Identitatea este văzută ca unul dintre bunurile de preț ale unui om. Este ceea ce ne separă de cei din jurul nostru. Alegem să fim diferiți chiar dacă uneori ne asemănăm cu alții în revolta noastră. Vrem să fim la fel cu alții chiar dacă făcând asta adăugăm o notă distinctivă într-o mulțime uniformă.
Ne zbatem să ne înțelegem, zăbovim în fața oglinzii sufletului și reușim să ne dăm un nume. Dar acesta dispare după o vreme. Nu rămânem aceeași persoană. Evoluăm. Ne schimbăm odată cu lumea care ne înconjoară, cu evenimentele și persoanele care ni se așază în cale. Asta e bine de cele mai multe ori.
Sunt lucruri de care și eu mi-am dat seama și la care m-am gândit de-o vreme încoace. Plecând pe mai multe autostrăzi ale gândului mi-am dat seama că acestea se întretaie cam în aceleași direcții mari în ceea ce mă privește pe mine. Și mă găsesc într-o perioadă în care încerc să dau un răspuns bine definit la această întrebare, cine sunt acum.
Fără îndoială totul a pornit după pandemie. A fost ceva ce credeam că va dura puțin, și mai apoi în câteva luni lucrurile vor reveni la normal. Știm că n-a fost așa. Izolarea schimbă, îți dă timp să gândești și să renunți la unele straturi din tine însuți, îți deschide noi drumuri și așază timp față de ceea ce a trecut. Închide uși în urma ta.
Astfel m-am trezit dezvrăjit de pofta excesivă de cărți. A fost o vreme în care visam la o bibliotecă personală în care să fie de toate, un vis pe care probabil că-l au toți cei care iubesc cărțile. Și am fost pe cai mari strângând, evident între anumite limite. Dar așa, parcă într-o bună zi filmul s-a rupt.
Cred că am scris și în recenzia la Fata ce citea în metrou, în momentul în care era descrisă o cameră cu vrafuri de cărți imposibil de numărat, nu am mai avut acea tresărire a inimii. Începea un proces care încet-încet se apropie de încheiere. Acum privesc înspre bibliotecă și văd cărțile utile și cele care s-au alăturat călătoriei fără vreun motiv bine întemeiat.
Aproape zece ani de zile, mi-am canalizat ore, zile întregi cărților ca obiect fizic. Am umblat prin anticariate, librării, știam toate site-urile unde se vindeau cărți și vânam promoțiile în spiritul căpitanului Ahab. În faza de lockdown simțeam fizic dorința și nevoia de a intra într-o librărie și de a mă plimba printre rafturi.
Nu mă înțelegeți greșit, nu renunț la citit. Nu or să fie cărțile de joc singurele cărți citite. Dar am acceptat, după un drum interior destul de lung, faptul că nu trebuie să am toate cărțile care mi-ar plăcea chiar tangențial să le dețin. Și asta se leagă cumva de mine însumi pentru că mereu mi-am dorit să fiu enciclopedic, să le știu pe toate, să am timp să văd cât mai multe puncte de vedere.
Încă pot face asta, dar asta nu mai înseamnă că voi inunda casa cu cărți. Nu ies din circuit, dar îl voi privi de mai departe. Plăcerea va fi lectura de dragul informațiilor sau al saltului în fantezie pe care îl oferă cartea. Despre aspectul ăsta într-o altă postare.
E o situație fascinantă aceea în care îți dai seama că ceea ce doreai cu disperare nu îți mai produce același fior. Dar e și o parte necesară a vieții. Materialismul ne învață să avem cât mai mult, dar e mai bine să dai decât să primești. Și asta pentru că te ajută și pe tine să te înțelegi. Să-ți dai seama cum trece timpul și unde te găsești. Care sunt prioritățile și încotro te îndrepți. Se naște un gol, o întrebare. E entuziasmant pentru că nu știi încotro mergi de acum încolo. Și de ce să nu întâmpini viitorul cu optimism (în contra relelor de pe lume)?
Sursa foto: https://unsplash.com/photos/6ywyo2qtaZ8
