Toate trec...

Timpul este un servitor crud. Chiar daca ne serveste depozitand in pliurile hainei sale peticite acele mici crampeie de materie vie numita amintire e necrutator. De ce? Pentru ca uneori ne da mai mult din medicamentul amar numit uitare. Pentru ca altadata acele momente din aur pur sunt prea putine intr-o viata de om, lunga sau scurta dupa firul tesut. Pentru ca ne trece mult prea repede, tragandu-ne pe el prin aceasta plansa frumoasa numita viata si nici nu apucam sa semanam aceste amintiri.

Nu vreau sa intristez si mai mult desi continuarea va afecta memoria unor anumite persoane care vor citi acest post.  Am inceput sa vorbesc despre timp, si timpul imi va ramane sub reflectorul gandurilor. Pentru ca trecerea sa naste dorinta de nostalgie, dorinta de trecut, acel taram care pentru multi inseamna mai bine decat ziua de azi.

Revin din nou pe principala pista de gandire a mea. Astazi, 27 mai 2012, se implineste fix un an de cand am incetat sa fiu elev al Liceului Pedagogic "Dimitrie Tichindeal" Arad. In urma cu un an s-a intrerupt firul a patru ani fantastici in care alaturi de un colectiv minunat am trecut peste incercari scolaresti si nu numai, ne-am maturizat in asa fel incat clasa XII D nu mai semana cu clasa IX D care intra sfioasa in urma cu atatia ani pe aceleasi usi invechite ale Preparandiei. A fost un timp special am invatat multe, am invatat ce e bine, ce inseamna un prieten, ce merita cu adevarat in aceasta viata si ca de multe ori lucrurile pe care nu le ai in mana, ci in inima conteaza cu adevarat.

Pentru aceste invataturi folositoare trebuie sa incep cu multumirile. Multumesc lui Dumnezeu pentru indrumarea Sa catre acel liceu, Ii multumesc pentru Tichindeal fara de care 200 de ani invatamantul de calitate in zona Aradului n-ar fi fost posibil. Multumesc conducerii, profesorilor dedicati si devotati misiunii de a educa dupa principiile enuntate de catre Tichindeal insusi. Fara privirea lor atintita asupra noastra, fara atentia lor orele nu ar fi avut aceeasi rezonanta in mintile noastre. Multumesc in acest moment colegilor mei, 30 la numar, care patru ani, zi de zi (ma rog, doar atunci cand absentam nu...din cauze obiective, desigur) ati fost alaturi, ati infruntat probleme unei varste nebune a omului. Toate le-am privit impreuna si le-am trait impreuna. A fost frumos. Atat pot spune. Raul trebuie pus deoparte, caci viata nu e asa frumoasa incat sa ne permitem sa tinem raul in amintire.

A trecut un an. Ca un fulger ce lumineaza cerul si apoi trece. Vor trece si ceialalti patru. Deja ma vad scriind aceleasi lucruri pentru cei ce inca imi sunt colegi. Pentru ca viata trece repede. Trece uneori fara macar sa o vedem. Si cu siguranta ca ne va parea rau in momentul in care vom realiza ca tot ce am facut e ca nisipul ce se scurge printre degete. Viata trebuie sa fie traita frumos si din plin. E un indemn prietenesc. Termin caci va las sa va ganditi. Va place cum ati trait pana acum? Daca nu, schimbati ceva ACUM. Nu lasati pe a doua zi. Cititi mai mult daca vreti, faceti-va un prieten nou, sunati un prieten pe care l-ati uitat, impacati-va, mergeti pe munti, radeti cu prietenii, plangeti cu cei ce plang, iubiti tot ce merita iubit. Viata e una. N-o irositi. 

(imagine din colectia personala a lui Batrana Alex, stiu ca pot sa iau fara sa cer)

Ziua de dupa noaptea muzeelor

Ieri a fost Noaptea muzeelor un eveniment la care as fi dorit sa particip, doar ca din cauze subiective si apoi obiective am renuntat la acest proiect diliu de minte. Dar m-am razbunat (deci, tehnic sunt un Avenger J ) si azi am avut o zi tare in Capitala. S-o luam de-a fir a par.

Planuiam sa merg azi intr-o museum spree, din muzeu in muzeu, inecandu-mi ochii in exponate, ingropandu-ma in brosuri, ajungand la iluminare prin cunoastere bla, bla, bla. Doar ca socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Un minunat impediment mi-a stricat (intr-un fel) ziua: ploaia. Am apucat sa vad un singur muzeu, despre care voi opina in randurile urmatoare.

 

Muzeul Palatul Voievodal Bucuresti, din Bucuresti, situat pe strada Franceza la numarul stiut a fost pe lista locurilor pe care nu puteam sa le ratez. Si cand am vazut poarta din fata deschisa am sarit ca un leu si am intrat sa vizitez vechea citadela a voievozilor valahi, un loc incarcat de istorie, un loc unde s-a jucat drama Tarii Romanesti aflata mereu in disputa cu atotcuprinzatorul Imperiu Otoman sau cu regatele mai mult sau mai putin crestine Ungaria si Polonia. Mi-am imaginat cum ar fi sa merg pe aceleasi dale pe care au calcat oameni precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes, Mihai Viteazul sau Constantin Brancoveanu pentru a enumera doar domnii care au reusit sa se impuna la nivelul constiintei colective. Well, azi am fost acolo.

 

Ce inseamna o vizita la Palatul voievodal? N-as zice neaparat o pierdere de timp, dar nici departe n-as fi. Pe langa aceasta incercare de a „capta” fantomele trecutului, pentru care ar trebui sa ai un simt al istoriei ascutit ca o lance nu vezi nimic. Pur si simplu nimic. Am avut sentimentul tot  turul ca ma aflu intr-o pivnita. Cu toate ca acesta a fost centrul de conducere al unei tari nu as fi zis asta. Singurul panou cu informatii era situat lateral in asa fel incat daca erai distrat il ratai (informatiile de pe panou se regasesc in pliantul care se poate achizitiona, cuvant cu cuvant) si nu oferea absolut nicio informatie particulara despre cladire. Habar nu aveai ce aveai in fata ochilor. Niste pereti goi, un numar excesiv de arcade si cateva spatii unde nu aveai acces. Care e povestea din spatele magaoaiei asteia, caci recunosc palatul e intradevar mare? Cu ce se mananca? Daca as veni hat din Spania sau din Anglia ca sa vizitez Bucurestiul si vazand statuia lui Tepes as intra inauntru, as iesi cu un gust amar. Eu unul as propune sa se faca ceva (imi cer scuze pentru cacofonie) cu acest muzeu, de la simple panouri informative care sa explice cat de cat macar prin ce Sali se trece pana la ceva care sa invie zidurile alea moarte.  Un alt lucru care mi se pare de-a dreptul fara minte este modul de depozitare al unor marturii istorice si anume sub cerul liber. Azi mai ales, cand a fost o asa vreme ploioasa cu siguranta ca era numai bine pentru acele pietre sa fie umezite putin sa le mai iasa aerul vechi din ele.  O ultima problema care m-a deranjat a fost faptul ca in zonele cu acces interzis se vedeau munti intregi de gunoaie „depozitate” cu grija de nu stiu cine. Asa se trateaza un asemenea sit de istoric de importanta locala si nationala? Nu mi-a placut deloc si sper ca la viitoarea vizita sa se sesizeze cineva legat de aceste probleme ce in opinia mea sunt destul de serioase.

 

Nu vreau sa  fac din acest post o analiza a singurului muzeu pe care l-am vizitat astazi, pentru ca a doua parte a zilei a fost mai buna. (Intr-un fel). A fost de asemenea o parte mai livresca. Adica, am umblat nu din muzeu in muzeu, ci din librarie in anticariat si viceversa. Azi toate portile s-au deschis si umila-mi biblioteca a transferat patru noi prieteni.

Inainte de asta o alta chestie care m-a facut sa raman locului pentru cateva clipe. Dupa cum stie toata lumea ce azi a avut nesansa sa fie in Bucuresti a plouat. Si in drumul meu de pe strada Franceza spre Lipscani am trecut prin fata Bancii Nationale. Acolo se afla un camp de panouri. Am fost curios, m-am uitat si am castigat. Se pare ca Regio, (despre care va trebui candva sa scriu un post) facura o chestie de promovare a bisericilor fortificate ardelene. Si intr-un cort stateau cativa reprezentanti care cu darnicie au impartit in stanga si dreapta calendare, agende si albume pe subiectul mentionat mai sus. Si io m-am pricopsit cu destule dupa cum vedeti si domniile voastre.  Bravo lor, Ardealu are cu ce!

 

 

Si acum....carti. Daca tot am sudalmit partea culturala a orasului, exista si o parte care merita de-a dreptul apreciata.  In catva timp vom fi martorii nasterii unei noi puteri pe piata cartii bucurestene in materie de anticariat plus librarie. Poate ca ati auzit, poate ca nu dar numele Anticariat Ex Libris nu va ramane multa vreme ascuns. Astazi, am avut ocazia sa ajung in toate cele patru magazine si am luat la puricat rafturile. Oferta este intradevar generoasa, atat in limba romana, cat si in engleza cu precadere, dar am vazut carti si in franceza sau germana. Recomand calduros sa vizitati oricare din filialele acestui Anticariat-Librarie. Preturile sunt accesibile si exista si promotii ce nu trebuie ratate.

 

Pe langa aceasta, am mers la sala Dalles. Cu alte planuri, dar am dat peste Kilipirim, acel dragut targ care place noua studentilor si nu numai pentru ca prindem preturi bune pentru carti bune. E de toate acolo, din pacate azi s-a terminat. A tinut de joi pana azi, a fost fain, am vazut multe carti bune (mi-am vazut si banii din portofel si m-am abtinut)...dar tot mi-am luat doua carti. Sincer, pentru mine Paralela 42 a lui Dos Pasos (48 lei) la doar 10 lei mi se pare o afacere bunicica. Si ca o ironie a sortii, pentru cei care au trecut in anii anteriori peste paginile fostului blog, am un mic fun fact. Ajungand in dreptul standului Nemira am inceput sa cotrobai intr-o cutie in care erau asezate carti de la 10 lei in jos. Si ce vad eu acolo daca nu chiar capodopera galactica Caderea lui Hyperion (cacofonia numero 2)? Si la ce pret? 10 lei. M-am ras in mine si am lasat jos cartile observand ca erau singurele SF la acest pret mic. No comment.

In final, am mai umblat si dupa monumente, caci s-a indreptat vremea. Azi m-am simtit strain asa ca am cautat doua lacase de cult care nu au legatura cu bastinasii de noi. Prima este Biserica Italiana de pe bulevardul Nicolae Balcescu, o foarte frumoasa biserica avand exact aceeasi forma ca si biserica catolica din Constanta. A doua biserica a fost cea rusa, de pe strada...nu stiu cum ii spune. Oricum, demult am vrut s-o prind in poza insa doar azi am ajuns pe strada buna.

En fin, prima editie a Zilei de dupa Noaptea Muzeelor a fost un succes partial-total. Mie mi s-a parut bine organizat, as vrea sa felicit organizatorul si cu toate ca ploaia a fost un factor activ, in cele din urma aceasta duminica a fost una bine traita.