Ură gratuită

 

Nu mă consider neapărat un idealist. Știu suficientă istorie pentru a înțelege capacitatea omului de a-și face rău. Sunt atâtea dovezi care indică brutalitatea indivizilor față de semenii lor. O bună parte din suferința umană a fost cauzată de mândrie, de tupeu, de un sentiment exagerat al propriei importanțe care întotdeauna duce la distrugere.

E totuși ceva ce nu înțeleg și mi se pare ilogic, fără răspuns, poate fără vindecare. Am deschis ușa prin titlu fără să mai apelez la cuvinte misterioase, dar aici este rădăcina mirării mele. Nu înțeleg cum pot oamenii să urască gratuit.

Ce înseamnă asta? Există pe de-o parte o ură îmbuteliată, încărcată, motivată. S-ar putea să fie la nivel colectiv, cum ar fi ura unui grup religios împotriva altuia, al unui popor față de celălalt, tocmai datorită unor diferențe, ceea ce-l face pe individ automat setat contra Celuilalt. Se naște cu argumentele implantate în minte și suflet, le aude rostite și le preia ca și cum ar fi natural ființei sale să se reverse contra Celuilalt. În orice ocazie se năpustește asupra lui și provoacă paugbe de prin grai sau pumn.

Mai există și latura personală. Cineva ți-a greșit într-un mod mai mărunt sau masiv și acea persoană împrumută o siluetă demonică, devine întruchiparea răului și trebuie să faci orice pentru a o pedepsi. S-ar putea să nu ajungi la ceva de magnitudinea contelui de Monte Cristo sau Hamlet, dar rămâne un pumnal înfipt în inimă și când vine vorba de o persoană, o familie sau ceva limitat numeric, nu-i poți vedea cu ochi buni.

Dacă prima pare irațională, alăturându-te unui grup pentru a te opune altui grup, cealaltă capătă o nuanță dramatică, într-un fel nobilă. Unii văd în acea ură față de persoană o misiune pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit asemenea lui Khan din filmul Star Trek ce-i poartă numele, lăsându-l oropsit pe inamicul său.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, despre ura cu substrat, care ar fi de înțeles, deși chiar și acolo se ridică semne de întrebare. Există un alt fel de ură, care s-ar putea să fie specifică epocii digitale, inaccesibile strămoșilor noștri, și e tocmai această ură gratuită de care am scris în titlu.

Este o ură fără implicare, care apare artificial, din nimic. Nu am nicio miză, dar trebuie să-mi deschid gura, să-mi dau cu părerea, și dacă o fac este evident într-un mod negativ. Îl văd pe un străin care o duce bine sau cel puțin este fericit și-l cataloghez drept o persoană care nu-mi merită sentimentele pozitive. Simpla sa prezență stârnește o reacție viscerală.

Are George Orwell o imagine fabuloasă în romanul 1984. Partidul totalitar creează imaginea unui dușman împotriva căruia statul luptă deși niciodată nu reușește să-l învingă, Goldstein. Și în fiecare zi de lucru, există ceva numit Minutele de ură, în care toți muncitorii sunt duși într-o cameră în care pot să-și exhibe emoțiile în cel mai josnic mod, aruncând asupra acestui țap ispășitor toată mânia care putea fi canalizată în alte direcții primejdioase pentru partid.

Nu vreau să vorbesc despre mânia omului simplu față de un anumit politician, deși este fascinant și acest fenomen. De pe-o zi pe alta, din gura unuia, se preiau aspecte negative, unele inventate, și care se prind de acel om politic, chiar dacă ajung să fie dovedite false. Evident, nu există nicio corelație între roman și realitate.

Vestea proastă este că nu trebuie să fii politician ca să primești ură. Și iarăși zic, nu e ceva căutat. Nu te urăsc pentru că m-ai călcat pe bătătură sau mi-ai furat locul de parcare. Pur și simplu, într-un anume moment ai apărut înaintea ochilor pe o rețea de socializare și pe negândite te marchez ca fiind urâbil (ca să răsturnăm un cuvânt inventat pe vremuri de trupa Taxi).

Să fie oare numai vina rețelelor sociale? Sunt destul de bătrân ca să-mi aduc aminte de Facebook-ul lui Tony Poptămaș, cu acele imagini siropoase și urări inofensive dar uneori luate în bășcălie (hm, ura are trepte, nu sari de la împăcare la cinism dintr-o mișcare), sau al cărui rol era să fie un portal înspre jocuri gen Farmville. Pare un vis pe lângă conținutul algoritmic și de multe ori dăunător care este promovat astăzi.

E posibil ca internetul să fi exacerbat anumite umori care deja se găseau în inimă. Ura pare să fie naturală atunci când ne afectează, nu trebuie un manual de utilizare. Poate nu toată lumea este infectată și nici nu bagă în seamă acei factori care ar stârni ura. Nici pe cea îmbuteliată, nici pe cea gratuită. Însă nici nu suntem imuni în fața acesteia.

E greu de găsit o soluție și nu am scris postarea ca gândul unui remediu găsit în farmacii care se ia de două ori pe zi ca să curețe mintea de ură. Răspunsuri ar putea veni, poate dezvoltarea unei empatii care să ne ajute să intrăm în pielea altuia. Dezvoltarea unui cântar mental care să pună în balanță costurile și beneficiile urii față de străini.

În orice caz se cere un efort. Și să fii mai bun și să fii mai rău. Pentru că emoțiile astea nu se disipă în neant, nu plutesc ca nisipul saharian. Sau, de fapt, asemenea prafului se așază peste alții. Îi pot îneca, intoxica, bloca. Creează o atmosferă toxică și totul datorită mie, cel care nu știe decât să urască și să împartă vorbe și judecăți tăioase, nedrepte și dureroase. Dacă am avea curajul oglinzii și al întrebărilor despre ceea ce-mi alimentează mintea, poate ne-ar fi mai greu să urâm fără rost.

 

Ps. Mi-am încălcat interdicția de a indica unele direcții, dar măcar pot sta liniștit la gândul că e mai ușor să vorbești decât să le pui în aplicare

sursa foto: https://unsplash.com/photos/angry-face-illustration-5otlbgWJlLs 

Ferenike, Doina Ruști. Impresii

 

La fel ca orice plan bun, totul începe cu o deviere. După lamentările legate de serii SF, cred că gloria le-a apus pentru o vreme. Una care va fi mai călduroasă, deși poate mai iertătoare ca anul trecut (slabe șanse, dar ce să-i faci, speranța își bagă nasul).

Revenind la lucruri mai serioase, am urmat îndemnul popular și am cumpărat unul din romanele care sunt puse în lumina reflectoarelor zilele acestea. Nu o să fiu secretos pentru că ați citit deja titlul. Dar am profitat de ocazie pentru a schimba puțin meniul literar.

De la bun început ar trebui să spun că am fost prins în offsaid. Nu știam exact în ce mă bag, dar profitând de calitățile de cititor miop, nu am ținut cont și am ajuns pe la pagina 20, moment în care am început să-mi pun întrebări. Pe parcurs am priceput că e vorba de un roman autobiografic, plecând de la viața autoarei. Mi-am dat seama că sunt anumite amănunte pierdute pe care le-aș fi dobândit dacă aș fi citit alte cărți publicate anterior. Aș putea spune că nu erau esențiale, atât de periculoase încât să facă lectura neplăcută, dar care probabil ar fi adăugat alte elemente de farmec al expresiilor.

Și-acuma ca să începem cu adevărat, ar trebui să reamintesc ce spuneam mai demult, și anume că nu sunt neapărat fanul acestui fel de roman-amintire. Am postat mai demult despre asta, ideea fiind că mintea mea introvertită care are nevoie de cadență și de liniuțe suferă atunci când autorul pur și simplu își deșartă sufletul pe pagină, asemenea unui extrovertit ce-și spune povestea vieții prin viu grai. E un exercițiu de rezistență mentală să poți cuprinde toate amănuntele și să-l integrezi într-un întreg aparent logic. Vina nu este a autorilor, ci a mea, o mutație interioară, deloc fatală.

Acestea fiind zise, nu am ce reproșa cărții. Pentru că nu aș încadra-o în acel subgen inventat de mine. Chiar dacă este o poveste depănată, e suficient de bine structurată, închegată și coerentă încât nu am de ce să mă plâng.

Despre ce este vorba? Este povestea unei fetițe născută într-o familie pe care ajunge să o descopere strat după strat în același timp cu maturizarea ei timpurie. Noi suntem conduși în înțelegerea detaliilor, ciudățeniilor și relațiilor profunde prin ochii ei, cea care poartă mai multe nume din cauza nemulțumirii legate de cele care se găsesc în certificatul de naștere.

În primele pagini am suferit de-o ușoară confuzie până când am reușit să mă încadrez decorului rural din Oltenia anilor 1960, dar pe măsură ce parcurgeam capitolele am ajuns să mă simt ca acasă, un musafir ce trage cu urechea la realitățile unei noi lumi care pare să fie insuficientă pentru statutul lor anterior.

Eroina se reflectă în ideile, acțiunile și credințele acestora, preluându-le în forul ei interior, dar dobândind în același timp semnele unei rebeliuni aventuroase, până la urmă tipice membrilor acelei familii. E mereu fascinant să urmărești pașii pe care-i urmează o persoană creativă, felul în care percep lumea și influențele care le modelează destinul, pasiunile pe care le acumulează încă din acei ani formativi. Așa că nu-i nimic spectaculos dacă citești că o viitoare scriitoare se apucă de la o vârstă fragedă să inventeze povești, dar găsești o satisfacție retrăind acele clipe definitorii pentru personalitatea cuiva.

Dincolo de eroină apar membrii familiei de la părinți și bunici, la verișori, unchi și alți membri ai unei familii extinse așezate în două case bine mobilate. Parcurgem universul spațial al copilăriei probabil reamintindu-ne de propriile coordonate care de multe ori erau îmbibate în efecte mitice, camerele având o anumită alură specială, magică prin obiectele pe care nu le înțelegeam.

Urmărim tumutul unor oameni care își trăiesc viețile într-un regim nou, învățând să accepte realitatea, de multe ori ridicolă, uneori crudă, dar permițând ca prin gratiile ei să treacă și momente de adevărat festin interior. Chiar și într-un astfel de cerc strâmt rămâne loc și pentru un strop de ludic.

Am fost luat prin surprindere de final care a fost neașteptat și emoționant. Chiar dacă înainte de acesta și-a făcut apariția însăși Ferenike, zâna-conducătoare a poveștii, nu mă așteptam la o astfel de ruptură. Echilibrul dintre liricul imaginației și al impresiilor era împletit cu faptul frust și cotidian, dar acea ultimă faptă odioasă ne așază mai clar în cadrul regimului anterior și al unui limbaj al violenței extreme.

Tragedia sfârtecă timpul în două, destramă țesătura unei copilării insolite și grăbește cursul vieții, întrerupând o perioadă care ar mai fi putut avea de oferit nestemate nostalgice. Așa cum de multe ori suntem și noi martori, puterea îneacă empatia și nu ține cont de destinul individual. Din dramă și durere, oamenii se recompun ducând mai departe liniile frânte ale unei vieți care putea să curgă pe un alt curs.

Ferenike este o carte ce ascunde în ea însăși promisiunea unei descoperiri. Cititorul umblă pe cărările întortocheate ale vieții, respirând aerul tare al curiozității, al mirării și încadrării într-o comunitate deja prinsă într-o veche poveste de viață. Este o radiografie a unei realități în care toate, bune și rele, se amestecă într-un mare foc ce topește lucrurile neesențiale, făcând să strălucească miezul tare al spiritului uman ce nu se dă bătut și merge mereu mai departe, păstrând în umbra unei lacrimi tot trecutul care l-a adus până acolo.

Stai, citește și stai

 

Zilele trecute am deschis un roman și am început să citesc. Nimic neobișnuit până acum. O activitate plăcută mai ales dacă reușești să găsești acel punct emotiv care să accentueze această plăcere. S-ar putea să fie vorba despre un loc preferat pe care-l folosești pentru lectură, o anumită perioadă a anului sau vremea de afară. Toate servesc la îmbunătățirea experienței reușind să te izoleze discret din cotidian ușurând mutarea pe domeniul paginilor.

Totuși, n-a fost chiar așa. Citeam, și era o lectură suficient de captivantă pentru a-mi turna toată concentrarea în acel loc. Dar în loc să fiu cu totul atent la descrieri, la detalii, la nuanțe, aveam senzația de balans între două lumi. Vedeam viața scoasă din cerneală, dar la fel de mult viram înspre ceea ce era mai actual. Mai rău, chiar ținând telefonul deoparte, gândul nu mai era atât de reținut ca înainte.

La ce mă refer? Unele dintre cele mai vechi și plăcute amintiri se leagă de citit. Stând pe pat, pe scaun sau indiferent în ce altă poziție ce sfida legile gravitației, citind. Poate să fie în parc privind cum vântul trece printre ramurile copacilor sau mângâie suprafața apei. Sau într-o cameră cu geamul deschis permițând ca sunetele amalgamate de afară să pătrundă înăuntru, un fundal de white noise natural.

De ce ar fi o diferență între aceste două imagini? Am îmbătrânit, acesta poate fi un răspuns, nu mai sunt în stare să susțin aceeași atenție ca mai demult. Poate conține un sâmbure de adevăr, dar e ceva mai mult. Și e drept, ține de timp, de ceea ce aveam și nu aveam pe atunci. Da, revenim la răspunsul banal dar imposibil de ocolit.

Hai să zic doar de mine ca să fiu subiectiv, iar persoanele care simt la fel să ridice mâna sus. Am avut un computer, un desktop și l-am folosit. Dar mă puteam ridica de la masă și să-mi văd de viață. Mai apoi am avut un laptop, dar îl puteam închide, ieși afară și să profit de clipele de liniște. Acum am un telefon și e mereu în buzunar șoptind mai abitir ca Inelul lui Sauron să-l deschid și să-l las să mă captiveze.

Suficient de mulți oameni se plâng de efectele sale așa că nu mai adaug și eu ceva în plus. Doar observ rezultatele. Inclusiv în dreptul meu. Chiar acum în timp ce scriu aceste câteva paragrafe am impulsul de a mă opri și a verifica Facebook sau alte site-uri. E ca un reflex al mușchilor. Nu-i înspăimântător? Și cedăm în fața acestor tentații pierzând timp pentru scrollul ce nu se încheie și nu ne satisface niciodată pe deplin.

Ecranul este un rău necesar. Mi-ar plăcea să scriu de mână, dar pe timpul școlii eram ilizibil, acum mi-e teamă să mă privesc, având în vedere că abia mai țin un pix în mână. Tehnologia progresează dar asta nu înseamnă că totul merge spre bine. Citatul acela a lui Ian Malcolm din Jurrasic Park ar trebui să fie repetat foarte des: voi savanții ați fost atât de preocupați cu ceea ce puteți face, încât nu v-ați gândit dacă ar trebui făcut în primul rând. E o traducere aproximativă, însă sensul este aici.

Revin la citit, că de acolo am plecat. După ce îți petreci un timp care ajunge să fie numărat în zile, săptămâni și poate ani întregi, doar scrollând, mișcând cu degetul material ce ar putea fi consumat în două vieți, cum poți să iei o carte, să stai liniștit și să te imersezi în ea? Este o întrebare de gândit pentru fiecare. Niciodată nu m-am gândit ce mare avantaj va fi faptul că mi-am petrecut copilăria într-o cameră doar cu un televizor cu patru canale. Acela oricând putea fi redus la tăcere prin simpla plecare din cameră. Astăzi, unde mai putem evada din împărăția nesfârșită a ecranelor?

sursa foto: https://unsplash.com/photos/teacup-on-book-qY5_Ws1DwK8