Recenzie-Atlasul continentelor încețoșate

Ca declarație de început, pot spune că port în inimă doar sentimente plăcute referitoare la orașul Istanbul aka Constantinopol aka Konstantiniye. I love that city in all it's greatness. Așa că orice roman care își are acțiunea legată de el mă intrigă. La fel și acest roman, cu un nume prea complicat pentru a-l menționa din două în două rânduri.

Pe scurt, mi-a plăcut. Demult nu am mai citit o carte ce reușește să te țină în suspans și în același timp să ofere niște răsturnări de situație la fel de interesante. Povestea se petrece în Imperiul Otoman al anilor 1600 și încheagă elemente diferite ale societății turcești într-un melanj oriental dulce nevoie mare. 

Un tată care scrie atlase deși nu și-a părăsit niciodată casa și un băiat ce intră în armată și apoi într-un bucluc și mai mare din pricina unui ban literalmente al dracului. Alte personaje pitorești care caută să-și împlinească scopurile și să facă față situațiilor în care viața îi aruncă. De la pirați, la cerșetori,spioni și alchimiști nimic nu lipsește dintr-o noapte apocrifă născocită de Șeherazada.

Ceea ce nu mi-a plăcut este că n-am reușit să mă implic emoțional în soarta niciunui personaj. Deși, li se oferă un contur clar și ajungi să le pricepi fundalul, totuși e ceva care lipsește. Și acel ceva putea face această carte bună într-una de legendă. (pun intended) Poveștile cu care încep fiecare parte te captează și oferă un tablou mai larg narațiunii centrale. De asemenea, oferă o panoramă a obiceiurilor și a vremurilor de atunci. 

Un element este felul în care totul este închegat. Autorul știe să-și așeze pionii pe tabla de scris și știe cum să îi potrivească pentru ca descoperirile să fie de efect la momentul oportun. Pentru că există mai multe plot twist-uri neașteptate. De asemenea există și o perspectivă metafizică, în unele pasaje în care se discută însăși natura realității și puterea gândurilor de a așterne realitatea. Sunt pasaje ce merită recitite pentru a fi înțelese pe măsură.

În concluzie, printre atâtea lecturi care pot face cu ochiul, Atlasul continentelor încețoșate cu siguranță că este o carte ce merită atenția cuvenită. Nu este greu de citit și în același timp te transpune într-o lume străină, pierdută și măcar declarativ la limita basmului. Recomandarea mea este una pozitivă. Keep the pages rollin!

Lipsă trecută cu vederea....

Un fenomen fascinant ce se generalizează tot mai mult, cel puțin în societatea civilizată este acela că lumea nu mai duce lipsă. Și aceasta se manifestă în diferite domenii ale vieții. Începând de la un nivel de trai mai bun, de la dispariția temerii că vei muri omorât de altcineva sau de vreun microb. Continuând cu posibilitățile nelimitate puse în fața noastră de către magazine, care se luptă în oferte care mai de care pentru a ne lua banii. Mâncare, entertainment, cărți, telefoane, haine, totul este din belșug, destul pentru fiecare. (Și totuși ajungem să ne plângem că nu avem destul)

Pe lângă aceste aspecte materiale remarc totuși și altceva. O anumită bogăție, o erupție, o dezvoltare a unor fenomene poate înrădăcinate în natura noastră umană, dar până la urmă distructivă. Cu tot acest boom ce se desfășoară în jurul nostru, ne putem da în stambă fără teamă. În zilele noastre se pot scrie cărți despre cele o mie de modalități prin care poți să fii prost, fără să se repete. Și ar deveni best seller peste noapte.

Mergând puțin mai departe și mai aproape de ideea pe care voiam să o scot înainte, remarc și faptul că nu ducem lipsă de ocazii de a tăcea. Lumea asta se simte a fi umplută de cuvintele noastre, care par mult mai supradimensionate decât orice perlă de înțeleptciune antică, medievală și modernă la un loc. Ce spunem noi are greutatea aerului în diamante. Ar trebui bătut în piatră și pus pe Palatul Parlamentului. Deși de multe ori nu se ridică la rangul de gazetă de perete.

Instinctul creator e în fierbere și de multe ori rezultatul seamănă cu un preparat lăsat în plata lui și care va ajunge împrăștiat pe pereții bucătăriei. Fără să mă mai învârt în jurul cozii, o spun drept: cred că am uitat ce înseamnă puținul și tăcerea. Ne-am pierdut subtilitatea, noi ca civilizație.

Dacă vei privi un program de televiziune, unele filme sau alte mijloace de informare și prezentare a informației, nu mai este loc de pauză, de reflecție. Nimic nu este profund, totul trebuie să fie cât mai tare, cât mai vocal și cât mai evident. Creierul nostru a devenit prizonier în propriul craniu. Nu mai are ce face în afară de lucruri lipsite de greutate, de spirit.

Și pierdem, zic eu. Poate ar merita uneori să apreciem liniștea, să apreciem gestul tăcut ce trebuie făcut, respirația dintre două propoziții. Dar nouă însă ne place acțiunea, mișcarea și nu găsim plăcere în serenitate. Când ne-am luat ultima dată timp să reflectăm, să ne aducem aminte sau pur și simplu să privim? Cu ochii noștri, nu prin lentilele gadgeturilor. Avem mult de pierdut dacă uităm să tăcem, dacă preferăm să urlăm, să îngropăm totul într-o zgomotoasă simfonie a teluricului. Pentru că, deși suntem făcuți din pământ, mai avem în noi un gând al veșniciei. Și acela trebuie hrănit, sau moare.