Ziua care a venit și cartea care n-a mai fost

 Eclesiastul spunea că sfârșitul e mai bun ca începutul (7.8). Și tare mare dreptate avea. Mai ales când acel lucru la care ai lucrat ți-a consumat energia, atenția și vlaga cale lungă. E o victorie. Una mare și importantă. Chiar dacă știi că de fapt munca nu-i gata și mai sunt multe de cosmetizat. Dar nu contează. Pentru că miezul există. Și de aici înainte, poți face orice.

Pe 19 februarie vorbeam despre sfârșitul unei proiect. Suntem în zodia aceluiași proiect de anvergură (să îndrăznesc să spun de-o viață?) care de astăzi e gata. 28 aprilie 2026 pentru mine intră în istorie. Mâine va fi ciudat pentru că nu voi mai avea același program auto-impus de scris. Voi ieși din tranșee pentru o vreme. S-ar putea să mai scriu alte lucruri, dar pentru moment nimic atât de lung.

Am început pe 23 februarie și am galopat înspre sfârșit. E greu de explicat senzația pe care o simți când pui pe pagină scene care-ți rulează în minte de ani întregi. Sau atunci când legi ițe pe care le-ai prins în urmă cu o sută și ceva de articole. Când readuci personaje de demult care încă au lucruri de spus. Ce să mai spun de clipa în care scrii ultimul paragraf, îți conduci protagonistul înapoi în poveste și-l închizi acolo pentru ultima dată. Tot ce urmează de acum înainte e doar înfrumusețare. Catedrala e construită, simfonia este compusă, culorile tabloului sunt armonizate.

Nu pot și nu vreau să spun mare lucru despre ce am scris. Poate părea greu de crezut, dar nu are un nume. Am idei despre cum ar putea să-i sune numele dar nu l-am botezat. Vă pot spune însă un secret important: nu e sfârșitul. Povestea acestor personaje se încheie (oare?) cu acest ultim volum. Dar universul creat poate deveni mare de tot dacă reușesc să-l împlinesc. Ambiția e mare, doar timp să am pentru a o aduce la realitate.

Chiar și așa e cale lungă până la foaia de hârtie. Dar cred că merită. Să mai dau din casă încă un lucru. Atunci când m-am despărțit de unele personaje în timpul scrierii, n-am făcut cu ochi uscați. Dacă au însemnat atât pentru mine, s-ar putea ca aceeași reacție să apară și în dreptul posibililor cititori. Sau aș putea să mă supraestimez, e boala oricărui autor.

Ce urmează de acum înainte? O scurtă pauză, măcar câteva zile în care să mă decontez, să mă focalizez pe alte lucruri. Cel puțin din martie am cam divorțat de lumea înconjurătoare și mi-am vărsat tot ce puteam în aceste cărți. Și, la momentul oportun vor apărea primele informații reale și credibile.

Până atunci, serbăm și uităm până când ne punem mănușile intrăm iarăși în sala de operație.

 

Ah, și câte mai am de scris dar n-am apucat pentru că am fost consumat de scris. Am și citit unele cărți subțirele, dar cu sens. 

Oare a zis Dumnezeu cu adevărat..., David Enache. Impresii

O altă cărticică scurtă, provocatoare care se ia la trântă cu un subiect profund și complex. Subtitlul sună așa: Doctrina ineranței în lumina formării și transmiterii canonului Noului Testament. Așa cum notează și autorul de la bun început, această lucrare a fost la origine o teză de licență (sau dizertație?) extinsă pentru a prelua alte detalii care să-i ușureze tranziția înspre un volum publicabil.

Despre  ce vorbește? Despre ineranță, firește. Ce-i aia? Pentru cei care nu sunt la curent cu un studiu mai aprofundat al textului Bibliei, există discuții și dispute despre însăși natura acestei Cărți. Cine a scris-o? Însuși Dumnezeu, niște oameni inspirați, niște oameni care au pretins că sunt inspirați. Cum au făcut-o? Ce fel de cuvinte sunt în ea, efectiv dictare divină sau un limbaj uman ce transmite un mesaj revelat?

Cum spuneam într-o altă postare există biblioteci întregi care tratează acest subiect din diferite perspective. Ideea simplă a ineranței este tocmai încercarea de a da un răspuns referitor la cât de inspirate sunt cuvintele Scripturii creștine. Miza este mare. Cum poate un prelat sau un om simplu să îndemne la păzirea acestora dacă s-ar dovedi că sunt niște simple invenții omenești, măiestrite dar umane, de același calibru ca Odiseea sau Analectele lui Confucius. Din acest motiv, creștinii încearcă să demonstreze că sunt mai mult decât niște simple opere antice.

Și cum spuneam altundeva, aceasta nu este postarea care va da răspunsul definitiv. Vorbim despre  carte până la urmă. Un atu al ei este că în puține pagini reușește să alinieze highlight-urile, cei mai importanți termeni pe care trebuie să-i înțeleagă cineva pentru a începe să intre în înțelegerea acestor doctrine sau pur și simplu să-și dumirească mintea. Nu este un simplu dicționar, pentru că autorul este țintit și ne conduce înspre o concluzie clară.

Mi-a plăcut de asemenea grosul textului, cel care tratează principalele etape ale formării canonului Noului Testament. Nu sunt informații noi pentru cineva care a studiat cât de cât, dar pentru un începător este o lectură folositoare. Noi pentru mine au fost diferitele poziționări ale bisericii Baptiste din Statele Unite și România referitoare la această doctrină.

Singura „vină” pe care aș remarca-o este un salt pe care îl face autorul, dar care este de înțeles având în vedere constrângerile spațiale. Tema principală disputată este cea a ineranței. Ni se explică ce este, de câte feluri este și ni se arată că prin păstrarea adecvată a textului Nou testamentar, avem un argument care susține ineranța, adică ce citim este cu adevăratul Cuvântul lui Dumnezeu.

Totuși, în text, ineranța este un dat. Nu ni se argumentează de ce este ineranța corectă și necesară de crezut. Înțeleg motivul pentru care nu primim așa ceva. Spațiul este limitat fie într-o lucrare academică examinată, fie într-o carte de informare de acest tip. În plus, funcționează ca o operă in house pentru credincioși care deja acceptă acest punct. Problema este că la un moment dat, autorul vrea ca lucrarea să devină una necesară a fi consultată și dacă are acest gol nu știu cât de mare putere de atracție mai ar avea pentru un nebisericit care vrea să înțeleagă concepte străine lui. S-ar putea să fie doar impresia mea sau poate că am sărit exact peste pasajul care îmi anulează punctul.

Ah, mai era ceva. În cadrul lucrării, ca autor al unei versiuni alternative este evidențiat Bart Ehrman, cunoscut pentru opiniile sale divergente legate de primul secol creștin și despre formarea canonului biblic. E ceva obișnuit dialogul între două opinii divergente și încercarea de a răspunde unei anumite tabere.

Totuși, tonul alunecă dinspre unul academic înspre unul pastoral. Pentru că miza e următoarea. Demonstrezi că canonul biblic e opera unor oameni și nu a lui Dumnezeu, nu ești legat de legea lui Dumnezeu. Așa că cei care susțin astfel de teorii nu au în spate doar curiozitate intelectuală și se trag dintr-o tradiție culturală seculară, ci sunt împinși și de un impuls moral de a-L da la o parte pe Dumnezeu. Nu vreau să disput punctul, doar să-l scot în evidență. Pentru studentul biblic linia dintre cercetare și aplicare practică este subțire, dar o astfel de repoziționare ar putea părea nepotrivită pentru cititorul care nu e încă gata să accepte adevărul revelației biblice.

Trecând peste aceste observații, cartea este folositoare mai ales pentru cei care se află la răspântie sau la început de drum. O văd ca pe un aperitiv pentru aceia care vor să înțeleagă mai bine cadrul dezbaterii referitoare la ineranță sau modul în care a fost transmis textul biblic. Dar poate fi bună și pentru cei care doar vor să se informeze într-o cantitate suficientă. Care se mulțumesc să arunce un ochi și să nu rămână ignoranți. Poate există cărți mai bune, nu neg. Dar aceasta este simplă, sinceră și nu cere prea mult timp. Asta o face cel puțin o variantă de luat în calcul.

 

Cartea a apărut în anul 2025 la editura Corpus Reformatorum

Cum scriem, Cristian Fulaș. Impresii

 E un titlu tentant și atractiv pentru orice potențial autor sau pentru aceia care au măcar un paragraf expus public. Mulți se gândesc că ar trebui să existe o cale prin care să scrii și să fii citit, și în cazul unor și remunerat. Cartea aceasta nu se găsește neapărat pe aceeași lungime de unde. Prezentările realizate de autor se îngustează, vorbind unei nișe de autori care vor mai mult decât simpla răsplată financiară.

N-aș spune că este nici măcar un simplu manual din care poți învăța care sunt elementele de bază ale unei cărți. Sunt discutate, firește, dar la un nivel de profunzime care cere un bagaj minim de informații. Autorul caută și încearcă să așeze și în cititor dorința de a crea o carte memorabilă, una care să aibă suficientă putere și vigoare încât să bată la porțile canonului pentru a fi luată în serios. Nu e vorba de învățăcei sau de autori comerciali, ci de aceia care ar putea avea ceva de spus.

De aceea, sfaturile prezentate aici nu le-aș numi neapărat porunci. Dacă nu faci așa, ești un scriitor prost. Asta e părerea mea și dacă un critic literar simte dorința de a mă corecta, o poate face. Nu sunt expert. Dar pot spune că uneori nu m-am regăsit în ceea ce spunea autorul, poate chiar gândeam invers. Am să fac apel la argumentul subiectivismului artei și voi merge mai departe.

Ni se aduc înainte două opere considerate de căpătâi și necesare de citit pentru a scrie o carte cu adevărat bună. Prima este Ulise a lui James Joyce, cealaltă romanul-fluviu În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust. Cu ocazia asta am aflat și eu că Proust nu a apucat să-și termine opera, ceea ce m-a deprimat. Asta arată și că nu i-am citit pe cei doi autori.

Dacă ar fi să împing înapoi o singură idee e cea legată de poveste. Autorul spune că povestea nu mai poate surprinde astăzi, mai ales în era algoritmilor și multimedia. Singura cale prin care poți să devii cineva e prin structură. De aceea recomanda spre lectură Ulise, carte cunoscută pentru bizaritatea ei, ca să vorbim puțin necademicește. Nu da nume personajelor, scrie în fraze lungi de pagini, fii mai non-liniar ca și Christopher Nolan.

Nu zic că nu merge și așa. Am devenit suficient de deschis încât să ofer prezumpția de nevinovăție oricărei cărți indiferent de felul în care autorul a compus-o. Dar cred că mai e loc și pentru poveste în zilele noastre. Câtă lume își va aduce aminte felul în care e structurată și destructurată o carte și câți o vor resimți emoțional? Adică, din perspectiva poveștii. Dar s-ar putea să operăm la nivele diferite de creație așa că nu pot să ofer un verdict definitiv.

Nu e o lectură pierdută, mai ales că e o carte destul de scurtă, dar suficient de densă. Cască ochii și s-ar putea să prinzi câteceva. Dar cu siguranță nu este o carte pentru începători. De apreciat că pe coperta a patra ni se spune clar acest factor important. Nu ne aflăm în fața unei lecții închise, ci a uneia deschise. Una care ne provoacă să privim ineditul literaturii și să hotărâm cât de mult vrem să intrăm în hora literelor așezate cu inimă pe hârtie.

Surprins de credință, Lucian Bălănescu. Impresii

În pauza de Expanse și la ocazii speciale, cum ar fi Paștele, se recurge la un schimb de perspectivă. Iar apariția acestui volum îmi servește de minune pentru decompresie.

Titlul pare că stă pe limba unor cititori. Asta pentru că este un ecou al autobiografiei publicate de însuși CS Lewis, Surprins de bucurie, apărută la editura Humanitas. Cartea pastorului român explorează experiența atee a lui Lewis, ani petrecuți în afara bisericii, motivațiile care l-au condus în afara credinței și ceea ce l-a adus înapoi la Dumnezeu.

Cartea are în primul rând în atenție ateismul, Lewis devenind vehiculul și una din căile prin care acesta poate fi combătut. Nu este o biografie pur și simplu, așa că nu așteptați așa ceva. Mai bine citiți volumul despre care am scris mai sus care oferă o imagine plenară a vieții autorului britanic.

Structura este interesantă, ca un dialog între Lewis și necredința sa, cu noi ca spectatori și învățăcei. De multe ori am simțit cartea ca pe un manual, ca un răspuns la dilemele ateismului, privit prin lentila lui Lewis. Motivația vine din faptul că acesta a reacționat ca unul care vine din interior, nu ca un credincios care niciodată în viață nu s-a îndoit de Dumnezeu.

Nu voi discuta punctual ceea ce vrea să prezinte autorul sau căile pe care Lewis le folosește pentru a da mărturie despre Dumnezeu. E suficient de bine structurat, răspunzând la marile întrebări, deschizând un câmp de explorare care probabil că nu există în literatura română de specialitate. Cartea este concentrată și axată pe educație, nu atât pe reliefarea unui portret. Umblăm prin mintea lui Lewis, îi culegem argumentele și subliniem cele mai importante evenimente, folosindu-le mai apoi ca explicații pentru dilema ateismului.

Cel mai mult mi-a plăcut capitolul despre Narnia și felul în care Lewis își așază argumentele sale în lumea fictivă pe care a creat-o. Deloc surprinzător, dar nu sunt un om al surprizelor. Este interesant pentru dialogul pe care îl poate deschide ficțiunea cu un om nebisericos despre credință. Firește, Lewis și-a creat propria cutie în care a adăugat elemente după cum le-a considerat de cuviință. Un alt artist ar putea folosi alte metode.

În încheiere, aș spune că este un volum care merită citit. Mai degrabă de cineva care are măcar cunoștințe vagi despre Lewis. Nu știu cum îl poate percepe cineva care nu are habar despre apologetul britanic. Ținând cont de avertismentul biografic, este o bună trecere în revistă a marilor idei și soluții pe care Lewis, fostul ateu, le are pentru a arăta veridicitatea noii sale credințe. E o carte care se citește cu creionul în mână.

Marchizele, bijuterii ale caselor bucureștene, Irina Dimiu. Impresii

 

Aceasta va fi o scurtă trecere în revistă a unei cărți cu adevărat interesante, dar de nișă. Câtă lume știe cu adevărat ce înseamnă o marchiză? Eu recunosc că mă chinuiam să rețin termenul. Mă plimbam pe lângă casele vechi din București, mă minunam de ele și de acel element decorativ atât de special.

Acum, publicul avizat are un volum care destăinuie ideile de bază referitoare la marchize. Ce sunt ele? Pur și simplu sunt un accesoriu arhitectural ce îi proteja pe musafiri, dar și pe gazde, de intemperii. Când veneau sau plecau de la o sindrofie sau de la o simplă vizită, discuția se putea prelungi în aer liber, aceștia fiind protejați de mica platformă metalică ce funcționa ca o umbrelă supradimensionată.

Palatul Cantacuzino

Nu vreau să stric aura interesantă și misterioasă a acestor artificii. Cel care va dori să cumpere și să citească volumul va afla mai multe date tehnice despre fabricanți, stiluri și forme. Cartea funcționează și ca un compendiu îndestulător despre principala (poate majoritatea) marchizelor de pe clădirile bucureștene. Cele mai impresionante sunt cele de la Palatul Cantacuzino și Palatul Suțu, dar pe lângă acestea sunt zeci de altele răsfirate pe străzile vechiului oraș.

E o carte de referință pentru pasionații de arhitectură, de frumos și de istoria Bucureștiului. Nu se citește propriu-zis pentru că strânge laolaltă fișe tehnice ale diverselor clădiri. Este o resursă de vârf care nu deschide drumuri, ci împodobește un arbore al informațiilor pe care cineva l-ar putea avea.

Palatul Suțu

E genul de carte necesară și care poate ar trebui să fie ambalată și într-un limbaj accesibil publicului larg. Tendința prezentă este de distrugere și înlocuire a bijuteriilor arhitectonice cu clădiri de două parale și fără identitate. Dacă oamenii care nu sunt atât de conectați la fenomenele artistice ale Belle Epoque ar putea ajunge să le aprecieze, Bucureștiul ar putea semăna mai mult cu frumoasele orașe ale Occidentului și Europei Mijlocii și nu cu o reprezentare la scară a unei metropole dintr-o distopie de coșmar.

Am divagat. Cartea, e bună pentru pasionați și poate pentru cei care vor să cunoască mai mult dintr-un oraș ce apune. Are un public restrâns, dar pentru aceștia este o nestemată.

Fotografiile marchizelor sunt făcute de mine