Probabil că există postări care îți taie craca de sub picioare cu o simplă apăsare de buton. Articole care demonstrează că ești pe lângă, că îți lipsește exact acel filon necesar pentru a fi în rând cu părerea acceptată, că nu ai organul necesar pentru a cuprinde și achiesa la opinia generală.
Sau poate fiind vorba despre artă, se acceptă o doză de subiectivism.
Da, nu mi-a plăcut cartea. Spoiler. Adică, hai să reformulez, că sună prea agresiv. Nu am înțeles mare lucru din ea. Pe undeva pare un sacrilegiu să spui că nu ți-a plăcut o carte scrisă de Fănuș Neagu (sau alt autor canonic român), e o notă de izolare și ieșire afară din cercul inițiaților, mai ales când opera este încununată cu lauri.
Povestea mea. Am început să citesc cartea, mirosind indiciile care trebuiau să construiască acea încredere între autor-cititor care să-l încurajeze să meargă mai departe. Începe bine cu un tip care se trezește și care e vizitat de prietenul său cel mai bun care-i intră pe geam.
Toată această deschidere de carte e povestită într-un stil fermecător, dulce, aromat și mătăsos, cu un apel neîncetat și constant la toate formele de expresie imaginabile. Foarte ușor imaginea banală a unui apartament de lângă parcul Cișmigiu e bruiată și transplantată într-un peisaj de poveste, de basm, de snoavă cu origine neclară.
Urmează apoi lucruri. Și acțiune. Radu Florian merge în Brăila împreună cu prietenii săi să dezgroape oasele părinților morți la Canal, pentru că o șosea va trece prin cimitir. Din nou imaginea banală a locului funebru este înecată în metafore bombastice într-un dialog în trei sau patru peri care te închid într-un labirint cu o cârpă pe ochi și căști în urechi.
Restul cărții decurge tot așa. Am citit-o până la capăt, până la ultima pagină deși recunosc că uneori mi-au sărit ochii de pe rânduri. Dar mă întrebam ce rost are să mă întorc dacă și așa cuvintele nu aveau noimă în cadrul larg. Finalul este carnavalesc, confuz și deschis să-i spunem lăsându-l pe cititor să fie impresionat sau frustrat de orele petrecute împreună cu romanul.
Acma înțeleg că autorul are voie să facă ce vrea cu cartea lui, să o cioplească în voia sinapselor sale. Nimeni nu-l oprește și Cărțile-alea-bune sunt recunoscute tocmai pentru că un autor adaugă un strop din sine la formula Poveștilor. Și înțeleg și realismul magic cu peisaje ce forțează limitele vizibilului și logicii.
Dar FNMO (titlul cărții) cred că face un pas prea departe. Recunosc, stilul este fascinant și unele expresii sunt memorabile. Dar la fel de bine ar putea fi așezate într-un caiet de aforisme pentru că mai degrabă împiedică drumul cărții decât să-l netezească. Romanul se apropie un pic prea mult de scriitura absurdă care până la urmă nu duce nicăieri.
Într-un moment de pauză m-am uitat la referințele critice de la finalul cărții. Și primul critic aseamănă cartea cu Craii de Curtea Veche. Ooooo, totul are sens acum. Mai ales că nu mi-a plăcut nici Craii când am citit romanul acum mulți ani. După aceea am făcut legăturile mai ușor și mi-am dat seama de similarități. Și cam atât.
Aici intervine partea de subiectivism și de scop al cărții. Recunosc că mie îmi place o carte care are un punct A și un punct Z, din care poți rămâne cu ceva la urmă. Și pe care ai vrea să o recitești la un moment dat. Asta nu-i împiedică pe alți autori să nu urmeze această linie. Bravo lor, dar nu vor intra în categoria scriitorilor mei preferați.
Dacă i-aș găsi lui FNMO un echivalent cinematografic ar fi 2001: Odiseea Spațială. E un film extraordinar și aclamat. Dar cu siguranță că nu se potrivește în formula obișnuită. Există puțin dialog, acțiunea bate spre zero și conflictul în cele din urmă este ușor rezolvat. Ce să mai vorbim despre finalul încă dezbătut? Dar nimeni nu poate spune că 2001 este un film prost. E în propria lui categorie.
Așa pot să mă împac și eu cu Fănuș Neagu și nimeni nu e stricat. Romanul are drumul său, cititorul are gusturile sale și literatura poate trăi pe mai departe cu subspeciile sale, găsind admiratori pentru toate formele sale, chiar și pentru cele mai abstracte. Iar de recomandat cartea... celor temerari care nu au mai încercat așa ceva.
