Topul cărților pentru 2024

 Cine a furat anul, oameni dragi? Parcă ieri-alaltăieri mă străduiam să încropesc lista pentru anul 2023. Și a trecut și anul ăsta tulbure. Măcar am avut cărți care să ne deconecteze de la lumea înconjurătoare.

După cum m-am plâns și altădată, anul ăsta am eșuat în a-mi atinge ținta literară propusă pe Goodreads. Măcar am avut un motiv bun. Dacă citești un volum de 700-800 pagini pe săptămână nu mai rămâne loc de avans. Nu-mi pare rău pentru că am călătorit mult. O să vedem și meniul pregătit pentru anul viitor.

Până atunci, lista obișnuită, împărțită în două, non-ficțiune și ficțiune

 

Non-fiction

1. The Inklings: C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien, Charles Williams, and Their Friends;  Carpenter, Humphrey; am încheiat anul trecut cu un mare interes pentru Tolkien și opera sa; așa că am citit această scurtă, dar densă biografie a celor mai importanți participanți în grupul informal de literatură de la Oxford

2. The Narnia Code: C. S. Lewis and the Secret of the Seven Heavens; Ward, Michael; mergând pe aceeași tematică, o carte despre felul în care Cronicile din Narnia sunt o oglindire a gândirii medievale despre alcătuirea lumii, subiect binecunoscut de către CS Lewis

3. Cities: The First 6,000 Years; Smith, Monica L.; o carte scrisă de un arheolog, purtându-ne prin adâncurile orașelor pe care le cunoaștem bine și care ne formează și influențează existența

4. Flannery O'Connor and the Christ-Haunted South; Wood, Ralph C.; viața și opiniile unuia dintre cei mai neobișnuiți și strălucitori scriitori de ficțiune creștină

5. George Müller: Delighted in God; Steer, Roger; o biografie a unui om cu inimă mare care și-a trăit viața pentru alții

6. How to Be a Victorian; Goodman, Ruth; dacă voiai să înțelegi ce înseamnă traiul zilnic al unui englez din vremea reginei Victoria, poți începe de aici; interesantă mai ales pentru că autoarea a experimentat pe pielea ei diferite fațete ale acestei vieți de la începutul modernității

7. Sfîntă tinerețe legionară: activismul fascist în România interbelică; Clark, Roland; un studiu despre un fenomen politic și social turbulent al României interbelice, analizat din mai multe perspective, explicând atracția pe care a produs-o în rândul atâtor oameni din diferite pături sociale

8. Ultima generație păgână; Watts, Edward J.; cât de creștin a fost Imperiul Roman după Constantin, ce au pierdut păgânii după oficializarea creștinismului și alte întrebări privite prin perspectiva unor membri ai elitei imperiale

9. Pe când creștinii erau evrei: Prima generație; Fredriksen, Paula; un studiu despre perioada de început a creștinismului

10. Anul 1000. Exploratori, negustori și începutul globalizării; Hansen, Valerie; este oare comerțul destinul popoarelor care se întâlnesc la răscruce? Autoarea pare să susțină ceva de genul

Fiction

11. Chiajna din Casa Mușatinilor; Antonescu, Simona; de departe cea mai bună carte citită anul acesta, de la un capăt la altul

12. Marte Rosu; Robinson, Kim Stanley; am ales cea mai bună carte din fiecare serie citită, iar în acest caz, primul volum al trilogiei pregătește terenul pentru ce va urma și te introduce în acel timp lung al istoriei marțiene

13. Capătul morții (Amintiri din trecutul Terrei, #3); Liu, Cixin; tare greu de ales, dar cred că în ultimul volum culminează temele seriei, iar autorul fasonează un portret al disperării și imensității greu de depășit

14. Ochii Monei; Schlesser, Thomas; o carte muzeu care ar putea să deschidă apetitul pentru explorarea artei europene și nu numai

15. Basme; Hesse, Hermann; povestiri scurte, diferite, capturând zbaterea sufletului, minunile spațiului și dezamăgirile timpului

16. Vrajitorul si globul de cristal (Turnul intunecat #4); King, Stephen; cea mai reușită carte din serie, cea mai emoțională și plină de acțiune și tensiune

17. Un veac de singurătate; Gabriel Garcia Marquez; aspectul mitologic, încărcătura sufletească și poverile care îngroapă de vii personajele asigură cărții un statut legendar

18. Jocul lui Ender, Orson Scott Card; trișez, pentru că e recitire, dar e o carte clasică, scurtă, profundă, cu teme serioase, cu un substrat empatic și cu întrebări greu de evitat

19. Theodoros; Cărtărescu, Mircea; un mamut de carte, inegal în execuție, dar cutremurător în detalii, reușește să pună în scenă viața unui om și epoca în care acesta a trăit purtat de vântul destinului peste trei continente

20. Omul ilustrat; Bradbury, Ray; povestiri scurte, inedite, multe dintre ele cu trimiteri extrem de actuale pentru o carte scrisă în anii 60; din păcate, volumul citit de mine era incomplet și voi căuta o ediție întregită

 

PS: Majoritatea cărților au câte o postare separată în care îmi spun părerile despre ele

 

Gata și 2024; mai am de citit și terminat (sper eu) încă trei cărți, dar nu cred că s-ar fi clasat în acest top subiectiv. Ștergem tabla și o luăm de la capăt. Și pe câte cărți bune am pus ochii... La mulți ani 2025 și multe cărți citite!

Un secol de solitudine. Câteva reflecții personale

 

Una din puterile literaturii înalte este de a trăi în mintea cititorului pe mai multe planuri. Pe de-o parte o poți experimenta sub forma pe care o scrie autorul. Mai o poți privi în subtext, printre rânduri, sondând o putere pe care nici acesta nu este conștient că o sădește în text. Mai există și o latură profund personală.

Ne plac cărțile pentru că ne identificăm cu ele. Citindu-le, ne găsim și noi printre rânduri. Reprezintă oglinzi, aparate de măsurat sufletul, termometre ale inimii și alte metafore medicale la care vă puteți gândi. Atunci când te uiți în scriitura unui om necunoscut de pe un alt continent și te găsești pe tine acolo, golit de orice aparențe, trebuie să te oprești în loc.

Și acum să vorbim despre Un  veac de singurătate pentru că totul pleacă de la lectura recentă a operei. A reușit să-mi smulgă o reacție pozitivă, m-am plecat în fața măiestriei și abilității de a fasona o iluzie mitică de mari proporții. Chiar am spus că nu a reușit să-mi stârnească o reacție empatică, dar asta nu înseamnă că nu m-a adus în fața unei răspântii a gândului și inimii.

Literatura bună are această capacitate de a servi drept viitor. În imaginație vezi soarta unor personaje fictive, dar care trăiesc vieți umane (de cele mai multe ori). Chiar și cei care sunt eliberați într-un câmp fictiv secundar reușesc să influențeze evoluția cititorului loial acestora. Câți nu se regăsesc în tulburările lui Frodo Baggins sau în viața complicată a lui Harry Potter, ca să fac apel la cei mai faimoși eroi. Nu au puterile acestora, dar găsesc o companie sufletească comună.

După această paranteză, revenim în Macondo. Să punem punctul pe i. Cred că am amintit deja în postarea anterioară că timpul joacă un rol esențial în înțelegerea realității acelui loc, în care generații trăiesc vieți similare până la un punct, își duc existența zbătându-se să-și facă un rost și apoi se retrag în împărăția morților de multe ori într-un mod zgomotos, violent.

Lecturând romanul am reușit să mă regăsesc și eu cumva pe culoarele acelei case lovite de necaz. Prima imagine care mi s-a imprimat în minte a fost tocmai a acelei case vechi, spațioase, atrăgătoare, dar impură. În timp, calitățile vor decădea, fiind consumată de focul timpului ce nu iartă nepăsarea și aroganța. Clădirea devine un cavou monumental și deprimat, locuit de oameni ratați, timorați și închiși în tabieturi repetate la nesfârșit.

A doua imagine e cea a cercetătorului, a studiosului. Mai multe personaje sunt atrase în lecturarea și descifrarea unor documente secrete, speciale, care pur și simplu le consumă, îi deposedează de energia lor și-i transformă în automate ce au o singură menire în viață. Rămân la cheremul rudelor speriate care le fac o modestă toaletă personală, dar fără a-i putea deconecta de la obsesia lor. Iar în spatele acestui efort titanic, căruia îi este dedicată întreaga existență, se întrevede o muncă sisifică, inutilă, la finalul căreia nu vei ajunge în vârf ci te vei prăvăli în vale, călcat de uriașa stâncă pe care ai împins-o decenii fără noimă.

Am văzut și am încadrat aceste două imagini ca pe un fel de anti-hobbit. Sigur Marquez nu a vrut să-și pună opera în opoziție cu cea a lui Tolkien, însă mie îmi par a fi la capetele opuse a aceluiași gând. Pentru un hobbit, traiul singur, într-o casă clădită de el, într-o groapă, înconjurat de lucrurile care-i aduc satisfacție, este idealul. Acesta e reprezentat de Bilbo Baggins. O pleca el în aventuri împreună cu gnomii, dar gândul îi e tot la casa lui, la cămară, bibliotecă și grădină.

Totuși acea imagine este idilică și blocată în vis. Chiar și atunci când se face licitația pentru obiecte și totul este răsturnat cu susul în jos, lucrurile revin la normal, distrugerea nu este totală. Putem răspunde că ne găsim într-un tărâm de basm, așa că nu ne putem aștepta la o altă realitate. Deși nici Tolkien nu se dă la o parte din a descrie urâtul și ruina ce poate cuprinde și un tărâm atât de spectaculos ca Arda. Până și acel loc este doar o anticipare a Frumosului absolut ce n-a ajuns la ochii și urechile muritorilor.

Am ajuns la această comparație inedită tocmai pentru că la mijloc se află posibilitatea descrisă de către cei doi autori, o imagine care mă atrage până la un punct. Evident, pentru un introvertit care iubește compania cărților ce poate fi mai bun decât suficient timp liber și un spațiu în care să-și desfășoare activitatea? Chiar dacă aceasta nu va schimba lumea, nu va atrage interesul majorității oamenilor.

Acceptăm și faptul că până și Macondo este un tărâm de basm, o iluzie ce descrie realitatea, dar e mai aproape de adevăr decât Hobbiton. Marquez exagerează împingând hotarele posibilului și subliniind efectele împlinirii unei astfel de dorințe. Dedicarea în fața unei pasiuni implică sacrificii și pierderi, dar până unde ești dispus să mergi pentru a atinge ceea ce îți propui? E o întrebare mare și merită lăsată fără răspuns. Fiecare se cunoaște pe sine și ce caută în viață.

Ca să închei, eu spun doar că am rămas pe gânduri. Un om poate avea în același timp multiple dorințe, unele contradictorii, și îi e greu să se hotărască încotro să o apuce. Fără să știe efectul deciziilor, va merge înainte și va trăi viața cât de bine poate. E o mare șansă reîntoarcerea din loc și reevaluarea poziției în lume. Ceea ce ar părea de dorit s-ar putea să nu aducă acea prosperitate sufletească așteptată de la bun început. Ar fi bine să ne rămână suficient timp pentru a ne ridica de pe fotoliul pasiunilor și de a deschide fereastră, lăsând ca aerul proaspăt să intre în cameră și să ne trezească la realitate.

Un veac de singurătate, Gabriel Garcia Marquez. Impresii

 Noah, băieți și fete am ajuns acilișea, încheind o altă ascensiune literară rămasă în suspensie de ani de zile. S-o luăm de la capăt.

Gabriel Garcia Marquez este unul din acei scriitori care intră în minte chiar înainte să-i deschizi cărțile, înainte să poți pune mâna efectiv pe un roman de-al său. Nici măcar nu trebuie să fii versat în istoria literaturii pentru că acest nume este invocat cu seriozitatea unei zeități din panteonul cernelii și al hârtiei.

Interesant e ce se întâmplă când un adolescent grăbit pune mâna pe cărțile sale. Am citit Cronica unei morți anunțate când deja eram la facultate, abia trecut de douăzeci de ani. Mi s-a părut o lungă vorbărie ce compensa acțiunea absentă. Iar titlul însuși servește drept spoiler pentru poveste. Am încercat și Generalul în labirintul său (cred). Fiind mai lungă mi-a plăcut mai puțin pentru că este în același stil narativ, dezlânat, greoi și carnal, transpirat. Asta era senzația pe care mi-a oferit-o cartea la final.

Totuși, pentru că vorbim de Marquez, nu puteam să renunț. Mai ales că Un veac de singurătate e nelipsit din topurile literare. Nu citești trei rânduri dintr-un astfel de clasament că dai nas în nas cu familia Bunedia și satul Macondo. Mi-am zis că îmi voi îndeplini această datorie de cititor. Mai ales că aveam acea listă de cărți pe care voiam să le parcurg înainte de a ajunge la treizeci de ani.

Planul meu era să citesc romanul într-o călătorie cu trenul de la Ploiești la Arad. În principiu un plan bun după cum se vede în acești ani prolifici de lecturare. Doar că n-am terminat cartea. Nici măcar treizeci de pagini. Când am început din nou cartea am fost curios cât am parcurs în acea zi petrecută pe șine. Foarte repede m-am trezit pe teren necunoscut.

Nu mai țin minte circumstanțele dar cartea a ajuns în rucsac și eu am parcurs distanța făcând altceva. Și de atunci nu am mai pus mâna pe ea, deși eu am obsesia finalizărilor. Indiferent cât de slabă este cartea o voi parcurge până la ultima propoziție. Un veac a fost o excepție pe care nu m-am grăbit să o corectez.

Ați putea spune că am irosit jumătate de postare descriind relația mea cu cărțile autorului columbian. Eu v-aș putea spune că am încercat să vă inițiez în stilul lui Marquez pentru că nu veți întâlni în această carte nimic altceva decât o narațiune fluidă, lungă, pe alocuri introspectivă despre povestea de viață a unei familii, a unui sat, a unei case.

Maturitatea sau o anumită toleranță născută din lecturi diferite mi-a domolit reacțiile aprige și în bună măsură naive și copilărești. Nu mai cred în cărți slabe, sau cel puțin e nevoie de o mulțime de circumstanțe pentru ca un roman să fie cu adevărat îngrozitor de lecturat. Așa că nu-mi trece prin minte să spun că Un veac de singurătate este o carte slabă sau mediocră. Nici pe departe. Și totuși e o problemă.

Pe măsură ce parcurgeam cartea, capitol după capitol, eram convins că eram altoit istoriei literare ca o frunză adăugată copacului marquezian, într-un lăstăriș cu adevărat stufos. Privind cu ochii unuia care a tras cu ochii în spatele cortinei am recunoscut pașii pe care i-a făcut autorul pentru a aduna laolaltă elementele iluziei. Este un roman extrem de bine scris, bizar, profund, lugubru, imprimat cu pecetea nostalgiei și a destinului. Totuși, nu mi-a stârnit nicio reacție emoțională.

Eu sunt cititorul care se lasă păcălit de autor și răspunde la comenzile pe care le impune acesta. Iar pe cei sinceri îi răsplătesc cu obolul emoțiilor, bucurându-mă pentru personajele lor sau jelind căderile acestora. Dar Marquez nu a reușit să mă facă să-mi contract mușchiul inimii de-a lungul periplului macondan. Sau nu atât de mult cât m-aș fi așteptat, pentru că, de-a lungul acestei istorii întortocheate e loc de mirare, de frustrare sau amuzament. Însă totul e privit de departe, asemenea spectatorului ce urmărește o punere în scenă.

E greu să trăiești cot la cot alături de personaje și pentru că aceștia sunt mai mereu Aureliano, Jose Arcadio sau Remedios, iar viețile lor sunt lungi, excesive, încât te pierzi și-i pierzi din vedere. Când se reîntorc, nu mai ești sigur cine sunt și ce caută în narațiune. Ți se va răspunde că de fapt protagonistul este însăși Macondo sau casa își leapădă pielea după toanele proprietarilor excentrici.

Ceea ce oferă un plus romanului este forța sa mitică, profundă, înțeleasă din această distribuire a pământului însuși ca actor principal. Nu citim o narațiune precum Moara cu noroc sau Cei trei muschetari. Este o poveste umană ce transcende ziua și deceniul, ilustrând defectele, nebuniile, slăbiciunile, fricile și fiorurile sufletului atât de comune umanității în general. De aceea, nu contează atât de mult ora și minutul sau care este scopul exact al unei scene sau al alteia.

Această fluiditate apare și în interiorul narațiunii. După un timp are loc un eveniment catastrofal, al cărui martor este un singur personaj. Se fac eforturi impresionante pentru a ascunde dezastrul și majoritatea ajung să creadă versiunea oficială mult mai liniștitoare. Adevărul este astfel îngropat și lăsat fără grai, iar viața merge mai departe. Iar această nesiguranță a faptului se repetă de mai multe ori în roman.

Chiar dacă am spus că nu a reușit să-mi smulgă o reacție viscerală, care să-i întărească într-un fel valoarea, pot spune că este o carte greu de evitat. Cu siguranță că se vor găsi o multitudine de motive pentru a ocoli cartea sau pentru unii cititori de a o da la o parte. Nu este un roman ușor de citit. N-a fost intenția autorului să scrie entertainment. A tăiat o felie de istorie personală, dându-i forma unei epopei, a unui mit adăugând personaje croite pe măsura tragediilor lor, lăsându-le să umble libere într-un spațiu îngust, dar deschis tuturor experiențelor umane. Asta face ca Un veac de singurătate să fie o capodoperă literară fără echivoc.

Clasamentul Sturza al seriilor SF

 

Avertisment: urmează o postare terifiant de subiectivă

Anticii au dat dovadă de mare înțelepciune cu zicala lor gusturile nu se discută. Subtextul impune o libertate de exprimare în dreptul celor care se confruntă cu diferite forme ale artei. E vizibilă pe orice canal de comunicare. Un tablou poate fi genial sau oribil, o melodie îi face pe unii să plângă, pe alții îi lasă indiferenți, iar o sculptură își poate dezvălui formele și temele sau poate apărea ca o bucată de piatră irelevantă.

Ce să mai spun de cărți atunci? Intră doar pe Goodreads și vei vedea recenzii de o stea și recenzii de 5 stele la același roman. Unora le-a schimbat viața, alții s-au oprit la cincizeci de pagini pentru că nu au fost în stare să suporte stilul autorului. E o chestie atât de fascinantă în paleta reacțiilor.

Dar nu vreau să intru în vreo analiză psihologică a gusturilor literare. E doar un preambul pentru ceea ce urmează și ceea ce s-a văzut în titlu. În liceu am fost destul de pasionat de SF, am povestit deja. Am citit destule cărți, cele mai cunoscute. Am făcut apoi o pauză. Călătoriile lungi cu trenul mi-au dat ideea de a recupera tezaurul literar lăsat pe plan secund. Am povestit deja despre proiectul literar început iarna trecută. Acestea sunt roadele.

Am adunat laolaltă toate seriile SF pe care le-am citit și le-am pus într-o listă, un clasament. Nu am avut enșpe mii de criterii, am mers după instinctul literaro-emoțional, o scală greu de cuprins. De aici vine subiectivismul menționat mai devreme. Unora li se va părea o încercare decentă de a ordona lecturi de lungă durată, iar altora li se va părea cea mai proastă clasificare posibilă. Și partea cea mai frumoasă? Nu-mi pasă, vorbesc doar în dreptul meu.

Și acum, după această prea lungă introducere, să facem cunoștință cu părerea mea:

 

1 Fundația (Isaac Asimov)/Dune (Frank Herbert); deloc surprinzător pentru cei care m-au auzit vorbind măcar o dată despre cărți; seriile astea m-au influențat atât de mult și mi-au definit gusturile și interesele literare, și nu numai, încât nu cred că voi găsi ceva care să le depășească în panteonul fantastic

2 Cartea Soarelui Nou (Gene Wolfe); nu știu dacă se încadrează specific în SF, dar cele 4 volume traduse de editura Leda reprezintă o lectură atât de fascinantă, bizară și profundă cum rar am văzut; aștept zile în care să le recitesc pentru a căuta să surprind mai mult din ceea ce a așezat cu atâta migală și nebunie autorul de-a lungul zecilor de pagini

3 Trilogia Marte (Kim Stanley Robinson); din noile lecturi, aceasta mi-a atras cel mai mult atenția; cel mai probabil datorită duratei lungi pe care autorul o imprimă; pare o cronică reală, o istorie trăită a planetei Marte, având de asemenea personaje credibile; nu tot timpul este la înălțime, sunt momente frustrante, dar per total este un monolit literar

4 Trilogia Problema celor 3 corpuri (Liu Cixin); wow, câte idei fascinante și înfricoșătoare a așezat omul ăsta pe pagină! Multe concepte ce fac referire la natura universului, a timpului, a ființei umane, iarăși o cronică pe termen lung ce oferă în același timp lovituri narative cutremurătoare

5 Saga lui Ender (Orson Scott Card); proaspăt citită, cvartetul are multe de oferit în ceea ce privește introspecția legată de natura umană, relațiile dintre oameni, relațiile cu cei diferiți de noi înșine și multele întrebări pe care le vor aduce în prim plan progrese tehnologice la care încă nu visăm

6 Hyperion Cantos (Dan Simmons); are o natură aproape mitică, epică, stârnește imaginația prin descrieri vizuale fantastice și personaje strânse laolaltă în jurul unui mister ce se deschide pe măsură ce volumele continuă; s-ar putea ca pe măsură ce înaintăm în poveste să fim dezamăgiți, dar merită gustul amar pentru dulceața premiilor neașteptate

7 Revelation Space (Alastair Reynolds); un alt autor care marchează puncte la nivel vizual și al conceptelor; mă mir că nimeni nu a încercat să facă filme sau seriale din aceste volume; e drept, am fost mai impresionat de ambalaj și de scala galactică a acțiunii și nu atât de personaje, dar e ceva suficient de găsit în această epopee neterminată în limba română

8 Zones of Thought (Vernor Vinge); o trilogie inegală, plină de concepte fascinante, un univers umplut cu ființe diferite, care ascunde o poveste memorabilă chiar dacă de multe ori accentul este mutat pe alte aspecte care mie nu m-au facut să merg înainte cu plăcere prin narațiunea prezentată

9 Uplift Universe (David Brin); iarăși, un concept interesant, doar că de multe ori narațiunea fie e prea întinsă, se folosesc mai multe clișee sau personajele nu sunt la fel de atrăgătoare literar

 

Pentru cei care vor să înțeleagă mai bine de ce mi-am ordonat clasamentul în acest fel, există postări pe blog despre (aproape) fiecare volum individual al acestor saga

Cam atât pentru moment; următorul pas va fi la începutul lui 2025 să parcurg saga Umbrelor deși nu cred că va modifica poziția din clasament; am multe de citit și nu știu cum voi merge mai departe; am trei serii prioritare care-mi bat la poartă

Cea mai complicată este saga lui Vorkosigan din care au apărut doar 2 volume în limba română așa că va fi greu de achiziționat. Rămâne un proiect de viitor. Mai aproape și mai ușor sunt celelalte două saga, deși întâmpin probleme și aici.

E vorba de saga Cultura a lui Ian M Banks, din care au apărut 3 volume la editura Nemira, restul de 7 fiind disponibile în graiul original englezesc. Pe lângă asta mai număr și saga Expanse văzută pe rafturi în haine de Paladin. Și aici avem 4 volume traduse, restul de 5 rămânând în posesia site-urilor ce aduc cărți din străinătate. În timp voi completa seriile, le voi citi și voi extinde acest clasament.

Se pare că am ceva de lucru pentru la anul, Banks și S.A. Corey fiind prolifici. Cred că nu-mi voi pune o țintă prea mare pentru 2025 având în vedere că mai ochesc câteva cărți lungi. Măcar să fie suficientă liniște pentru a putea duce la capăt noua provocare. Cei interesați pot reveni pe blog pentru a vedea dacă m-am ținut de cuvânt sau am eșuat lamentabil. Nu există cale de mijloc.

 

 

PS. Mi-am adus aminte de privirile urâcioase pe care mi le aruncă cărțile lui Peter F Hamilton și mă ia cu amețeală când mă gândesc cum se îngustează 2025. Dar ar putea fi mișto, cine știe

Copiii minții, Orson Scott Card. Impresii

 

Așadar, am ajuns la final (provizoriu). O spun din start, dacă citiți această postare înseamnă că deja știți ce se întâmplă în Xenocid așa că voi putea destăinui unele evenimente din acea carte. La final am să las o secțiune deschisă și pentru această carte. Deși nu se întâmplă chiar atât de multe.

Șocul cel mai mare legat de Xenocid e faptul că problema flotei nu a fost încă rezolvată într-o carte de 600 de pagini. Și pe deasupra a fost adăugată iminența dezactivării lui Jane și virusul descolada legat de inteligența pequennios și mutanții de pe Calea. Majoritatea punctelor au fost rezolvate însă cea mai mare a fost împinsă spre ultimul volum.

Un alt șoc a fost dedublarea lui Ender în două noi entități smulse din psihicul său reprezentându-i pe Peter și Valentine. Acea decizie a creat alte probleme explorate pe larg, așa cum ne-a obișnuit deja Card. Finalul cărții mi-a dat ceva speranță mai ales când Peter s-a suit într-o navă declarând că era gata să răstoarne guvernul Congresului. Părea o premisă fascinantă pentru ultimul volum. Cu adevărat.

Lucrurile au stat altfel. Peter și Wang-mu pleacă cu o navă, însă foarte repede ne dăm seama că nu ne aflăm în prezența Hegemonului victorios, ci aproape de o ființă pierdută și lipsită de sens. Valentine de asemenea se confruntă cu o criză de identitate în special după ce se ajunge la concluzia că trupul ei este necesar pentru ca Jane să supraviețuiască. Alte nave pleacă de-a lungul galaxiei purtând rasele amenințate, Novinha pleacă la mănăstire rupând relațiile cu Ender. Plikt, un alt personaj caută să trăiască mai departe în umbra lui. Ceilalți membri ai familiei Ribeira se ciondănesc pe mai departe.

Probabil remarcați o anumită problemă a cărții: Ender pare să iasă din scenă. Nu mai e personajul principal, poate nici măcar secundar. Am să fac o comparație cu un alt personaj faimos. El ajunge să semene cu Luke Skywalker din Last Jedi, izolat de lume și gata să moară. Cam așa ni-l prezintă Card, iar cele două entități similare cu frații săi reprezintă de asemenea dorința de a dispărea cu totul. Fiecare are ceva de făcut pentru a salva Lusitania, el merge la mănăstire, o caută pe Novinha și sapă buruieni. Până când alunecă într-o comă. Îmi pare rău, intrăm în spoilere, dar nu prea sunt multe de spus despre carte.

Împiedicarea flotei Lusitania ia o turnură interesantă, Peter și Wang-mu străbătând galaxia căutând aliați improbabili. Card leagă primul xenocid și cel care era gata să se întâmple de un eveniment istoric din trecut și de un popor cu un trecut imperial tumultos. Chiar și când s-ar părea că lucrurile revin la normal, problema nu dispare până nu este rezolvată într-o manieră simplistă. Acesta este pericolul atunci când inventezi puteri ce par de-a dreptul divine. E de apreciat felul în care sunt legate cele două momente de xenocid, iar Ender prin deciziile și acțiunile sale aruncă o umbră asupra umanității secole mai târziu.

Copiii minții este o carte complicată dar în același timp confuză. Având în vedere dezbaterile etice care rămân prevalente și în acest ultim volum, ne confruntăm iarăși cu capete vorbitoare ce repetă argumente reci. De această dată însă Valentine/Jane este în mijlocul acestei furtuni retorice. E drept, sunt întrebări interesante legate de cel ce trăiește în carnea trupului. Card deja a pregătit terenul pentru transmutări ale esenței ființei dintr-un corp în altul, doar că de această dată e greu să ții pasul cu multele personaje puse în fața acestor dileme.

Și toată această țopăială metafizică a făcut să pierd din vedere un moment care ar trebui să fi fost cu adevărat emoționant. Urmează un spoiler important așa că fiți cu luare aminte. Undeva pe la jumătatea cărții, Ender moare. Trupul său cel vechi, venit de pe Pământ în urmă cu trei mii de ani e suflat de vânat asemenea lui Obi Wan pe Death Star (2 trimiteri la Star Wars sunt suficiente). În loc să verși lacrimi pentru moartea protagonistului te întrebi dacă a murit pe bune sau o să revină într-o altă formă sau până la urmă ce se întâmplă.

În cele din urmă totul se încheie cu bine, atât cât se poate. Există speranță pentru ziua de mâine. E de apreciat tonul optimist pe care încheie Card (provizoriu) seria. Omenirea probabil va fi dispusă să conlucreze cu celelalte două specii pe care a fost gata să le extermine. Există un viitor pentru aceștia și chiar pentru acea specie care a creat și colonizat descolada. Multe întrebări și așteptări. Dar acestea vor ține de aventurile altor personaje care au cunoscut deja influența pozitivă a lui Ender, xenocid și vorbitor în numele morților.

Copiii minții din păcate suferă de boala capătului de serie. Tocmai am inventat acest termen, însă se prea potrivește. Citind și mai târziu gândindu-mă la cele citite, am extras din memorie alte titluri. Fundația și Pământul. Canonicatul Dunei. Rise of Endymion. Golul ispășirii. 3001:Odiseea Spațială. Cu toate plusurile și minusurile lor, niciuna din aceste serii nu oferă un final satisfăcător universurilor inventate. S-ar putea să scriu o postare în care să tratez mai larg problema pentru că promite să scoată ceva de învățat.

La fel cum am spus despre Xenocid, Copiii minții e necesar de citit pentru cei care vor să încheie seria lui Ender. Ceilalți se pot limita la primele două cărți, excelente ca scriitură și teme. Ce a făcut Orson Scott Card n-a fost ceva rău, doar puțin dezamăgitor. Cred că finalul seriei a fost pe muchie de cuțit și făcând alte alegeri ar fi reușit să consolideze o saga cu adevărat legendară.

Salvarea seriei sunt celelalte patru cărți din Saga Umbrelor pe care sper să le citesc la începutul anului viitor. S-ar putea să facă ceea ce Hyperion nu poate, să ridice scorul personal. Om vedea. Până atunci, vă salut de la capătul universului lui Ender, încheind pentru acest an provocarea serilor SF. La cărți bune!

Xenocid, Orson Scott Card. Impresii

 

E satisfăcător momentul în care depășești anumite obstacole care în trecut te-au făcut să te oprești din călătorie. Asta am simțit și eu după ce am citit ultimele cuvinte de la finalul volumului.

În liceu, după ce am citit Vorbitor în numele morților și am fost dat peste cap am vrut să merg mai departe. Slavă Domnului, pe atunci dacă se începea o serie SF de obicei se ducea până la capăt (e drept Xenocidul apăruse și în seria din 1990 Nautilus așa că nu era mare panică). Totuși, foarte repede am renunțat. Nu cred că m-a speriat mărimea cărții. Nu pot spune prea sigur care a fost motivul. Știu însă că m-am oprit și am rămas în aceeași poziție până în stresantul an 2024 când am decis să fac un tur de forță prin magnum opus-ul lui Card.

Povestea nu începe pe Lusitania unde teama cauzată de flota trimisă să-i extermine crește, ci pe o altă planetă. Numită Calea este un sanctuar pentru cultura chineză, fiind căminul Vorbitorilor în Numele Zeilor, oameni dotați cu calități speciale dar și prinși în ritualuri bizare de purificare. Dintre aceștia îi cunoaștem pe Han Fei-tzu, un bărbat ce devine venerat după ce fiica ei, Han Qing-jao, e descoperită ca fiind din aceeași categorie specială. Alături de ei, se alătură o servitoare, Si Wang-mu, a cărei importanță e greu de estimat.

Pe Lusitania lucrurile sunt tensionate, după cum ziceam. Chiar dacă la suprafață se pare că Ender a readus pacea și a deschis calea bunei înțelegeri între trei rase, acel punct de echilibru nu e găsit atât de ușor. În cadrul familiei de xenologi se ivesc noi motive de ură, are loc un alt deces important, iar teama ancestrală de străin atinge cote maxime. Mai mult decât atât, identitatea lui Jane este dezvăluită Congresului Stelar, înspăimântat de puterea pe care o deține, hotărăsc să-i curme viața. Iar cercetările în ceea ce privește virusul descolada duc la revelații cutremurătoare și decizii dureroase.

În cele din urmă toate firele narative se împletesc într-o concluzie deschisă, conflictul urmând să fie finalizat în ultimul volum al sagăi. Dar merită menționat și faptul că Orson Scott Card a publicat un al cincilea volum, The Last Shadow, care aparent reprezintă adevăratul final al epopeei. La fel ca în cazul Revelation Space, nu știu cât de repede ar trebui să ne așteptăm să-l vedem publicat în limba română.

Să vorbim totuși despre Xenocid. Cum mi s-a părut? În minte saga lui Ender era cot la cot cu saga lui Hyperion despre care am spus că e trasă în jos de ultimele două romane de o calitate inferioară. Se întâmplă la fel și aici? A reușit Card să scape de acest blestem al continuărilor inferioare?

Răspunsul direct este, nu. Asta înseamnă că această carte nu este la fel de bună ca Jocul lui Ender, o capodoperă. Dar nu înseamnă că este o carte slabă. Este suficientă, destul de bine închegată, cu o linie narativă ușor de urmărit. De data asta nu am simțit nevoia să renunț cu totul la carte, dincolo de pariul personal de a completa saga.

Cu toate acestea este inferioară și Vorbitor în Numele Morților. Majoritatea personajelor sunt prezente și aici. Altele capătă iarăși importanță, și aici vorbim de Valentine care reintră în narațiune. Avem actorii de pe Calea, care deși sunt separați pentru o bună perioadă a cărții, devin vitali înspre finalul acesteia. Sunt atât de multe voci care caută să-ți atragă atenția însă par că nu reușesc cu aceeași putere ca în volumul anterior.

Probabil unul din motive este că în multe cazuri personajele se angajează în lungi dezbateri aride referitoare la subiecte etice. La fel ca oamenii care trăiesc în perioade delicate, e greu să găsești următorul pas. Ei fiind experții, își pun capetele laolaltă și croiesc un drum cât mai folositor pentru majoritatea. Doar că procesul seamănă mai mult cu un dialog filosofic din antichitate și nu atât de mult cu o expunere narativă. Personajele devin argumentatori care se luptă în silogisme, nu oameni în carne și oase.

În acest volum se mai face un salt discret și larg înspre concepte ce țin destul de puțin de știință, mai multe de science fantasy. Se pare că aceasta e soarta seriilor de cărți ambițioase ce iau în calcul viitorul omenirii. Răspunsul se găsește în tehnologii ce depășesc hotarele pe care le înțelegem astăzi. Minor spoiler, se descoperă o modalitate de a efectua călătorii interstelare instante, iar modul în care se ajunge la acest progres poate să apese asupra încrederii în realitate a unor cititori. Conceptul este interesant, atât cât l-am putut pricepe.

Deși aceste două aspecte slăbesc cartea, transformând personajele în goarne pentru exprimarea unor opinii sau deslușirea misterelor cosmosului, se găsesc cred că două sau trei capitole în care măiestria narativă iese la iveală. Nu le spun pentru că ar fi niște destăinuiri de mare calibru. Chiar în momentul în care mă plângeam de calitatea personajelor, acestea explodează și te leagă de carte dând pagină după pagină și plonjând în durerea și mânia acelor evenimente. Din păcate, a fost doar un vârf, după care s-a revenit înapoi la o expunere rece, profesorală.

Să închei cu comparația cvartetelor? În prezent nu știu pe care l-aș pune deasupra. Acum când scriu îmi dau seama de o nouă asemănare între cele două opere. În ambele cărți avem personaje care manipulează timpul, traversează vaste perioade de timp și reușesc să depășească și limitele propriului trup. E o asemănare superficială, dar interesantă.

Xenocid e o carte destul de lungă, care duce povestea mai departe, punând mai degrabă accentul pe problemele curente și rezolvarea lor decât pe personaje. Nota intimă cu care m-a cucerit Vorbitor în numele morților este în general pierdută, sau cel puțin trece într-un plan secundar, chiar terțiar. Nu pot evita cartea cei care doresc să meargă mai departe în călătoria prin lumea creată de Ender, înainte de finalul (provizoriu) apoteotic. Rămâne de văzut cum încheie Card povestea celui mai mare geniu militar și criminal din istoria omenirii.

Scurta mea admirație față de Napoleon

 

Totul s-a întâmplat demult așa că nu prea pot oferi date exacte, doar niște aproximări. Cel mai probabil undeva prin 2004-2006, abia dădusem de gustul istoriei. Cum am spus în alt loc, nu aveam internet așa că mă bazam pe cărți, pe reviste, pe ceea ce auzeam la televizor în emisiuni culturale (da, existau și d-alea).

Prima structură mentală a istoriei s-a desfășurat sub semnul Oamenilor Mari pentru că era mai popular și poate mai ușor să scrii despre viața unor lideri importanți pe care să-i promovezi. Cu mult mai greu să vorbești despre sisteme, despre conexiuni între cultură, politică, religie și toate mecanismele care împing istoria într-o parte sau în alta.

Încă îmi aduc aminte de o revistă, parcă se numea Mari Personalități, sau ceva de genul. Mai era și o carte pe care am întors-o pe toate părțile, 99 de personalități ale lumii antice. Astfel, mintea pre-adolescentului Iuliu stabilise un traseu al eroilor ce pornea de la Alexandru Macedon și Iulius Caesar, mergând după Charlemagne, Genghis Khan, Mehmet Cuceritorul și oprindu-se evident și parcă inevitabil la marele Napoleon, ultimul cuceritor (n-a fost ultimul, dar așa suna povestea mai fain).

Nu pot spune care a fost scânteia, dar știu că deodată voiam să citesc cât mai mult despre el. Poate motivația, privind de astăzi, ar fi tocmai forța narativă a vieții sale, povestea sa. Un tânăr nobil de pe o insulă semi-barbară, urcă furibund pe treptele onoarei militare, învingând marile imperii ale timpului său și ajungând chiar împărat. Și la fel de repede decade, fiind înconjurat de inamici care nu-l lasă să răsufle, exilându-l mai apoi la capătul lumii.

Napoleon ar fi un personaj literar fascinant dacă n-ar fi existat în realitate. Cred că de aici se trage magnetismul său. Nu a fost un nimeni, nu a fost un sonat sau un neajutorat, așa cum a vrut Ridley Scott să-l prezinte în filmul lansat anul trecut. A fost un om genial, brutal, feroce, ambițios și încăpățânat. Și pentru o vreme se părea că stelele s-au aliniat pentru a-i da dreptate.

Din păcate nu prea pot spune multe despre mine și uimirea mea. Țin minte că în primul rând fascinația mea era una enciclopedică, academică. Voiam să cunosc cât mai mult despre generalul aproape neînvins. Am citit cărțile apărute în limba română la vremea aceea, deși Memorialul din Sfânta Elena a fost prea lung. Am avut acces la mai multe numere din Magazin istoric dedicate lui. Mă uitam în atlase istorice și refăceam mental harta succeselor sale efemere.

Am ajuns să îmbin fascinația pentru personaj cu o gândire de stadion, ca să zic așa. Eram supărat pe Wellington că l-a bătut la Waterloo sau pe Nelson pentru reușita Trafalgarului. Am ajuns să-l urăsc cu o inocență copilărească pe Hudson Lowe, guvernatorul Sfintei Elena, bănuit multă vreme că l-a otrăvit pe împărat cu arsenic. Nu mai era istorie, un subiect de cercetare, era viață și pasiune ieșită din comun.

Elementul creativ se lega de hărțile pe care le desenam pe vremea aceea. Istoria îmi oferea o supapă pentru imaginație, de multe ori depășind limitele consemnate în cărți. Astfel, Napoleon nu pierdea în Rusia ci își continua cuceririle ajungând stăpân peste un imperiu ce se oprea prin China și nisipurile Africii. În mintea mea aveam loc și pentru o comparație copilărească cu Hitler, ultimul care a reușit să dărâme vechea ordine europeană (deși pe Hitler nu-l admiram), tentativele lor imperiale fiind similare pentru cineva care nu era atât de citit, așa cum eram eu la vârsta aceea.

Cel mai rău lucru a fost că i-am scuzat crimele prin măreția sa. Apăreau și acelea în paginile citite, dar erau marginale pentru cel care a câștigat la Austerlitz și Jena. A tras cu tunurile în revoltații de la Tuileries? Irelevant. A răsturnat el un regim democratic, chiar măcinat de corupție? L-a ucis pe ducele d Enghien? A omorât peste un milion de soldați în campania nebunească din Rusia?

Ăsta e marele risc când ajungi să admiri furibund o personalitate, indiferent de cine este aceasta. Părțile bune cresc atât de mult încât cele rele par irelevante, pot fi băgate sub preș, nu pot concura cu binele făcut de el. Și totuși, nu-i așa. Dacă suntem sinceri cu noi și cu imaginea pe care ar trebui să o avem despre marii oameni. Moștenirea lor nu este niciodată una curată. E imposibil.

Această fascinație nu a durat mult. Eram încă un copil care sonda în câmpul istoriei. Iar eu eram mult mai interesat de Antichitate, chiar dacă Alexandru, Cyrus sau Iulius Caesar nu m-au atras în același fel. De fapt, de atunci încolo nu am mai avut o așa admirație față de o unică personalitate. Nu am ajuns să cred în nimeni, să mă lupt pentru el sau să  iau la nivel personal reușitele sau eșecurile sale.

Probabil e mai bine așa. Cu astfel de simpatii poți moșteni puncte oarbe, în care nu vezi slăbiciuni și eșecuri. Se tot ridică Mari Oameni care cred că pot răsturna Istoria după pofta inimii lor, lăsând în urma lor o moștenire disputată. Ar fi mai bine fără ei, dar puterea îi atrage, iar istoria este obligată să le noteze parcursul, de sus până jos. Și tot așa, vor mai fi unii care tineri sau mai în vârstă se vor îndrăgosti de câte vreun mic Napoleon a cărui soartă e mereu aceeași, gustând în scurți ani dulceața biruinței împreună cu amarul înfrângerii. Niciodată singuri, mereu însoțiți de corul celor care sting incendiul pornit de ambiția lor.

Vorbitor în numele morților, Orson Scott Card. Impresii

 

Am ajuns, sau mai bine zis, m-am reîntors la cel de-al doilea volum din saga lui Ender. Și-odată ce am închis cartea pentru ultima dată, sunt gata să intru pe teren necunoscut.

Să vă spun câte ceva despre ce a însemnat această carte pentru mine. Am citit ambele cărți scrise de Card pe timpul liceului. Eram complet fermecat de grandoarea, imensitatea și profunzimea universurilor create de Asimov și Herbert. Ziceam că-mi place SF-ul, dar de fapt îmi plăcea posibilitatea creată de existența unor astfel de lumi complexe prinse într-un timp profund. Ceea ce scriam eu în niște caiete rebegite pe vremea aceea semăna cu saga lui Asimov în care conta acțiunea și soarta galaxiei, nu personajele.

Apoi am dat de Jocul lui Ender. În acele vremuri mai inocente aceste trei saga se profilau ca fiind vârfurile genului. Mai aveam multe de învățat, e drept, dar după ce am devorat Fundația și Dune eram pregătit pentru altceva. Ender a fost interesant, acum urma Speaker. Doar că acea carte era diferită. Era mult mai limitată ca spațiu al acțiunii, mai intimă, fără o miză galactică. Am fost dat peste cap. Era intrarea într-o nouă fază creativă în care eram gata să explorez nu doar oportunitățile galactice, cât și complexitățile psihicului uman. Evident, nu mi-a reușit din prima, dar de acolo a început totul.

Așadar, ce impresie mi-a făcut cartea odată ce am revenit la ea? După ce am parcurs nenumărate volume diverse, compuse pe voci diferite, nu mi s-a mai părut o carte extraordinară. Vorbesc din punctul de vedere al așteptărilor bazate pe nostalgie. Ar fi trebuit să mă dea pe spate într-un mod hotărâtor, însă nu a făcut-o. totuși, nu este o cartea rea.

De fapt, este chiar bună. Servește drept o continuare satisfăcătoare pentru primul roman, deși e ciudat să-l vezi pe Ender într-o altă postură, atât de diferită, de cea a geniului militar. El este Vorbitor în numele morților, un predicator itinerant ce ține eulogii la înmormântări prezentând viața celui decedat într-o așa manieră încât nu ocolește nici defectele, nici calitățile. A creat un fel de religie umanistă respectată pe cele 100 de lumi colonizate de omenire.

Criza apare pe planeta Lusitania, pe care este descoperită o nouă specie de extratereștri numită pequennios, asemănători cu niște porcușori. Lucrurile se complică atunci când doi cercetători ai acestora sunt uciși în mod ritualic de subiecții lor. Dincolo de aceasta este o dramă familială extrem de complexă și dureroasă, înălțată pe munți de minciuni care odată destăinuiți vor produce durere. Ender e conștient de aceasta, dar trebuie să facă orice pentru a împiedica un al doilea xenocid.

Romanul este memorabil în primul rând datorită interacțiunilor dintre personaje. Ender este nodul care îi strânge pe toți laolaltă servind drept un înțelept itinerant gata să aline durerea tuturor celor pe care-i întâlnește. Familia Novinhei este profund disfuncțională și conflictul se răsfrânge asupra enigmei extraterestre. Iar Ender are răbdare să desfacă ițele simțind că poate împăca toate taberele.

Cartea ascunde un substrat antropologic, punându-ne în ghetele detectivilor care descoperă la pas felul în care trăiesc acei extratereștri ciudați, plini de ritualuri absurde și probabil amenințătoare. Iar în momentul revelației, îți dai seama de cât de fascinantă este țesătura inventată de Card pentru a explica felul în care acești alieni funcționează ca societate și cum interacționează între ei.

Dacă ar trebui să găsesc egali literari, de multe ori m-am dus cu gândul la saga lui Brin legată de Uplift, cu extratereștri gata să fie augmentați după contactul cu umanitatea, sau la cărțile lui Vinge în care de asemenea apare același model de cercetare și interacțiune cu specii extraterestre. Totuși, cartea lui Card îmi pare mai completă datorită empatiei pe care o modelează în paginile romanului, absentă în mare parte din operele celorlalți autori.

Până în prezent, saga lui Ender stă bine. E la fel ca Hyperion, două cărți bune. Mi-e teamă de ce urmează, pentru că mai sunt două cărți. Iar Xenocidul va fi hotărâtor. Dacă e bună, seria urcă. Dacă nu, ajungem în ape tulburi. Sper ca în ianuarie să citesc și saga Umbrelor care va afecta scorul. Cât privește celelalte cărți, pentru că Card a mai scris încă pe cât a publicat Nemira, nu mă voi pronunța. Singura care pare necesară îmi e The Last Shadow, culminarea întregii serii. Celelalte sunt glazură ce completează prăjitura. Cel puțin, spun asta din sânul ignoranței. Om vedea unde ne poartă pașii printre pagini.

Hârtia, ecranul și mintea

 

Înainte de toate, câteva precizări personale care vor ajuta să stabilească niște motivații.

Nu am avut telefon mobil până la liceu. Eram acasă la Macea, nu era necesar, și singurul rost al său era să păstrez legătura acum că făceam naveta în fiecare dimineață la liceu. E o poveste de demult, așa că bătrânul telefon avea taste și o cameră de 2 megapixeli (aproximez). L-am schimbat în 2012 cu altul tot cu taste. Am primit un smartphone cu greu, mai degrabă la insistențele părinților tocmai pentru că toată lumea avea, iar eu mă încăpățânam să fiu în afara trendului.

Computer am avut de mic. Evident, fără internet, iar rostul său era cele câteva jocuri repetate obsesiv, după cum e specific vârstei. Ne-am conectat la Internet tot în clasa a IX-a, odată ce am ajuns să studiez la oraș și erau alte cerințe necesare. Asta înseamnă 2006-2008, pe vremea când Youtube era abia inventat, iar Facebook încă nu ne-a consumat mințile. Eu îl foloseam pentru a-mi urmări pasiunile și curiozitățile literare și istorice.

După un asemenea rezumat probabil sunteți tentați să-mi plângeți de milă. Mai ales acum când niciun copil de trei ani nu poate supraviețui fără tabletă și telefon mobil. Să nu mă epuizați lacrimile degeaba. Eram fericit offline, cu toate că eram mai izolat din punct de vedere digital. Și aveam un tovarăș de nădejde. Cărțile.

Am mai spus-o odată, nu-mi aduc aminte o zi din viața mea în care să nu fi fost înconjurat de cărți. Acasă exista o bibliotecă, chiar dacă de mici dimensiuni și nu pe gustul intereselor mele. Era însă suficient în acea etapă formativă. De aceea, mi-e greu să mă identific cu o mare majoritate a românilor care nu văd în carte ceva semnificativ.

Fără a transforma postarea într-o plimbare nostalgică înapoi în vremurile bune ale cărților, vreau să surprind tocmai această linie de separație care este vizibilă în societatea noastră, umană, nu românească. În ultimii 15 ani, sub ochii mei și ai tuturor, ne-am predat ecranelor. Capitulare necondiționată.

O altă paranteză biografică. Provenind dintr-un mediu neoprotestant, de mic am tot auzit și citit discursul care avertiza în privința pericolelor ecranelor. Pe vremea aceea, exista unul atotputernic și mereu săgetat: cel al televizorului. Era aspru criticat, i se prezentau toate dezavantajele și slăbiciunea pe care o aduce în dreptul celui care și-l ia de stăpân. Într-o tresărire ludică i se spunea tembelizor, indicând indirect și efectul pe care-l avea asupra privitorului înlănțuit.

Aici apare ironia dramatică, având în vedere că mulți dintre aceia care erau atât de critici în urmă cu atâția ani la adresa televizorului, au transformat noua interfață în același fel de idol, ca să păstrăm limbajul religios, de care ascultă cu strictețe.

Da, lumea s-a schimbat și din păcate nu putem trăi fără smartphone-uri. Este un târg nefericit, cred eu. Sunt prea bune, prea greu de înlocuit. Nu sunt ipocrit, cum altfel ați citi ceea ce scriu? Dacă această postare ar fi fost un eseu într-o carte, câți ar fi cumpărat-o? Revoluția digitală a adus beneficii, unul mărunt fiind acela de a nu ne mai complica cu scrisul de mână oribil.

Problema e alta. Ecranul e bun dacă ne face comenzi la diferite servicii, dacă ne servește drept hartă, calendar sau scrisori invizibile transmise cu viteza luminii. Dar dacă se așază pe scaunul de învățător? Și este sursă de informare, unică?

Și aici se pot adăuga unele nuanțe. Se găsesc platforme extrem de folositoare online în care comprimă funcția unei biblioteci în spatele unei ecran. Un om curios își poate satisface interesele accesând aceste baze de date. Poți călători în jurul lumii, privind cele mai importante creații umane sau minuni naturale, fără să te ridici de pe scaunul de la birou. (sau să te ridici din pat, dacă ești mai confortabil).

Întrebarea evidentă este câtă lume accesează astfel de platforme de învățare? Din necunoștință, din dezinteres, la ele se abonează cei care sapă și care au nas pentru ceva mai mult. Nu sunt populare pentru că seamănă cu școala și până la urmă, cui îi place școala?

Mult mai repede prind acele realități digitale exagerate, exuberante, vorbărețe, sclipitoare, care par să te ia de mână și să te tragă după ele fără prea multe explicații. Pentru un introvertit e echivalentul unui coșmar, dar pentru omul obișnuit e ceva plăcut, o activitate relaxantă. Iar cu invenția scroll-ului aproape infinit, nu poți să nu găsești ceva care să te amuze, să te miște, să-ți spună ceva.

Social media și consumul excesiv de timp în fața unui gadget sunt un mare experiment până la urmă. Efectele încep să se vadă pe copiii care nu cunosc o altă realitate, cei care nu au trecut prin experiența mea de viață ne-gadgetizată până la vârsta de treisprezece ani. Suntem afectați și asta este evident. De cele mai multe ori în mod negativ. Mă trezesc uneori efectiv legat de smartphone, fără să pot să mă opresc din plimbarea degetului pe suprafața rece a ecranului.

Și abia acum ajungem la partea importantă a postării. O apologie pro-hârtie. Era inevitabil, după destăinuirile anterioare. Drogul meu a fost de mic cartea, așa că nu fac altceva decât să încurajez și pe alții să se molipsească. Nu există o altă sursă de informare superioară până în prezent. Probabil oameni mai inteligenți decât mine ar putea găsi alte argumente. Eu am găsit câteva care fac din citit un aliat necesar și o resursă extrem de valoroasă pentru omul secolului al XXI-lea.

l Tăcere senzorială. Prima chestie tare mișto este că ești singur cu cartea. O duci unde vrei, te așezi în ce poziție vrei și citești. Probabil în liniște pentru a putea urmări cursul rândurilor. Gadgetul e guraliv și solicită toate simțurile. Îți clipește în ochi, trebuie să-l asculți, îți aruncă lumini colorate, muzică de fundal, mai puțin și o să și miroase. Asta fragmentează atenția și concentrarea. Ești atent în zece locuri și nicăieri. Cartea înseamnă ochii tăi și foaia de hârtie. Poate un creion de subliniat sau un carnețel

l Întrebare și contemplare. Un alt lucru pe care ți-l oferă cartea este timpul de răspuns. Citind ceva te poți opri când vrei tu, poți relua același paragraf până înțelegi ce vrea să spună autorul. În pauză mintea poate face conexiune, poate naște alte întrebări, e activă și curioasă. În fața unui ecran nu e timp de gândit. Ca la o cursă cu obstacole te grăbești în ritm cu cronometrul până la expirarea timpului afișat pe ecran. Nu-ți lasă nicio secundă de rumegat informația primită

l Avans după puterea cititorului. Acesta se leagă de punctul dinainte, dar e ceva în plus. Citind, o faci în ritmul tău. Poți lua o pauză când vrei tu și să reiei atunci când te simți în stare. Recitești acel pasaj până se luminează mintea. Ecranul îți aruncă material gata fabricat, gata mestecat, pe care trebuie să-l consumi la viteza impusă de acesta, chiar dacă există și buton de pauză.

l Satisfacția descoperirii. Un lucru care răspunde unor nevoi umane profunde este acela de a-ți da seama cu mintea ta. Citind o carte urmărești un traseu, construiești un argument. Și e tare mișto când la final poți spune, bă, am înțeles! Ecranul îți oferă mâncare preparată, mestecată, iar rolul tău este doar să consumi ceea ce deja primești.

l A citi ceva peste capul tău. Chiar și cele mai profunde minți umane pot fi înguste. Iar acele minți sunt puține la număr. Noi ceilalți trebuie să ne recunoaștem limitele. Nu le știm pe toate, nu știm multe. Dar curioșii citesc mult. Chiar și ceea ce este greu de priceput. Este o provocare. Poate înțelegi, poate că nu, dar îți forțezi mintea cu concepte și idei noi care pot să-ți lărgească orizontul sau măcar să te pună față în față cu oglinda smereniei atât de necesare ființei umane. Ecranul lucrează după poruncile Zeului-Algoritm și oferă ceea ce ne place și închide într-un țarc de unde nu am vrea să ieșim pentru că e cald și bine

 

Sunt doar câteva gânduri pe care altcineva le-ar fi putut structura mai coerent. Dar mesajul de bază ar fi, să citim mai mult, să nu ne scăldăm atâta în lumina ecranelor. Nici cărțile nu sunt total perfecte, și ele au stăpâni. Dar sunt mult mai ușor de închis și schimbat. Sunt o companie mai plăcută și mai puțin agasantă și solicitantă. Nu cred că aceste gânduri sunt potrivite doar pentru un introvertit. Cărțile au făcut ecranele și ar fi trist să apucăm deja generațiile în care ecranele au închis cărțile. Pentru totdeauna.

sursa foto:  https://unsplash.com/photos/person-holding-black-android-smartphone-while-leaning-on-table-8gn_WhKv8Ns 

Jocul lui Ender, Orson Scott Card. Impresii

 Se apropie anul de final, avem planuri pentru anul viitor (să ajungem să le și punem în practică), dar nu putem încheia fără focuri de artificii. Am tot mers asemenea unei albine din serii de cărți în serii de cărți și am zis să închei cu unul din marile insuccese de cititor. E tare paradoxal, cam ca în cazul lui Simmons și Hyperion. Dar și puțin mai complicat.

Am citit în liceu Jocul lui Ender, apoi Vorbitor în Numele Morților. Am început de două ori Xenocid, dar m-am blocat destul de repede și l-am lăsat jos. Cumva similar cu Hyperion, doar că pentru acea serie nu existau volumele în limba română și nu aveam cum să pun mâna pe ele. Până am făcut-o. Și pentru că de la Simmons am început, acum un an, am zis să pun funda terminând seria și sperând să aibă un final mai satisfăcător.

*știu, mai există și Saga Umbrelor, dar aia rămâne pe începutul noului an (sper).

Acum, despre Ender. Asta ar fi a treia oară când citesc romanul, o premieră impresionantă având în vedere că am multe cărți pe care aș vrea să le recitesc, dar nu apuc pentru că sunt atâtea altele noi ce mă trag de mânecă. Prima dată am citit atunci în liceu. Am mai citit încă o dată, bănuiesc că pe vremea când apăruse filmul (2013), înainte să văd cât o să adauge pe peliculă, sau după ca să-mi umplu supărările. Și acum, pentru ca să iau seria de la capăt.

O zic din start, e o carte bună. Adică, clasică. Își merită toate aplauzele, toate punctajele bune și aprecierile. Nu prea aș putea spune mai multe din partea asta. Povestea e bine știută. Ender Wiggin intră într-o școală militară, pregătit pentru a deveni cel mai capabil lider militar în războiul cu gândacii, o rasă extraterestră ce ne-a atacat deja de două ori. Doar că nu totul e ceea ce pare și răsturnările de situație vor fi de-a dreptul șocante.

Poate părea paradoxal, dar în niciuna dintre lecturi, nu am fost atras de partea militară a cărții. Am putea spune că într-un fel nici Card nu a încercat să glorifice războiul sau acea atitudine belicoasă. Era o nevoie, un rău necesar pentru supraviețuirea speciei. Motivația m-a dus cu gândul la opera lui Cixin și teoria pădurii întunecate. Rasa umană trebuie să atace sau să fie distrusă. Probabil autorul chinez a avut în gând și opera lui Card atunci când și-a compus propriul roman.

Dacă nu este despre război, despre ce este? Despre oameni. Despre iubire. E atât de paradoxală situația, dar de data asta e mult mai evident în subtextul cărții. Drama psihologică a lui Ender, supus unui regim imposibil pentru a fi forjat într-un supergeneral, prezintă conflicte din adâncul sufletului său sfâșiat. Plecat dintr-o casă în care era persecutat de fratele său și având un singur sprijin în sora lui, Valentine, de la o școală în care era privit cu neîncredere din cauza posturii sale de terț, al treilea născut într-o lume suprapopulată, va da de și mai multe greutăți.

Superiorii săi militari sunt de asemenea văzuți din două unghiuri. Ca tartori nemiloși ai băiatului, dar în același timp resimțind povara cruntă pe care o așază pe umerii slabi ai lui Ender. Folosesc toate resursele, răsturnând reguli cu singura țintă de a-l face pe Ender să devină mai abil, mai isteț, mai letal.

Un fir narativ care m-a făcut inconfortabil, și care a devenit și mai cumplit de real e cel legat de Peter și Valentine. Rămași pe Pământ cei doi își creează identități virtuale a unor lideri de opinie care ajung să aibă o voce atât de puternică încât influențează politici naționale și internaționale. Trăim în epoca manipulărilor online și e de-a dreptul șocant să vezi astfel de abordare într-un roman scris în anul 1987, chiar SF.

Revenind la Ender, deasupra sa planează o luptă referitoare la identitatea sa. Este el din natură un criminal, care-și învinge toți dușmanii, asemenea lui Peter, sau este în stare să iubească, așa cum i-a demonstrat-o Valentine de-a lungul anilor? Pentru că este un roman bun, nu oferă un răspuns clar și răspicat, preluând din complexitatea inerentă vieții.

Nu mai am multe de spus, am fost din nou dat pe spate de Jocul lui Ender. Este la fel de bun ca înainte, încă mai poți găsi mici amănunte noi la o a treia citire, este bine închegată, suficient de scurtă și totuși profundă. Pentru cei care se tem să se lege la cap cu serii de cărți, se poate citi ca un roman stand alone. După ce ai citit ultima frază o poți considera un final. Poți lăsa ca imaginația să completeze restul poveștii, fără a te apuca de continuările publicate.

Pentru cei care nu au ales calea aceasta, ne vedem tot aici, discutând despre o carte la fel de bună, dar din alt punct de vedere...

Știri noi și promisiuni de împlinit

 

Să fie vârsta, să fie o preocupare specială pentru un anumit tip de scris pe care l-am cultivat în ultima vreme? Pentru că recunosc, la finele acestui proiect, chiar a trebuit să răsuflu ușurat după ce am așezat ultimul punct pe hârtie.

Salutări, oameni buni. Acesta este un loc unde se scrie despre citit și se citește despre scris. Dar deja știați asta. Simt nevoia să fac această postare și ca un fel de defulare după o perioadă scurtă de activitate solicitantă și repetată. Probabil vă dați seama despre ce e vorba după prima parte a acestui paragraf.

Ca să nu o lungesc prea mult, a trecut o bună vreme de când am ținut în mână un volum ticluit de mine. Asta nu înseamnă că am lenevit, o, în spatele scenei motoarele au funcționat la capacitate maximă, în cea mai mare parte a timpului. Așteptam momentul potrivit pentru a ataca din nou.

Și cred că e timpul. Am mai multe proiecte ce gravitează în jurul porții de ieșire, însă am hotărât să o iau metodic și să o organizez totul într-un mod special. Cel puțin în minte sună foarte bine, vedem dacă realitatea va întâmpina cu aceeași bucurie ideile mele.

Ce am făcut? După lungi peregrinări m-am întors la vechii mei prieteni August și Lea. Da. Dacă v-a plăcut Labirinturile de Lut și ați fost curioși ce s-a întâmplat cu ei după aceea, nu trebuie să mai așteptați mult pentru a afla. Știu că de-a lungul timpului am încercat să umplu acest gol, dar de data aceasta, o facem oficial.

Astăzi am scris ultima propoziție dintr-un volum nou ce va duce mai departe povestea lor și va servi drept punte pentru următorul proiect, cel de-al doilea roman din trilogia Labirintului. Oricât aș fi vrut să merg mai departe, aceste două personaje simpatice au tras de mine într-atât încât am revenit la ele. Mai e și faptul că se împlinesc cinci ani de când am publicat prima carte, așa că am tras de timp în așa fel încât acțiunea cărții să se petreacă în timp real. Dar despre asta, mai târziu.

A fost de muncă. Recunosc, pentru o vreme m-am temut că nu o să-i mai pot regăsi și redesena pe foaie, dar de îndată ce am intrat în intrigă, nu m-am putut despărți de ei. Oh, și câte mi-au făcut poznașii ăștia. În titlu spuneam de promisiunea. Una o pot ține cu mâna pe inimă: cartea va fi mai plăcută la citit (adică, sper asta). mă simt mai stăpân pe pană și cuvintele au mai multă sare și piper. Evident, cititorii vor valida sau invalida această afirmație, dar asta mi-e credința.

Mai multe nu voi spune, pentru că o să fie multe informații de descoperit într-un timp destul de scurt. O altă speranță ce poate deveni promisiune este asta: cartea s-ar putea să fie un bun cadou de Crăciun anul acesta. Asta sper. Și nu este singura. Lăsăm mister, reveniți, citiți postările, veți afla mai mult.

Odată ce voi încheia Al Doilea Labirint (nu este acesta titlul cărții), voi marca sfârșitul unei etape formative din această aventură literară. Și voi trece la modelarea unui alt tip de cărți, care îmi consumă gândurile de-o bună vreme. Nici despre asta nu voi spune prea mult pentru că e o altă surpriză. În momentul de față o consider cea mai importantă operă pe care o voi scrie în viața asta. Nu-mi pot ghici notorietatea, dar vă pot spune atât, nu duc lipsă de ambiție când vine vorba de acest proiect.

Până atunci însă, așteptați ca Labirinturile să se deschidă și să înceapă o nouă aventură alături de Lea și August. Adânci mulțumiri pentru cei care au ales să plece prima dată în acest traseu al inimii în urmă cu atâția ani în urmă. Și salutări călduroase celor care vor veni în urma lor

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Dark Tower VII, Turnul Întunecat, Stephen King. Impresii

 

Oameni buni, imposibilul a devenit realitate. De atâta vreme am trăit cu teama în suflet privind pe raft la imensitatea de cărți din seria asta. Nu mi-era dat să le citesc. Și totuși, am făcut-o. am ajuns la poalele Turnului Întunecat și pot să vă spun ce am văzut acolo. Fiind ultima carte din serie evident că vor urma spoilere masive, așa că fiți avertizați, intrați pe un tărâm periculos.

Revenind la început, Cântecul lui Susannah se încheie în coadă de pește fără a ști cine mai scapă cu viață și cine moare. Jake și părintele Callahan pleacă în salvarea lui Susannah, Roland și Eddie încă rămân în prezentul lui 1977 și fiul Miei este gata să se nască. Pot spune doar că în acest punct King reușește să încheie cu fundă acțiunea din romanul anterior.

Totuși pericolul iminent nu dispare ci devine mai pregnant. Din poziția în care se aflau puteau face două lucruri. Să distrugă așezământul în care locuiau Sfărâmătorii, copiii cu puteri paranormale ce lucrau la distrugerea Grinzii și a puterii Turnului sau să-l salveze pe Stephen King permițând să scrie cărțile și să permită realității să meargă mai departe. Oricât de ciudat sună o parte integrantă a cărții se leagă de însăși autorul romanelor.

Fără a intra în multe spoilere am să zic că ambele sarcini sunt rezolvate cu brio, dar și cu sacrificii dureroase. Odată ce aceste două misiuni sunt împlinite rămâne doar ultima porțiune a drumului înspre Turn sub amenințarea continuă și iritantă a lui Mordred. Iar la final Roland va reuși să privească cu proprii ochi obsesia sa și să se confrunte cu Regele Purpuriu.

Bun. Mai mult chiar nu pot spune. Verdictul este inegal, așa aș zice. Nu sunt original dar cad în tabăra celor care remarcă o diferență de stil între primele 4 cărți și ultimele 3, primele având o componentă emoțională dar și stilistică mai apăsată. Nu dau nicio recomandare. Dacă ai citit 6 cărți până aici nu te vei opri la ultima.

 

Acum, trecem la spoilere

 

Asta înseamnă că vei citi răsturnările de situație cele mai șocante.

 

Dacă nu ai citit cartea fă bine și revino când o să faci asta.

 

Nu-ți va ajuta cu nimic să descoperi aceste revelații de pe un amărât de blog.

 

Ești de acord cu mine, nu?

 

Ai plecat, nu?

 

Și dacă încă ești aici, înseamnă că ai citit deja cartea și vrei să treci iarăși prin chestiile super mișto și super enervante, nu?

 

Ok. Urmează spoilere. Evident.

 

Wow, ce final de serie. În introducerea primei cărți King spunea că nu a vrut să-l copieze pe Tolkien. Pot spune cu mâna pe inimă că i-a reușit. Ce a făcut el este diferit, dulce-amar și în multe cazuri complet enervant.

E o carte emoționantă. Cine ar putea alege cel mai dureros moment, între moartea lui Eddie, a lui Jake și a lui Ete? Toate te lovesc la fel de puternic chiar dacă poate nu te aștepți la ele (ca în cazul lui Eddie) sau sunt evidente (Olan, ufff). Deci nu e genul de carte pe care o duci la picnic... și poate nu e de citit într-un mijloc de transport în comun, în caz că te podidesc lacrimile.

King introduce aici personaje noi care duc acțiunea mai departe, aduce o figură cunoscută din trecut la care nu mă așteptam și alte personaje al căror rol este de a încheia povestea. Patrick, la tine și la blocul tău de desen mă uit. Mai este și Odd Joe, secțiunea aceea fiind stresant de citit cu tot finalul în stil antic grecesc.

Chiar și în ultimul volum King oferă profunzime lumii/lumilor pe care le creează și le îmbogățește cu noi colțuri neexplorate și istorisiri fabuloase. Se folosește și de elemente din alte opere, folosindu-se de concepte de-ale lui Asimov, Tolkien sau CS Lewis încât mă gândeam că doar Frank Herbert lipsea de la strigarea catalogului. Asta e doar o doagă lipsă de la subsemnatul.

Lucruri deranjante? Două mari și late. Primul, moartea lui Walter. Am citit o grămadă de postări pe Reddit și înțeleg că pentru King răul este ridicol și nu o sursă de putere nemărginită. Dar felul în care Omul în negru își găsește sfârșitul este anticlimactic la puterea a zecea. Nu m-aș fi așteptat la un duel de western între el și Roland, dar măcar ceva mai de impact. Deși ideea că bătăușii sunt fragili ca o trestie în vânt are o sonoritate bună.

Mordred, fiul lui Roland și al Regelui Purpuriu! Câte așteptări au avut cititorii și cât de dezamăgiți de moartea sa. Din toate scenariile posibile acesta este unul dintre cele mai slabe. Nu interacționează cu ka-tet-ul decât din depărtare, nici nu atacă, nici nu hotărăște să se alăture. Iar confruntarea finală este destul de clișeică, care primește importanță prin moartea lui Ete. Într-un fel, privită oblic, prezența sa poate să aibă sens, asta rămâne la latitudinea gustului fiecărui cititor.

Finalul? Roland și un tânăr deus ex machina ajung la poalele Turnului și se luptă cu Regele Purpriu. Asta e critica mea cea mai mare: hoțoaice? Really? Pentru ce în confruntarea finală din Turnul Întunecat, stăpânul răului folosește o minge din Harry Potter? Asta da decizie scrântită. Și spre surprinderea multora, nu Roland îl înfrânge pe Rege, ci Patrick folosindu-și talentul său ascuns. Într-un fel e interesant, puterea artei și așa mai departe, dar în același timp, parcă lipsește ceva. Sau poate doar eu sunt încă nemulțumit.

Și ultima treabă, cea mai importantă, nu? Știți ce urmează? Începutul de la capăt. Nu am ascultat de sfatul lui King și am citit până la ultima propoziție care de fapt este prima din Pistolarul. Roland ajunge în vârful Turnului, în fața unei uși și este pur și simplu tras înapoi în poveste, luând totul de la început. Huh?

După cum am scris în prima postare aflasem despre final de mult timp. Nu știu cum aș fi reacționat dacă era o surpriză. Știu că după ce am citit cartea am avut nevoie de un moment de reflecție. Nu se întâmplă des. E și din cauza călătoriei. Ești obosit, extenuat, vrei să te odihnești.

Roland e un personaj complex, nu e Aragorn sau Luke Skywalker, a făcut destul rău pe lângă bine. Dar prin asocierea la ka-tet, îți devine cel puțin familiar dacă nu simpatic. L-ai văzut jelindu-l pe Jake, luptând pentru viața sa și a prietenilor săi, ai văzut cum s-a îndrăgostit și și-a pierdut iubirea vieții, cum a dansat și cum a jefuit o farmacie. Parcă ai vrea ca și el să aibă dacă un happy end, măcar un final bitter sweet. Nu să o ia de la capăt.

E drept, există indiciul legat de cornul lui Eld care se află în trusa cu unelte, un semn că s-a maturizat, dar gândul că va trebui să repete totul drumul iarăși este unul greu de acceptat. Cititorii vor putea să reia ciclul de la început, să treacă prin aceleași aventuri, iar concluzia va fi tot aceeași. Poate King ar fi trebuit să scrie și un final-final în care Roland nu mai face ultimul pas și se eliberează de obsesia Turnului.

Dincolo de aceste nemulțumiri mai mult sau mai puțin colective, a fost o călătorie fascinantă. Am dus-o până la capăt mai ales datorită personajelor, trebuie să recunosc asta. Sincer mă așteptam la ceva mult mai fantastic, mai insolit, dar n-a fost așa. De multe ori pare un western post-apocaliptic, nu că ar fi ceva rău în asta. După părerea mea Cartea Soarelui Nou sau Hyperion Cantos sar calul cu mai multă grație.

Asta nu strică cu nimic valoarea seriei. Este de citit pentru cei care vor o aventură complicată. De multe ori palpitantă, uneori introspectivă, mai puțin de groază, dar cu siguranță de neuitat. Nu aș pune-o sus în topul seriilor preferate, dar nici n-am să zic de rău de ea. Este o lectură pentru cititorii care vor să simtă ce poate face puterea imaginativă a unui autor de-a lungul a câteva decenii. Așadar, dragi călători poate că sunteți gata să începeți primul drum înspre Turnul Întunecat. Aveți prea puțin de pierdut dacă o veți face.

Mă simt cumva împlinit. Mi-am mai doborât o teamă literară. Acum doar serii precum În căutarea timpului pierdut sau Roata timpului îmi mai fac pielea de găină. Dacă 2025 va fi un an cât de cât liniștit, s-ar putea să le dau târcoale. Și ăsta este un efect al Turnului Întunecat. Mulțam-sai!

Ps. Tocmai mi-am dat seama că cele două serii au în titlu cuvânt Timp, iar King de asemenea se folosește de timp în opera sa. O fi și ăsta un fel de comentariu și amenințare plăcută pentru cititorii avizi. Om trăi și om vedea.