Și la final, titlul. Pentru cei care au citit și au înțeles cât de important e micuțul gest de apăsare pe butonul de like și share, vă mulțumesc. În același timp îmi cer scuze, pentru că nu-mi place genul ăsta de expunere dar este un rău necesar. Chiar dacă nu va exista nicio reacție după această postare, măcar mi-am descărcat sufletul.

sursa foto:  https://unsplash.com/photos/WUvBROPOsuo 

Raport de autor nr 3

 

Mi-am citit și eu cartea

 

Întotdeauna mi se părea ciudat când auzeam interviuri cu actorii în care aceștia spuneau că erau nerăbdători să-și vadă filmul în care au jucat. Asta pentru că îți imaginezi că dacă omul este pe platoul de filmare înseamnă că a văzut produsul.

Cam așa este și cu cărțile. Le scrii și abia după ce pui ultimul punct, o poți lua de la capăt și ca să vezi ce talmeș-balmeș ți-a ieșit.

Ce mi-a ieșit mie? Dacă ați citit cu atenție cealaltă postare, ați văzut că eram nesigur de ceea ce am scris. Era lung, complicat și retușabil. Adevărul e că nu multe s-au schimbat. Nu am tăiat nimic, și nici nu intenționez să o fac. Și așa ceea ce scriu este la limita narațiunii de cele mai multe ori.

Dar mi-a plăcut. A trecut cu ușurință testul aprecierii autorului. Am râs, am simțit emoție când a trebuit și m-am prins în povestea mea. Acum sunt și mai motivat să lucrez pentru a completa elementele lipsă care vor face manuscrisul ăla o carte cu adevărat citibilă.

Ce voi schimba? Mai sunt unele detalii care trebuie schimbate. Am să mă apuc să lucrez la o hartă a orașului să văd cât de bine se mai leagă detaliile. Am să subliniez mai pronunțat momentele de cotitură ale personajelor. Pe alocuri am simțit cam ușoare deciziile lor. Mai am de lucru și la limbaj.

Adevărul e că atunci când vine vorba de limbaj mundan, mă împotmolesc. Dialogurile m-au liniștit. Credeam că sunt foarte nerealiste, dar se încadrează în acea limită de acceptare a unei lumi fictive. Mi-am permis și eu să folosesc unde am putut un limbaj mai pronunțat, dar nu strică structura narativă. O să mai lucrez puțin la design interior. Stilul meu se mulțumește cu un decor care e slab menționat pe pagină. Am să mai adaug unele elemente ca să dau mai multă viață acțiunii cărții.

Cam asta e tot. Și ăsta este ultimul raport pentru cartea asta. De acum o să urmeze mai multe reprize din ceea ce am scris mai sus. Dau cu dalta până când din piatră o să iasă statuia cu proporțiile dorite. Și sper ca în curând să o văd împachetată în coperte.

Până atunci, dacă vrei totuși să-mi citești gândurile, Labirinturi de lut (25 lei) și Ocolul inimii și-al clipei (30 lei) îți stau la dispoziție. Scrie-mi și le vei primi. Lecturi plăcute!

Conacul Usher, strada Rue Morgue și alte destinații turistice a la Poe

 Zilele astea, pe măsură ce intru mai adânc în corectarea manuscrisului și în prima lectură, mă lupt să-mi fac timp și pentru alte cărți. Unul din criterii este numărul de pagini, mă simt cumva trădător pentru că zâmbesc imediat ce văd un volum ce nu trece de două sute de pagini.

Oricum, săptămâna asta am luat-o beletristic și am apucat un volumaș alb de la Polirom ce cuprinde mai multe povestiri de Edgar Allan Poe. Exact genul de autor care să-ți încânte ziua și să te facă să te gândești la happy thoughts. Dar eram curios pentru că am o deficiență de Poe în sistem și e necesar să o echilibrez.

Așa că în două zile am împachetat volumașul. Care sunt părerile? E greu să te iei în coarne cu pionierii care prin talentul și imaginația lor au pavat genuri întregi de literatură. Acum e momentul în care îmi prind urechile pentru că nu am în minte o cronologie exactă a genului gotic, dar Poe a fost pe undeva pe la începuturi. Influența sa este copleșitoare asupra celor care peste ani îi vor imita stilul sau fundalul povestirilor sale.

Primul aspect, pe care l-am reținut și la Lovecraft, e faptul că în opera sa nu e neapărat vorba de lucruri horror în sensul cel mai grafic. Teroarea și frica nu se nasc din descrieri cât mai detaliate ale unor monștri care își decojesc victimele și le consumă. Nu, ambii autori pomeniți se bazează pe lucrurile care rămân în umbră, pe groaza născută din întâlnirea cu un supranatural deloc prietenos și de efectul pe care îl are asupra minții omenești.

Volumul conține probabil cele mai faimoase povestiri, și pe bună dreptate. Prăbușirea casei Usher este fascinantă prin ecourile romantice și apelul la ruine, iar punctul culminant e de-a dreptul terifiant. Crimele din Rue Morgue începe un pic plicticos pentru că nu înțelegi care-i scopul acelor informații. Mai apoi, când intri în poveste ești captivat și curios să dezlegi misterul. Nici aici nu-i prea mult sânge în afară de prezentarea victimelor nefericite.

Pe lângă asta William Wilson are o premisă interesantă dar care de la un moment dat poate fi anticipată cu ușurință. O coborâre în Maelstrom excelează prin descrierea forței naturii dezlănțuite, în vreme ce Dracul în clopotniță aduce calmul prin descrierea orășelului olandez cu nume nerezonabil. Asta până când cineva își bagă coada. Puțul și pendulul este coșmar pentru un claustrofob dar reușește să creeze o senzație de disconfort pentru un cititor obișnuit. Masca morții roșii zgândăre puțin mai tare zilele astea, dar în final are ceva din aerul unei 1002 poveste a Șeherezadei cu un deznodământ îmbibat în destin.

Mai sunt și altele, dar acelea nu m-au impresionat așa tare. Poe merită citit pentru atmosferă, pentru ideile sale care au deschis drumuri noi în scriere. Fără el n-ar fi apărut Lovecraft peste ani de zile și înaintea lui alți scriitori pasionați de tenebre. Poe sondează fricile elementare ale omului și întâlnirea cu o realitate dincolo de puterea sa de înțelegere. Și în acel moment învârte cuțitul în rană, făcându-ne să ne prețuim și mai mult colțișorul liniștit de lume în care trăim. 

Îmblînzitorul de spitale. Povestea lui Joseph Lister

 

În sfârșit împlinim promisiuni...

 

În vremea în care jeleam absența internetului citeam o carte tare mișto pe care am vrut să pun mâna de când am văzut-o în oferta editurii Publica. Ăștia îs genul de editură un pic outsideri care și-au făcut repede un nume cu cărți mișto și cam scumpicele, ca să fim sinceri până în măduvă (spoileeers!).

Nu am vrut să cumpăr cartea pentru că oi fi pasionat de medicină, ci mai degrabă pentru că îmi place istoria. Și e o carte biografică. După ce am citit-o, zic că e destul de importantă. Și că ar merita citită. După cum se vede și în fotografia de mai sus, e vorba despre biografia doctorului britanic Joseph Lister.

Am să încerc să nu zic multe despre ea ca să las curiozitatea să vă roadă și măcar să citiți cine o fost Lister și ce a făcut el. Nu exagerez dacă aș crede că a fost o personalitate marcantă din istoria umanității. Evăr. El a reușit să aducă alinare și să transforme spitalele Majestății Sale din loterii în spații de vindecare. Ce a făcut el mai exact? A descoperit un tratament împotriva infecțiilor spitalicești.

Am rezumat cartea în două cuvinte. Nu-i mare lucru, mai ales că am luat toată frumusețea din actul lecturii. Autoarea reușește să țină echilibrul dintre povestea personală și cercetarea științifică și să producă o carte palpitantă, pe cât e de terifiantă. Centrul de echilibru este Lister, credinciosul și neobositul Lister.

Contrar dezbaterilor vremii, cel născut într-o familie de quakeri și păstrând frica de Dumnezeu restul vieții, a decis să plonjeze în studiul medicinei. Tatăl său, Joseph Jackson, și-a ocupat timpul liber cu studiul opticii, fiind fascinat de posibilitățile universului deschis înaintea lui. Această poftă de cunoaștere s-a transmis și fiului său.

Toată viața Lister nu s-a oprit din învățat. A stat pe lângă cei mai importanți profesori, a furat meserie și a căutat să meargă mai departe de cunoștințele inexacte ale vremii sale. A luat parte la marea dezbatere medicală a vremii care, dacă ar fi avut un alt campion, ar fi putut duce la falimentul spitalelor și la o evoluție total diferită a medicinei.

Aici vreau să mă opresc cu Lister. Este o personalitate remarcabilă care merită toată aprecierea și care poate fi un model de seriozitate, cinste și echilibru. Mai e o altă latură care mi se pare de asemenea fascinantă. Autoarea cărții nu dă înapoi din a descrie atmosfera și starea de fapt a Angliei secolului al XIX-lea.

Știți momentul acela în care visați să o fi văzut, nu știu pe Jane Austen, sau să dați mâna cu Charles Dickens, cu regina Victoria sau mai știu io ce alte gânduri v-au umblat prin minte? Lăsați-o baltă.

E greu să-ți imaginezi că trebuie să dăm timpul înapoi cu doar o sută cincizeci de ani ca să ne trezim într-un fel de coșmar microbian. Efectele Revoluției Industriale au făcut ca trăitul în orașele mari să fie un coșmar pentru oamenii simpli. Regulile igienice erau absente complet și asta ducea la epidemii devastatoare care făceau ravagii.

Nici cazurile individuale nu erau mai fericite. Dacă erai suficient de bolnav încât să trebuiască să ajungi într-un spital erau șanse mari să nu te întorci viu de acolo. Dacă te întorceai viu treceai prin chinuri groaznice pentru a te vindeca. Țineți minte, abia în 1846 (!) s-a realizat prima operație cu anestezie. Înainte de asta pacientul era treaz în vreme ce doctorul își făcea treaba.

O altă chestie care azi pare greu de crezut e greutatea cu care ideile lui Lister au fost acceptate. Avem un caz mai aproape, pe Ignaz Semmelweiss, cel care a înțeles un lucru simplu. Dacă medicii s-ar spăla pe mâini și ar dezinfecta ustensilele când fac trecerea de la autopsii la salonul de nașteri, mortalitatea ar scădea drastic. Și așa a fost! Soarta lui? I-au dat distincții aurite? Nup, l-au băgat la ospiciu.

Tot așa nici pe Lister nu prea l-au băgat în seamă. Mai mult au vrut să-i bage bețe în roate. Pur și simplu nu înțelegeau ce atâta tura-vura cu spălatul pe mâini și dezinfectarea atentă a rănilor (s-ar putea să nu explic prea bine, my medicinese is rusty). Dar omul a fost suficient de încăpățânat încât să nu-i bage în seamă pe toți cei care i s-au opus și le-a prezentat dovezi peste dovezi până când nu mai a existat nicio îndoială că ceea ce spunea era adevărat. Și astăzi trăim în lumea lui Lister.

Am vrut să scriu astea pentru că, atunci când am citit cartea, mi-am dat seama ce binecuvântare este să trăim în zilele noastre. Stăm pe umerii giganților care și-au dedicat viața îngrijirii și îmbunătățirii metodelor de vindecare. Putem să ne plângem cât vrem, și sunt încă multe lucruri care lasă de dorit, dar suntem departe de amputări fără anestezie, de medici care vin să te consulte și-ți lasă niște amintiri de la ultima lor autopsie ș.a.m.d. O parte din merit se datorează și bătrânului Lister. 

Cîteva gînduri despre jurnalul lui Etty Hillesum

   

Am promis ceva ieri, dar o lăsăm pe mâine...

Un lucru pe care nu l-am menționat în raportul de autor a fost că mi-am redus programul de citit. Având în vedere că dedic câteva ore scrisului, mai e și timp liber, mai sunt și alte activități, ritmul meu de buldozer literar a fost dezumflat fără drept de apel. Însă, acum că sunt liber de scris am și împachetat un volumaș de 270 de pagini.

Când e vorba de jurnale, e un spațiu atât de interesant în care pătrunzi. O carte de non-ficțiune sau o operă literară o evaluezi în anumiți termeni. Un jurnal e altfel, e parte dintr-un om care ajunge să fie expus, disecat, pipăit și mestecat. Te lovești de realitatea filtrată de ochii celui care scrie, pentru sine și conștient de posibilitatea publicității.

Etty Hillesum, evreică din Amsterdam, își descrie viața în anii Războiului Mondial. Într-o bună parte a cărții lupa este îndreptată înspre ea însăși. Evenimentele exterioare, escaladând în violență, rămân în umbră deși nu trec neobservate. Paginile jurnalului surprind tumultul sufletesc al acesteia și relațiile cu apropiații ei.

Unul din elementele de fundal este senzația de tranziție. Vezi pe pagină cum gândirea ei se dezvoltă, cum începe un proces de maturizare și cum își schimbă unele idei despre lume. E o linie care unește trecutul necopt cu prezentul în plămădire și cu un viitor posibil înfloritor. Asta face ca conținutul să fie și mai greu de digerat.

Vorbind în dreptul meu, când citesc un jurnal, am impresia că pătrund în anticamera unui monolog. Sau al unui dialog. Cineva îmi vorbește și-și deschide sufletul. Rutina zilelor ce trec creează și mai mult senzația de relație cu autorul. Dar unul singur știe care este finalul poveștii.

Scria bine. Avea capacitatea de a cuprinde mult în cuvinte zemoase și avea putere de observație. Deși se chinuia cu gândul că încă nu era suficient de matură pentru a deveni scriitoare pe bune împingând acel moment înspre zile mai bune. Recunoști amprenta autorului și prin schimbarea de ton dramatică ce se petrece când devine evident că sfârșitul se apropie.

Etty îmbină cu ușurință simțământul unui final inevitabil și cu siguranță traumatizant cu speranța. Nu se lamentează, nu caută scăparea, ci înaintează stoic înspre deznodământ. Declară că nu vrea decât să fie de folos altora și să dezvolte o relație cu Dumnezeu care să îi ofere siguranță în fața eliminării.

Au fost multe puncte de legătură cu autoarea. Poate fi și vârsta, apropiată de a mea. În același timp, lupta ei de a descoperi o filozofie de viață care să reprezinte adevărul și să multiplice binele în lume. Cu greu poți trece de componenta religioasă (ce cuprinde unele rugăciuni ale lui Etty) care a reprezentat un cadru de reprezentare pentru evenimentele traumatice prin care trecea.

Ea a reușit să atingă acel punct în care să poată vedea frumusețea în desfășurarea hâdă a totalitarismului nazist. A putut să vadă și să extragă putere din frumosul rămas în lumea pusă pe autodistrugere. A reușit să-și dezvolte o atitudine care să respingă ura față de călău. Aici a fost o divergență pentru că am trăit un sentiment de mânie față de cei care în mai puțin de un an îi vor curma viața.

Nu am citit Introducerea, ci am intrat direct în lectura cărții. Voiam să o cunosc și mai apoi să înțeleg detalii biografice și context mai larg. Așa că odată cu finalul jurnalului am sperat că soarta ei va fi dictată de boala ei care o va scăpa sau o va conduce înspre o moarte naturală. Ultimele scrisori de la final se încheiau într-o notă ambiguă.

Când le-am terminat am citit ultimele pagini ale Introducerii unde într-un paragraf e descrisă soarta familiei sale, toți uciși în infernul de la Auschwitz. Ea însăși nu apare ca nimic mai mult decât o simplă mențiune a datei decesului. A devenit o simplă statistică.

E greu să nu te mânii când privești lucrurile din perspectiva asta. Marele imperiu nazist cu toată fala sa și mașina de propagandă sună a gol și a ridicol. În deceniile în care a sugrumat Germania și Europa nu a produs nimic bun. O evreică simplă din Amsterdam avea în sine un univers interior complex și pătrunzător.

Privind istoria ca luptă pentru putere și căutare a viitorului, omul este zdrobit sub talpa birocrației anonime. Pe lângă milioanele de victime, un suflet devine un număr. Mai rău, devine un rest neglijabil, care nu se potrivește cu adevărul pe care îl propagă mințile celor care dețin controlul. Aici e tragedia acestui război inutil. Mai rămâne însă speranță atâta vreme cât s-ar găsi cei care să iubească omul și să renunțe să se închine la putere.

 

Un citat de meditat:

Dacă toată această suferință nu duce la o lărgire a orizontului, la mai multă umanitate, la lepădarea de toate nimicurile și meschinăriile acestei vieți, atunci totul a fost în zadar (p 197)

 

Carte apărută la Humanitas în 2021, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu

Raport de autor No 2

 

Ar fi putut fi al treilea, dar am ratat fereastra și după aceea a devenit nepotrivit să vă povestesc despre el

 

Ce am vrut să scriu în al doilea raport? Cum m-am băgat ca berbecele în gard. Ceea ce se numește în termeni clinici writer s block. Momentul în care vrei să scrii, dar te uiți la foaia goală, ții degetele pe taste, dar nu iese nimic constructiv. Așa că pentru câteva zile îl dai încolo de plan de compunere și te uiți după stele.

Atunci l-am înțeles într-un fel pe George RR Martin. Stați liniștiți, mă compar cu el doar în ceea ce privește defectele, și la acelea păstrând proporțiile. În zilele în care am fost plecat de acasă, sau în care am început cu altceva, mi s-a dezumflat rău de tot dorința de a scrie. Mai e și faptul că eram nesigur dacă să merg cu povestea stabilită sau să o refac de la zero (spoiler: am ascultat de primul îndemn). dacă nu treceam prin acea scurtă perioadă de pauză aș fi terminat înainte de 1 august. Așa, am făcut-o după.

Deci, în raportul ăsta vreau să declar că am dat gata al treilea manuscris. Știu, sunt decalat rău de tot. Mai sunt Labirinturi prin casă, Ocolul mi-a furat un dulap întreg. Dar dacă pot scrie și mă bântuie scenariul nu am să stau toată ziua pe Facebook. Am să scriu.

E greu de înțeles sentimentul acela de ușurare când știi că ai terminat ultima propoziție. Cel puțin în cazul meu când scriu o carte mintea e aproape tot timpul în acțiune. Repet ce trebuie să se întâmple, folosesc mai multe camere și încerc să scot ce-i mai bun din scenariu. Și asta se repetă de la prima scenă scrisă până la ultimul paragraf. Dar când termini... când știi că următorul lucru pe care-l vei face este să scoți la imprimantă TOATĂ cartea... uuuh.

E ca senzația aceea de a avea ceva în ochi, care te zgândăre și nu-l poți scoate. Și apoi, reușești să-l cureți. Clipești și deodată vezi cum trebuie. Așa-i și cu manuscrisul terminat. De acum înainte vezi lumea cum trebuie.

Să vă zic două cuvinte despre ce am făcut. Am terminat cel mai mare roman pe care l-am scris până acum. E un mic monstruleț care bate cele 300 de pagini ale Ocolului. Nu vă speriați, nu e multă frișcă, cei care au citit Labirinturile știu că nu-mi place să bat pasul pe loc. E strictul necesar și cu toate acestea nu am putut să-l fac mai scurt.

E o poveste scrisă din trei perspective, cu trei personaje care trec prin multe situații. Foarte specific, nu? Mai multe, la timpul lor. Ceea ce pot spune sigur este că nu prea intenționez să mai scriu o carte așa de lungă. Dacă mă țin de Planul meu inițial, nu cred că o să navighez așa de sus în Arhipelagul Paginilor.

Mi-a plăcut să o scriu și sper că o să vă placă să o citiți. M-am luptat un pic cu descrierile cotidiene care nu îmi ies așa bine și poate uneori am compensat prea mult pe latura fantastico-ludică. Oricum, e o carte specială pentru mine, și mi-ar fi plăcut să o fi terminat puțin mai repede, dar așa e cu toanele autorilor.

Mai e evident principala bătaie de cap a mea pentru luna viitoare. Ce am terminat este un manuscris destul de deformat. Probabil cel mai assembly line draft pe care l-am compus. De la început mi-a fost teamă de carte pentru că știam că e dinozaur, și mi-am lăsat unele portițe de eroare. Am și început puțin cu căruța înaintea calului. Încă un spoiler, povestea se petrece în mare parte într-un oraș inventat de mine, doar că harta orașului va apărea după compoziție și probabil va schimba unele detalii.

Noah, gata până acum. Nu vă mai țin în tensiune cu asta, că mai aveți de citit Ocolul inimii și-al clipei. Vreți cartea și nu știți de unde să o cumpărați? Scrieți-mi și o să-mi fac loc în biblioteca dumneavoastră cât ați zice pește!

 

PS: Mâine povestesc câteva chestii despre o carte mișto pe care am citit-o săptămâna trecută. Carte de istorie dar care ar trebui să învețe câte ceva și astăzi