Topul personal al cărților pe anul 2018

Ca în anii trecuți, să vedem ce cărți mi-au plăcut destul de mult pentru a merita o mențiune specială. Anul ăsta, 2018, am citit destul, am învățat ceva și am uitat mult. Face parte din viața de cititorist și cărți-pasionist. Ceva tot a rămas după cum o să ne mirăm mai jos. Lista e împărțită în două, ficțiune și non-ficțiune.

1.       Rămășițele zilei. Kazuo Ishiguro e un maestru literar. Din cărțile citite până acum, n-am găsit una care să mă facă să regret lectura. Deja încep să văd unele teme și întrebări care-l macină, dar felul în care le așează e fabulos. O carte slow burn, cu un final discret și satisfăcător.
2.        Silmarillion. Am început saga lui Tolkien, sau plimbarea prin universul pe care l-a creat și am fost uimit de abilitatea sa de a scoate din piatră seacă o capodoperă. După prima impresie de evadare dintr-o avalanșă de nume și evenimente rostite bizar, rămâne impresia că ai trecut prin ceva măreț. Nașterea Ardei și Primul Ev sunt narate într-un mod epopeic și reconstruit cu dragoste de Christopher Tolkien în onoarea tatălui său.
3.       Hobbitul. Trișez un pic punând două titluri ale aceluiași autor, dar Hobbitul este o carte de referință. Deschide larg calea către trilogia LOTR, dar și spune o poveste despre curaj, casă și corupție ce merită recitită peste veacuri.
4.       Marea despărţire. Prietenul lui Tolkien, C. S. Lewis, ne oferă o carte scurtă, neobișnuită și care ne transpune într-o lume pe care o înțelegem bucată cu bucată și care ne face să ne punem întrebări legate de viața pe care o trăim.
5.       Cristul lui Velázquez: poem. Miguel de Unamuno compune un poem fascinant, emoționant, născut din spiritul mistic al Spaniei, așezând ca punct focal crucea și răstignirea lui Hristos și folosind-o ca oglindă din care răsar micile detalii ale marelui eveniment.
6.       Iliada. Ar trebui să spun mai mult? Au trecut vreo 3000 de ani și opera asta e încă reeditată. E bunica, străbunica și strămoașa literară a muuultor lucruri. Poate părea plictisitoare în unele locuri, dar permite să tragi cu ureche într-o lume legendară.
7.       Jucătorul de șah. Stefan Zweig scoate din piatră seacă un roman scurt, dar tulburător, a cărui final rămâne în balanță chiar dacă ai unele idei despre ce se poate întâmpla. O premisă intrigantă, un personaj tragic și un destin ce oglindește prea mult din povestea reală ce ne amintește de ce tirania distruge spiritul.
8.       Strainul. Albert Camus face cu această carte, și de fapt cu toată opera sa munca de a sonda în adâncul ființei noastre, de a scoate la lumină angoasele noastre și de a încerca să evoce resorturile unei lumi aparent fără un sens anume.
9.       Un cuib de nobili. Rudin. Un scriitor rus nu putea lipsi de la această masă și l-am adus pe Turgheniev. Dragoste, educație, străinătate și spirit național, lista poate continua. Multe întrebări, răspunsuri care rămân pentru noi să le descoperim.
10.   Iarna vrajbei noastre. John Steinbeck este unul din autorii mei preferați și cu această carte a reușit să mă cucerească. Nu este cea mai populară carte a sa, dar a reușit să mă țină până la trei noaptea pe fotoliu ca să aflu cum se termină. Pe lângă povestea bine închegată ne oferă și câteva dileme interesante ce merită gândite.
11.   Încleștarea regilor. Într-un final am citit seria (neterminată) a lui George R. R. Martin și m-am oprit la volumul ăsta pe care l-am găsit cel mai bine scris. Tensiunea este bine construită, conflictele sunt puternice și își așteaptă rezolvarea în ultima parte (să zicem) primei trilogii.

Trecem râul în cealaltă categorie fără prea multe introduceri.

1. .       Misterul regelui. Despre scris. Stephen King e un monument de literatură și de aceea sfaturile pe care le poate oferi sunt neapărat de citit. O carte de care nu te plictisești și din care chiar înveți câteva trucuri.
2. .       O viață în scrisori. Sper ca editura Polirom să continue această serie interesantă de scrisori. Mi-a plăcut mult corespondența lui Anton Cehov, trecând dincolo de banalitățile administrative și fiscale. La fel ca în cazul jurnalului lui Mihail Sebastian e fascinant să vezi autorul în actul creației, și în chinurile inerente.
3. .       Making of Europe: Conquest, Colonization and Cultural Change, 950–1350. O carte de istorie a la Penguin, tehnică și potrivită mai ales pentru cel care are cât de cât habar de istorie medievală, dar mai ales pentru cel care are răbdare să treacă dincolo de multe detalii tehnice ale vieții în acea epocă uneori greșit înțeleasă.
4. .       Cum iti poate schimba Proust viața. Amuzantă, plină de informații și detalii despre viața scriitorului francez, și nu numai, cartea asta își merită timpul. Îți explică cum stă treaba cu cărțile, trăitul, iubitul și…melancolia.
5.        Biblioteca Nopții. O scrisoare de dragoste pentru carte și pentru bibliotecă (ca obiect și instituție) în general, o recomand ca o lectură ușoară, într-o zi de vară, stând în pat și cu un ochi îndreptat înspre teancul de cărți care te așteaptă.
6. .       Cum se citeşte o carte. O carte ce nu îmbătrânește și care nu e prea târziu pentru a fi citită. Chiar dacă respiri cărți și mănânci volume, tot merită să arunci un ochi. Poate găsești un fel nou de a devora cărțile. Puțin mai ordonat.
7. .       12 Rules for Life: An Antidote to Chaos. Cartea lui Jordan Peterson e o dovadă a faptului că marile adevăruri nu sunt spectaculoase, ci banale și vechi, până la urmă, dar trebuie repetate în fiecare generație, în graiul unei lumi ce se schimbă mereu.
8. .       Jurnalul fericirii. Fără a avea curajul de a spune că am înțeles pe deplin acest mare tom literar, am fost uluit de povestea de viață și de erudiția lui Nicolae Steinhardt care în ciuda vitregiilor, și-a păstrat credința și mintea întreagă și a scăpat să spună și altora.
9. .       Quiet: The Power of Introverts in a World That Can't Stop Talking. Aș putea spune fără să exagerez că e o carte care îți schimbă viața. dacă ești introvertit, vei găsi în cele din urmă sfetnicul și dicționarul care te explică.
10. 10.   The Germanization of Early Medieval Christianity: A Sociohistorical Approach to Religious Transformation. O carte destul de tehnică, cu o teză interesantă, ce sapă la bazele creștinismului european pentru a-i da o nouă coloratură. Informații noi și revelatoare.
11. 11.   Despre mânie. Seneca vorbind molcom despre metode alternative număratului oilor pentru a nu-ți distruge viața. Probabil din cauza unor opere ca asta i s-au spus că e mare filozof.

2019? O listă mare de cărți, și multe surprize pe lângă acelea. Spor!

Ce am învățat despre Inchiziție dintr-o carte de-astă vară

Am citit cartea vara trecută și tot am vrut să scriu o postare de genul ăsta, dar alte treburi și o mulțime de lene mi-au stat în cale. Titlul m-a atras și m-a făcut să comand titlul (sau mai degrabă subtitlul) și mi se pare că nu e chiar atât de exact în ceea ce propune. Dar înțeleg unde bate și oricum a oferit o mulțime de detalii care mi-au completat puțin tabloul acelei epoci. Să enumerăm câteva idei principale, pe scurt, așa de poftă:

• ·    Conform autorului nu a existat O inchiziție, ci mai degrabă trei perioade istorice în care Inchiziția a fost folosită ca instrument de dominație: prima dată în anii 1200 când Biserica catolică a luptat contra catharilor din sudul Franței, a doua oară în Peninsula Iberică (categorie mai degrabă spațială decât temporală) și în Epoca modernă, fiind axată mai degrabă pe ardere de cărți, nu de oameni
• ·      Inchiziția apare ca urmare a unei unificări treptate a Occidentului într-un singur sistem, dar și datorită pretenției papei de a se propune ca stăpân al creștinătății
• ·        Procesul inchizitorial își avea rădăcinile în dreptul roman
• ·     Tribunalele inchizitoriale păstrau mult mai bine datele, decât cele civile; involuntar au fost un model pentru o administrație civilă mult mai bine organizată
• ·     Inchiziția spaniolă a fost un instrument POLITIC folosit de regii Spaniei pentru a coagula un regat format din atâtea comunități autonome și locuit de populații diferite. De multe ori cei acuzați erau aduși datorită etniei și nu datorită unei erezii pe care au pronunțat-o
• ·      Până și Inchiziția spaniolă nu a fost un moment unic, ci doar un fenomen de durată, ce s-a grevat pe intenția Monarhiei spaniole de a purifica etnic peninsula; nu a fost vorba de religie cât de putere
• ·         Arderea pe rug era măsura extremă, ultima linie de apărare și era destinată celor care își cereau iertare și erau prinși din nou vorbind contra doctrinelor Bisericii
• ·    Milioanele de morți arși pe rug sunt pură imaginație; câteva statistici incomplete: 12.000 spanioli+3.000 portughezi în 350 de ani, 1.250 morți datorită Inchiziției romane, 114 oameni arși pe rug în colonia indiană Goa
• ·      Tortura în cadrul procesului era limitată (prizonierul putea fi torturat o singură dată), dar desigur că existau și excepții; mărturia făcută sub tortură nu era acceptată, acuzatul fiind nevoit să mărturisească încă o dată în fața unui tribunal, fără o presiune fizică (evident, exista presiunea psihică)
• ·    Tortura este cu totul modernă și, în opinia autorului, este un simptom al acestei lumi noi; în epoca medievală, cei vinovați erau supuși unor ordalii, supraviețuirea lor fiind un semn că sunt nevinovați și că Dumnezeu e cel care a răspuns întrebării; acum însă, omul poate smulge singur adevărul de la semenul său
• ·       În epoca modernă inchizitorii devin funcționari în aparatul de stat roman (al Statului Papal) și s-au legat mai mult de birourile lor dând naștere unui aparat birocratic fără precedent
•          Încercarea de a controla intelectual continentul prin arderea de cărți s-a dovedit un eșec având în vedere multitudinea tipografiilor unde autorii puteau să-și publice cărțile; în secolul al XVII-lea Inchiziția devenea o instituție anacronică
• ·  Autorul susține în parte că metodele Inchiziției (birocrație, monitorizare, cenzură, viziune maniheică asupra lumii, fanatism) au încurajat apariția unor asemenea instituții și în regimurile moderne fie ele ateist-totalitare; putem înțelege și că aceste tendințe sunt general valabile și că Inchiziția reprezintă o cale prin care religia a fost folosită pentru a elimina acele elemente care deranjau

În nici un caz nu vreau să pară că iau apărarea unei astfel de instituții. Chiar și un singur om ucis în numele religiei e deja prea mult. Dar e cazul să separăm ficțiunea și propaganda de realitatea istorică. Inchizitorii au fost și ei oameni. Torquemada a fost unul singur, iar inchizitori mărunți, coruptibili și incompetenți au fost mult mai mulți. Europa medievală și modernă n-a fost incendiată de ruguri, dar asta nu înseamnă că acestea nu au fost folosite într-un scop sau altul. De cele mai multe ori religia a căzut cumva la mijloc, ca pretext, nu cauză.

Pentru mai mult, citiți cartea. Și alte cărți. Documentați-vă. Nu lăsați ca Hollywood-ul (folosesc un termen general) să vă învețe istorie. Că deh, omul tot ce-i place lui spune. Un istoric adevărat pune înaintea cititorului realitate. Și îl lasă pe el însuși să decide, nu afirmă concluzia înainte de a arăta faptele.

Cartea se numește God’s Jury. The Inquisition and the Making of the Modern World scrisă de Cullen Murphy și apărută la Penguin Books. Pentru cei interesați, recomand Books Express. Se găsește la prețul de 55 RON plus transport

Am recitit Dune...

Un obicei împotriva căruia timpul mi-e dușman feroce, dar mi-ar plăcea să-l am este relecturarea cărților care chiar mi-au plăcut. E o experiență interesantă mai ales că dacă citești o carte la două vârste diferite (sau mai multe) le vezi din alt unghi. Am mai făcut io d-astea când eram mai mititel și obsedat de unele serii anume, dar odată cu trecerea timpului și lărgirea arealului de lectură, acest lucru a devenit din ce în ce mai greu.

Așa, am cheltuit un paragraf pe păreri de rău și putem trece mai departe. Dune m-a prins de prima dată când am citit-o (face parte din seriile alea de care ziceam mai sus). N-are cum să nu fie așa. Arthur C. Clarke spunea că doar Stăpânul Inelelor mai e pe sus pe acolo printre best off. Vorbea el prin anii 60, dar în mare măsură cred că vorba lui ține și astăzi.

Am citit primele 6 cărți demult...demult. Dune am mai recitit cel puțin odată. Mântuitorul Dunei tot odată, tot demult și aici mi s-a oprit recitirea. Bineînțeles, am citit cărțile lu fi-su pe câte am putut pune mâna. Eram curios nevoie mare pe cum se va termina toată aventura. Pentru cei care vor să știe, căutați pe Wikipedia sau așteptați până când voi mai ajunge în același punct.

Dar, revenind la cartea în cauză, câteva gânduri la cald. Mi-a plăcut, ăsta e elementul principal. Poate chiar mai mult decât mă așteptam. Știam că e o carte bună, lăudată etc. dar nu mai țineam minte că e ATÂT de bună. Adică, wow, uimește prin simplitate și liniaritate, dar creează o tapiserie de personaje și întâmplări cum rar mi-a fost dat să citesc. Nu știu dacă sunt multe paragrafe pe care le-aș vedea ca fiind inutile. Recent cărțile astea tomuri se îneacă în știință (da, știu e hard SF, dar nu am nevoie de un Moby Dick în spațiu) și îmi produc o ruptură față de soarta personajelor.

Dune e mitică, aș putea spune, e o legendă care putea fi spusă la gura sobei. Puneți-l pe Frank Herbert lângă Homer sau Vergiliu și nu știu dacă ați greși. Dar cu toate astea, nu e un basm pentru copii. De fapt, e nevoie de puțină minte pentru a înțelege toate substraturile. Mi-au plăcut personajele și Herbert avea ochi pentru tragedie, mai ales în cazul celor care nu sfârșesc cartea în viață. 

Cred că ar mai fi multe de spus și cu siguranță că alții au spus-o mai bine decât aș face-o eu. Ideea e că la re-lectură Dune e ca întâlnirea cu un vechi prieten, cu un peisaj rămas în memorie și pe care-l regăsești la fel de plin de viață. Am uitat să menționez că am citit-o în engleză pentru a simți pe limbă mirodenia scriiturii originale și a fost o experiență inedită. În plus mi-am dat seama că trebuie să mai citesc beletristică în engleză, pentru că avansul meu pe pagină nu mi se pare a fi prea strălucit. Și știu exact cărțile cu care îmi pot exersa limba.

In memoriam-Hanul Solacolu

Bucureștiul e plin de ruine, pare-se. Un oraș turistic, un oraș european care se vrea să concureze cu marile capitale ale Europei. Un oraș unde se permite așa ceva. O clădire de importanță istorică majoră putrezește din cauza unor interese. Trist. Dar nu sunt aici pentru judecăți de valoare. Alții ar trebui să și le facă. Aici, e doar un necrolog istoric.

-Construit în 1859

-anii 1870: aici locuiesc mai mulți lideri ai mișcării naționale bulgare care susțin lupta pentru independența țării lor (lucru certificat de o placă abia vizibilă astăzi)

-1950: clădirea este naționalizată;

-1990: statul evacuează proprietarii ilegali și începe procedura de retrocedare. Aceasta tărăgănează

-1997: imobilul este introdus în Planul Național de Restaurare. Multe vorbe, nicio acțiune vizibilă

-2003: un edificiu afectat este retrocedat proprietarilor de drept; le lipsesc banii pentru o renovare de proporții

-2007: sunt evacuați chiriașii, niște oameni destul de dubioși

-2010: se prăbușește acoperișul

-2018: clădirea își păstrează aspectul de ruină

Linkuri utile:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hanul_Solacolu

http://www.romaniacurata.ro/cum-a-ajuns-hanul-solacolu-dintr-o-bijuterie-arhitecturala-o-ruina-cum-poate-fi-salvat/

https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/transformarea-hanului-solacolu-dintr-o-bijuterie-arhitecturala-intr-o-ruina-cum-poate-fi-salvat-926312

Crimă împotriva patrimoniului-Moara lui Assan

Odată cu tot tărăboiul pornit de nebuneasca demolare a Morii Barbu Drugă din Craiova mi-am făcut curaj și am plecat în căutarea uneia dintre cele mai faimoase monumente de arhitectură industrială din București. V-ați dat seama din titlu că este vorba despre Moara lui Assan.

Văzusem fotografii destule, dar când am ajuns la fața locului tot mi-au slăbit genunchii. Și apoi m-a apucat supărarea. Cum poți lăsa un așa colos, o așa oportunitate de dezvoltare să rămână ca un stârv? Cum să rămâi cu cadavrul în casă și să nu poți face nimic? Așa arată situl, ca oasele albite ale unui titan care nici măcar n-a fost îngropat cum se cuvine.

Povestea se găsește ușor pe net. Moara e înființată în 1853 este PRIMA moară cu aburi din România, important pentru economia orașului și a țării. După naționalizare e preluat de comuniști, dar dezastrul începe după Revoluție. O furăciune și o vandalizare generalizată, bazată pe un interes mult mai mare pentru terenul de sub moară duce la deteriorarea constantă a complexului. Au loc demolări ilegale și în ultimii ani două incendii (2008, 2012) și tot în 2012 se prăbușește acoperișul morii.

Mai mult nu se poate spune. Să critici pentru deteriorarea unei clădiri un regim politic care prin deciziile luate duce la moartea unor oameni, e deja prea mult. Nu avem și în perioada următoare nu putem avea nicio speranță din acea zonă. Spiritul civic mai poate salva ceva, dacă se mai poate. Până atunci, să privim aceste imagini. Mâine s-ar putea să nu mai rămână nici măcar atât.

Lecția ratată a Centenarului

Ne lăudăm cu 100 de ani de la Marea Unire. Ar fi trebuit să fim mari în ani care au trecut de atunci, dar ne-am tot împiedicat. Am progresat șontâc-șontâc, uneori cu arma la tâmplă, alteori pe propriile picioare. Am ajuns departe. Puteam ajunge mult mai departe. Și încă putem.

Ne lăudăm cu 100 de ani de mare unire, deși acum nu mai suntem așa mari. Așa merge Istoria, într-un ritm dincolo de înțelegerea noastră. Un dar neașteptat s-a pierdut pe neașteptat și sub bocanci străini. Ne-am plâns, dar am mers înainte. De la epoca comunistă la o lungă tranziție la integrare europeană, mai mult sau mai puțin reușită. Suntem încă un proiect în dezvoltare. Dar mai contează și drumul pe care mergem.

Și de aceea, revin la titlul meu. Pentru că am ratat o lecție într-un mod formidabil. Oare dacă ar fi fost altcineva la conducerea țării ar fi fost mai bine? Nu știu, poate. Nu am abilitatea vizionară de a-mi închipui un 2017-2018 nepictat în roșu. Dar cum se vede acum, nu pare deloc promițător.

Îndrăznesc să trec peste tema evidentă, tocmai pentru că este sondată până aproape de centrul Pământului și nu sunt în măsură să ofer o opinie mai profundă sau mai nuanțată. Altceva mă doare pe mine și e ceva care merge mai adânc decât setea nebună de puterea sau pofta năvalnică după bani. E vorba de un exemplu.

Ca un profesor care își întreabă elevii ce au învățat, la finalul orelor de curs. Nu ridicăm din umeri, pentru că dacă facem asta, mințim. Televizoarele noastre ne arată cu degetul. Înghițim tot ce ne spun ele, mai mestecat sau băgat cu forța în gură. Ce fac ei, are (și va avea în timp) mai mari repercursiuni asupra societății românești. Și nu e vorba de niște ani de închisoare pe care cineva ar trebui sau n-ar trebui să-i execute. Îl avem pe Dumnezeu și îi avem pe judecători ca să emită sentințe mult mai în cunoștință de cauză.

Atunci care e problema? Răspunsul se oferă într-un cuvânt: modelul. Standardul care se impune încetul cu încetul. Pe lângă societatea care e ruptă în EI și NOI (indiferent cum se numesc taberele astea două), e vorba de lucruri simple.

E vorba de răspunsul la întrebarea cum să îmi fac meseria, sau cât de mult să-mi dau interesul. Mult, dacă nici măcar cei mai sus-puși n-o fac (a freca menta, motto național). Atunci să nu ne mai întrebăm de ce nu merge totul și mai bine. Devenim versiunile cele mai mediocre ale noastre, atâta vreme cât nu avem pe cine să depășim. Cei mai buni sunt slabi. Cei mai slabi nu vor deveni mai buni. Niciodată. Să ne gândim bine la asta.

Și mai e încă ceva. Bunul simț, acest turist rătăcit de atâtea ori prin țara noastră, e încătușat și târât spre frontiera cu Nădlac. Unde i se va pune pe buletin titlul de persona non-grata. La ce e nevoie de bun simț, când pot să fac ce vreau. De ce să mă comport civilizat când pot învârti legea ca să-mi dea dreptate? De ce să și gândesc înainte de a rosti niște cuvinte? De ce să nu-mi tratez oponentul, rivalul (nu dușmanul!!!) ca pe un egal, nu ca pe ultimul om? Tupeu, aroganță, autosuficiență, condescendență. Nimic ce ar trebui să se regăsească în manualul conducătorului (întrebați-l doar pe Marcus Aurelius).

Și încă ceva, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Am (re)învățat să băgăm pumnul în gură. Să discredităm și să urlăm când cineva nu este de acord cu mine. Indiferent pe ce temă. Pentru un trib din fundul Amazoniei este de înțeles. Pentru o țară așa-zis europeană, e o mare problemă. Dacă nu ești în stare ca măcar să accepți ideea unui om care să nu fie de acord cu tine, e o mare problemă. Rivalul te poate îmbogăți spiritual și îți poate ascuți agerimea argumentelor și arată cât de flexibil este spiritul tău (întrebați-l doar pe Machiavelli). Când nu mai e cazul, și scoatem sabia, e problemă.

Trei simptome. Poate sunt mai multe. Atât suportă hârtia digitală. Are și ea limitele ei. Mai ales la ceas aniversar. Mediocritate. Bădărănie. Surzenie. Totul se disipă. La fel ca un parfum care odată eliberat se răspândește în cameră. La fel, de sus, până jos, până la ultimul om, din ultimul sat de la frontierele României. Toți văd, aud și cred că e bine. Perpetuează. În timp, se va numi moștenire. 

Noi nu am apucat să vedem cum ar fi arătat moștenirea generației Centenarului. Din păcate, cam toți au murit. Nu pentru bani și faimă, pentru principii și demnitate. Călcați în picioare, uneori la propriu. O utopie într-un vis, așa arată imaginea unei Românii necomunizate, condusă de o elită demnă, ca aceea din vremea Centenarului. Acum e încă libertate și ne batem joc de ea. De sus până jos. Asta se întâmplă azi. Mâine, când va veni, e cazul să ne trezim din vis și să zidim un viitor mai curat.

Bilanț Bookfest vară. De 1 iunie

Am fost azi la Bookfest. Frumos, frumos de tot. Multe cărți, bineînțeles. Nu atât de multe reduceri, totuși. Din cărțile pe care le recomandasem pentru Respiro nu am luat niciuna, dar am descoperit unele care nici nu fuseseră anunțate pe site-uri. Bravo, în special Humanitas, Polirom și alte edituri pentru surprize.

Oricum, e plăcut doar să te plimbi pe acolo, să simți mirosul ăla de carte bună și nou nouță, scoasă din cuptor. Și să vezi atâția oameni pe acolo, să mai și vezi oameni celebri care se învârt pe acolo. Deși cei mai mulți vor fi mâine și duminică. Și n-am să-i văd, dar asta e. Am mers să-mi scot portofelul la regim și m-am ținut de promisiune. A fost mai mult o misiune tip Arca lui Noe, câte o carte sau două de la edituri cu câteva titluri țintite dinainte. Și anume...

• Tudor Dinu, Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei. Album fotografic și descriere, e o introducere în lumea uitată a secolului XVIII-lea.
• Eric Emmanuel Schmitt, Omul care vedea dincolo de chipuri. O surpriză neașteptată pentru mine, un nou roman de Schmitt. De citit cât mai repede. [Humanitas]
• Albert Camus, Fața și reversul. Pentru a-mi completa colecția, am luat și ultima carte apărută până în acest moment. Apoi poate am să spun și două cuvinte despre acest romancier așa celebru. [Polirom]
• Vaslav Nijinski, Jurnal necenzurat. M-a cucerit citatul de pe supracopertă. Cartea, vedem mai încolo. [Nemira]
• Tamim Ansary, Destin deturnat. O istorie a lumii prin ochii Islamului. Nu știusem de carte, dar titlul este incitant. [Corint]
• Bardo Thodol, Cartea tibetană a morților. Un titlu mai exotic, dar făcând parte din înțelepciunea mai largă a lumii. [Herald]
• Sergiu Musteață, Noi despre vecini și vecinii despre noi. Manualele de istorie în Republica Moldova, România și Ucraina. Titlul spune totul. [Cetatea de Scaun]
• Alan Moore, Dave Gibbons, Watchmen. Cel mai bun roman grafic al tuturor timpurilor.
• Alan Moore, David Lloyd. V for Vendetta. Cred că al doilea cel mai bun roman grafic al tuturor timpurilor. [Grafic]

După hemoragia asta de cărți, am nevoie să mă opresc și să citesc. Oricum vine sesiunea, și altceva mai bun de făcut oricum nu am. Urați-mi spor la citit. Eu vă întorc salutul și vă urez și spor la cumpărat. Mai ales la Bookfest dacă vă găsiți drumul spre Romexpo. Dacă nu, tot or să sară cărțile de pe undeva. 

Portretul introvertitului (nu numai) la tinerețe

 Tu ești mai rușinos de felul tău, nu? Este replica rostită în dreptul meu cu mai puțin de o săptămână în urmă de un domn care încercase să stârnească o conversație pe trenul cu care mergeam acasă. A ajuns la concluzia aceasta, la fel ca mulți alții care au încercat aceeași ispravă de-a lungul aș îndrăzni să spun, istoriei.

Adevărul e că a fost o vreme în care cumva m-am simțit descumpănit sau vinovat de faptul că nu sunt în stare să-mi deschid gura și să bla-bla-bisesc după cum o făcea mare parte a lumii. Preferam tăcerea sau cuvintele mai bine rostite, unei conversații prelungi, dar fără un capăt anume. Cu toate acestea exista o anumită povară când era vorba de acest exercițiu care venea atât de ușor pare-se restului lumii.

Se aștepta ca să fii acea persoană care iese în față, vorbește, e remarcată și rămâne pe retină. Dacă nu o faci, eșuezi. Dacă nu o faci ești privit cu un ochi mai critic. Ridici semne de întrebare, sau primești din start unele etichete: timid, rușinos, retras. Toate acestea au o conotație destul de negativă. Ești piesa care nu se potrivește într-un puzzle care zăngăne din toate încheieturile.

Și nu e ușor. Pentru că la un moment dat trebuie să și faci asta. Vorbești, te integrezi. Reușești chiar să capturezi centrul atenției, ca o redută așezată pe vârful unui deal. Efortul este similar. De fiecare dată. Ori de câte ori te arunci în acțiune, câștigi o audiență bună. După aceea însă, ai nevoie să te pierzi în decor.

Asta pentru că toate aceste simptome vorbesc despre cine sunt acești oameni. Cei retrași, dar încă acolo. Cu ochi și urechi ciulite, dar cu guri parcă ferecate. Într-un cuvânt, introvertiți. Sunt cuvinte care pot schimba viețile oamenilor și acesta este unul dintre ele. Pentru că de acum încolo, ceea ce părea a fi un dezavantaj, apare ca fiind ceva normal.

Fără a fi specialist, ci mai degrabă pacient, am înțeles ce înseamnă acest cuvânt și cât de mult mă definește. Și nu numai pe mine. Nu timid, ci mai degrabă reținut. Dornic chiar să vorbească, dar nu oricând și orice, ci în limitele impuse de noi. Noi, cei care am pus umărul, dar care nu ne lăudăm întotdeauna cu asta. Dacă ai o carte, un film, o melodie sau o pictură care te încântă, sunt mari șanse ca celui care ar trebui să-i mulțumești să fi fost un introvertit (și mai mult decât atât, smartphone-ul inventat tot de un intorvertit, Steve Wozniak).

Deci dincolo de a fi niște făpturi bizare, se pare că introvertiți pot fi chiar mișto. Așa este. Ce îi separă pe introvertiți de perechea lor temperamentală extrovertiți? Liniștea, într-un cuvânt. Ambii participă la fel de activ în aceleași fel de activități, însă prețul plătit este mare pentru introvertiți. Avem nevoie de liniște după ce ne găsim într-un grup mare de persoane. O activitate frenetică ne cere o perioadă de reîncărcare, în singurătate. Apoi, putem reveni înapoi în lume, la fel de zâmbitori.

Desigur, nu toți suntem la fel. Unii sunt introvertiți cu adevărat timizi, alții nu se luptă cu aceleași probleme de comunicare. Mai sunt și unii extrovertiți care nu se simt în largul lor în situații de mulțime sau de dezbatere. Mediul în care ne dezvoltăm și valorile pe care le acceptăm ne influențează aceste trăsături. Unele pot fi finisate, dar nu vor dispărea niciodată.

Nu zic mai mult pentru că nu e deloc domeniul meu. Însă am impresia că acestea sunt informații care ar trebui răspândite cât mai mult. Am terminat recent de citit cartea lui Susan Cain în care vorbește despre introvertism și a fost destupătoare de minte chiar și pentru mine. M-am înțeles mai bine după ce am ajuns la capăt. Și cred că multora le-ar prinde bine să o citească. Pentru că introvertiții sunt peste tot. Au un potențial care de multe ori este ascuns având în vedere că nu li se oferă șansa de a ieși la rampă. Dar asta nu înseamnă că nu au nimic de spus, ci doar că ei se vor exprima într-un alt fel decât se așteaptă ceilalți.

România în mizerie

Îmi permit un joc de cuvinte. Mi se pare că zilele astea cam toată lumea își permite absolut orice. Așa că o mică săpuneală (pun intended) nu strică. De ce m-am gândit la gunoi? Poate mai mult decât alții dintre compatrioții noștri.

Pentru că faptele spun mai muuult decât vorbele. Pentru că în lucrurile mărunte dai seama formei caracterului tău (parafrază după vorbele Mântuitorului din Luca 16:10). Și pentru că tocmai acest gunoi tinde să devină o realitate tot mai...palpabilă.

În tinerețe am participat la câteva acțiuni de curățire a unor zone naturale îmbâcsite, toropite, sufocate de gunoaie. Codrul e frate cu românul spune vechea vorbă din popor. Așa că în dragostea noastră de natură am ales să-i oferim tovarășului nostru onoarea de a ne fi groapă de gunoi. Cine nu crede că dintr-un râu se poate scoate un tub catodic dintr-un televizor, să mă întrebe pe mine. Am văzut cu ochii mei. Și nu numai.

Acum, zici bine, într-un sat de la capătul țării ar fi de înțeles. Dar cum stă Capitala? Știm prea bine cum stă Bucureștiul. Bine de tot. Înălțat pe un astfel de tron puternic aromat. Când mergi în aceeași săptămână de două ori în Sun Plaza și găsești paharul din plastic de cafea așezat în spatele scărilor, spune multe. Acesta e doar un caz izolat.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu oamenii de la salubrizare. Ei luptă cu un flagel care nu dă semne să dispară, sau măcar să încetinească. Probabil nu sunt singurul care e deranjat de această atotprezență a Gunoiului. Am să dau un exemplu ce servește de bună comparație. În urmă cu câțiva ani am fost la Budapesta. Un oraș frumos în sine, prin arhitectură și suflu. Dar surpriză, m-a uimit prin curățenie. Nu aș fi avut nicio problemă să-mi pun mâncarea pe trotuar și să o mănânc de pe jos. Câtă lume ar avea curajul să facă așa ceva în București?

De ce aruncă oamenii gunoiul pe stradă? E bine să pui întrebarea bună. Aș putea spune din lipsă de respect, din dezinteres. Nu-ți pasă că cineva îți va călca în scuipat sau în rahatul de câine pe care n-ai catadicsit să-l culegi de pe jos. Lăsați paharul de cafea unde te tună pentru că va dispărea el de la sine! Se va transforma într-o orhidee. Nu așa merg lucrurile.

Educația sau mai degrabă lipsa ei e un factor esențial. Românul oricum nu înțelege conceptul de spațiu public. De loc care trebuie păstrat curat pentru că este folosit și de alți semeni. Nu, eu trebuie să îmi marchez teritoriul cu chiștoace de țigări, cu țiple rupte, cu ambalaje de chipsuri și cornuri. Strada ajunge o pubelă publicitară dezagreabilă. Ți-e rușine să te uiți în trotuar, dar în același timp trebuie să fii atent pentru a ocoli primejdiile. Nicicum nu este bine.

Adevărul este că nu am speranță pentru viitor. Nu pot face predicții, și asta poate că este bine. Dar cei care au șansa să ne dea un exemplu, prin faptul că sunt în frunte, nu se descurcă prea bine. Și cei ce vor deveni cetățenii aparent responsabili înțeleg mesajul. Și aruncă hârtiile pe jos.

Curățenia înseamnă efort și disciplină. Înseamnă autocontrol și empatie față de alții. Chiar și un lucru atât de simplu ca decizia de a nu trânti la voia întâmplării hârtia de la un baton de ciocolată spune multe despre tine. Și spune multe și despre noi, ca popor. Ne place să batem câmpii cât de buni suntem, dar nu suntem în stare să ținem o alee curată. Să arătăm ca avem proiectul acesta, de a nu ne împuți pe noi înșine cu mizeriile noastre.

Putem vorbi multe, și putem urla la lună cât ne pasă de țara asta. Am arătat deja. Plimbă-te printr-un oraș mare sau mai mic. Dacă e curat, cei care se ocupă de acel loc, țin la el. Și își educă aleșii să facă la fel. Să arate că iubesc țara asta. Pentru că poți să iubești România de fiecare dată când arunci hârtia la coșul de gunoi, și nu pe lângă.

Când fulgerul lovește de două ori. Bine de tot. Cazul Stalker

Am trecut printr-o experiență interesantă ieri. Când vine vorba de o lucrare originală și apoi de o adaptare într-un mediu, de obicei vizual, apar multe bătăi de cap. De puține ori se poate spune că un film e mai bun decât cartea din care se inspiră. E greu să surprinzi straturile adânci ale unei scriituri într-un scurt timp și într-un mediu total diferit. Rareori, apar reacții interesante.

Revenind la ziua de ieri, am citit pentru prima dată Picnic la marginea drumului, cartea autorilor ruși Arkadi & Boris Strugațki. Citisem înainte alte două opere de ale lor și recunosc că nu am fost impresionat prea tare de ele. Dar acest roman apărut în 1972 mi-a schimbat puțin părerea. Are o viață proprie, reușește să stabilească un univers mai coerent și credibil. Și momentul în care e explicată semnificația titlului, duce la un declic mental și schimbă complet imaginea pe care o ai asupra ierarhiei problemelor.

Despre ce e vorba? În trecut, Pământul e centrul unei vizite extraterestre care lasă în urmă mai multe zone zguduite de anomalii și pline de obiecte extraterestre având calități deosebite. Și asta înseamnă bani pentru cei care sunt în stare să le recupereze. Personajul principal este tocmai un astfel de Stalker, o călăuză ce aduce artefacte și le vinde pe bani frumoși. Cartea se axează pe câțiva dintre cei mai experimentați Stalkeri, pe industria care se naște în jurul acestui loc bizar și profitabil, dar și pe felul în care viețile oamenilor sunt schimbate de aceste evenimente. 

Stalker, filmul marelui regizor Andrej Tarkovski apare în 1979. Scenariul este semnat de către autorii, frații Strugațki, dar nu este deloc o adaptare. Și cred că de aceea câștigă mult. În afară de puține concepte, filmul este complet diferit de roman. Avem un Stalker care conduce oameni în Zonă, dar acel loc devine depozitarul unei camere ce împlinește dorința cea mai ascunsă a sufletului (cuvântul zilei de ieri fiind jelanie echivalentul rus al dorinței noastre autohtone).

De aici încolo urmeză un film lung, ce impune un timp al acțiunii atât de străin zilelor noastre încât pare greu de înțeles. În vremea cadrelor-pe-secundă, Tarkovski fixează lumea pe un trepied și te lasă să o privești. Ești spectator la desfășurarea înceată a respirației lumii. Pe lângă aceste cadre comprehensive, există un conflict puternic. Trei personaje, Călăuza, un Profesor și un Scriitor merg toți în zonă în căutarea unui răspuns. Și, la fel ca toate răspunsurile bune, nu sunt simple. E fascinant să le urmărești drumul și să le auzi poveștile. 

Filmul necesită măcar o a doua vizionare. Probabil și limba mai greu accesibilă lasă locul unor goluri ce trebuie umplute cu necurmată atenție. E întradevăr o capodoperă ce își merită fiecare mențiune în topul celor mai bune filme regizate vreodată. 

În concluzie, nu am încercat o recenzie pentru că în dreptul ambelor opere poți scrie mult și bine. Doar să ai timp să analizezi ce vor cu adevărat să spună. Dar voiam să trezesc interesul. Și să am un spațiu de mirare, în care să-mi păstrez impresiile pozitive. Același izvor a dat naștere la două râuri diferite, la două opere prețioase și cu siguranță că este meritul celor care le-au creat și s-au îngrijit ca totul să fie atât de bine pus la punct. Și noi nu putem decât să ne bucurăm de existența unor asemenea opere. 

Despre aroganță

Aroganța merge mână în mână cu prostia. Nu cred că există o pereche mai potrivită. Ambele elemente sunt necesare pentru o relație cât mai explozivă. Omul inteligent nu va fi arogant, iar omul prost va încerca să depășească mereu dilema smereniei.

Sunt atâtea dovezi ale acestei boli încât nu știi de unde să începi. Unde să te oprești. Preferabil cât mai departe de o persoană care suferă de simptome ale acestei maladii. Nu cred că mi se pare greșit a o compara cu o boală. Pentru că e nenaturală. Aroganța e o construcție artificială.

E o oglindă spartă pe care omul arogant o pune în fața lumii. O mască ce acoperă defecte, dar ajunge de multe ori să le amplifice, să le dea în vileag. Niciodată omul arogant nu va înțelege cât de periculos este acest comportament. Cât de dăunător este pentru el și pentru alții.

A fi arogant în relație cu tine însuși pare mai acceptabil, deși nu fără efecte. Vei ajunge să suferi de un complex de superioritate teribil. Vei ști totul, vei fi imun la alte opinii și vei putea rezolva orice problemă. Mai mult, atunci când vei greși, vei găsi un alt vinovat. Pentru că tu, arogantul, nu poți greși. Conexiunea cu realitatea înconjurătoare va deveni mai slabă. Vei avea o transmisiune cu „purici”.

Aroganța de cele mai multe ori se răsfrânge, se revarsă asupra altora. Pentru că aroganța nu este întotdeauna instinctuală. Ea crește într-o relație geometrică. Un om care ajunge tot mai sus va fi tot mai tentat de acest morb. Dacă nu se va simți stăpân pe sine într-o anumită chestiune va putea apela la răspunsul superiorității, la replica acidă, spusă din vârful limbii. Dialogul nu este necesar. Răspunsul este deja la mine. Tu nu înțelegi.

Cum de ne trezim cu aroganță când dovezile par împotriva ei? Când marii înțelepți ai lumii, oameni cu scaun la cap, s-au ferit de această ispită și i-au învățat pe alții să privească mai degrabă șireturile pantofilor mai degrabă decât aclamațiile unei mulțimi. Sau lingușelile unor profesioniști în această artă. E un fapt dubios. Are de-a face cu istoria.

Nu ne place. Nicio s-o învățăm, nici să-i recunoaștem rolul. Chiar și cei mai mari lideri au făcut greșeli când au ascultat mai degrabă de hubrisul lor decât de bunul simț. Aici s-ar putea să fie falia. Aici se rupe filmul. Sunt unele piscuri care nu sunt pentru oricine. În teorie orice om poate face orice. În practică, însă, lucrurile stau puțin diferit. Încăpățânarea ridicolă poate aduce ca răsplată o nouă reprezentare a piesei de teatru la finalul căreia împăratul e trădat ca fiind gol.

Cu aroganța nu ai ce face. Doar să fugi de ea. Dialogul argumentat s-ar putea să fie fără rost. În caz de biruință, ar trebui să ceri cuiva o medalie. O meriți. Căința omului arogant face să mai răsară o rază de lumină prin lume. Dar, când omul arogant e dotat cu adevărul în toate, se recomandă alte soluții.

Prima este a nu-i urma în fapte. Omul bun, cu capul pe umeri și cu adevărat realist nu este arogant. Își dă seama de ridicolul situației. Își dă seama de lumea ce îl înconjoară, de ce știe, ce poate și mai învață să tacă uneori. Nu orice problemă are răspuns. Și omul care le știe pe toate e la fel de periculos ca arogantul.

Un alt lucru este să încerci pe cât se poate să-l ignori. Așa se poate dezumfla foarte ușor orice ego, oricât de supra-exagerat este. Nu-i cânta în strună. Nu-i da șansa să epateze. Lasă-l în lumea lui. Pentru că el are nevoie de un public. Și dacă poți să-i întorci oglinda înspre el, fă-o. Poate-poate în al doisprezecelea ceas se va pune pe gânduri. Sau în cazuri extreme recită-i poezia Ozymandias a lui Shelley. Asta doar dacă ești capabil să o faci în mod repetat până la extenuare.

Nu în ultimul rând, încearcă să râzi de el. E adevărat, umorul e greu de născut. Prea mult umor fals aleargă prin lume. Dar nimic nu poate face pe un om să se analizeze pe sine decât o glumă bună făcută pe seama sa. Tradiția e lungă, de la clasici ca Aristofan sau Caragiale, până la glumele din popor. Umorul bun te aduce cu picioarele pe pământ (foarte important: insultele nu reprezintă o formă de umor. S-ar putea să-ți aerisești rărunchii, dar dacă scuipi rău în lume, ea nu se va face cu nimic mai bună).

O veche poveste spune despre doi oameni care-și construiesc case. Unul pe stâncă, departe de intemperii. Altul, pe nisip, arogant față de bunul simț și nu numai. Rezultatul este evident. S-ar putea să ne bucurăm de eșecul arogantul. O merită din plin când o dă în bară. Dar, oare n-ar fi datoria celor care stau cu ochii pe el, să-l învețe că se poate și altfel? Să ne gândim de două ori înainte de a ne bucura de răul altuia. Nici asta nu naște mai mult bine pe lumea asta.

Ce putem învăța de la 1859?

Fără a avea pretenția de a cunoaște foarte mult, dar cu o notă destul de bună la Istoria modernă a României, voiam să răspund la această întrebare. Pentru că istoria poate fi de multe ori învățătoarea noastră. Și ar fi bine să n-o fușerim și travestim după plăcerea noastră. Toți care au făcut asta au ajuns destul de rău. Dar nu e vorba despre asta aici. Câteva lucruri pe care cred că le putem învăța despre Mica Unire a celor două Principate.

Nu suntem singuri pe lume. Există o propagandă de ani de zile care vorbește despre excepționalismul românesc, în tandem cu lipsurile pe care ni le-au adus străinii asupra țărișoarei noastre. Nu e cazul să intrăm în detalii, dar, ca orice lucru legat de istorie există nuanțe. Și aceste nuanțe ne arată cu Unirea nu prea se putea face prin noi înșine. Fără Războiul Crimeei nu putea exista un Congres de la Paris. Fără un Napoleon al III-lea sau o regină Victoria nu se putea merge înainte cu adunări ad-hoc și apoi alegeri. Atunci am ascultat de ceea ce ne sfătuiau Marile Puteri pentru că ele garantau binele nostru. Încă nu s-a schimbat nimic (în afară de mințile conspiraționiste care au nevoie de niște dioptrii sănătoase).

Diferențele mici pot fi absorbite într-un scop mai mare. Între 5 și 24 ianuarie a fost o scurtă perioadă de acalmie. Cuza nu era un nume atât de familiar la București. Așa că a trebuit să se facă lobby serios pentru a profita de acea aparentă scăpare din tratat care nu zicea nimic despre aceeași persoană pe două tronuri separate. Așa ajunge ziua de 24 ianuarie să fie o zi de sărbătoare (bineînțeles, cu o consultare prealabilă a aliaților occidentali).  În acea zi, muntenii și moldovenii au trecut peste unele dorințe ale lor și au înțeles că era în folosul viitoarei țări să fie ales același domn.

Nimic bun nu se face într-o zi. 1859 nu este nimic fără 1848. Încă de la acea Revoluție umbla zvonul și dorința unui stat unificat al românilor, indiferent de detaliile acelui proiect. Între aceste date s-a muncit din greu pentru a se ajunge la acest rezultat. Marii oameni de cultură și oameni politici au așteptat momentul prielnic pe care l-au fructificat. Și nu doar 1848, ci înainte în timp, de la cărturari iluminiști și orice om ce simțea că se putea mai bine pentru acest popor. A fost nevoie de o muncă îndelungată, de oameni care au pus cărămidă peste cărămidă pentru a ajunge în acest punct. Nimic bun nu se face pe genunchi, oricât se speră astăzi. Pentru ca în țară să fie bine e nevoie ca azi să se pună semințele pentru mâine și poimâine.  

Un model anume ne-a adus aici. Oricine are dreptul să creadă orice, dar modelul care a dus la unificarea celor două Principate a fost cel democratic, liberal importat din Vest. Odată cu începutul secolului XIX mirosim și noi ce înseamnă aerul libertății. Regulamentele Organice, cu toate metehnele lor, ne învăță despre separarea puterilor în stat, despre responsabilitate ministerială, felul de viață apusean în toată plenitudinea sa. Și același model ne-a ajutat să creștem ca națiune, să ajungem la 1918 și mai departe, până când sorții istoriei au adus furtuni peste continent. Dar modelul este unul viabil și necesar în această margine de lume.

Mai degrabă viitorul, decât prezentul. Am pomenit deja de faptul că 1859 a fost o bornă spre 1918. Evitabil sau inevitabil, e altă discuție. Dar ne arată și că atenția celor implicați a fost îndreptată spre acest moment, spre dorința de unitate ce trecea dincolo de ei. Dincolo de cariera lor de oameni politici, de partidele pe care le reprezentau, au făcut sacrificii pentru a asigura unitatea țării și împlinirea dorinței poporului și al elitei. Aveau în ei timpul istoric. Înțelegând când urma să bată acel ceas au ales să fie treji și să nu adoarmă. 

Desigur, trecutul e istorie, și astăzi vremurile sunt mai tulburi tocmai pentru că ne sunt contemporane. Dar, dacă mai dorim să avem un proiect în față, o șansă de a apărea ca o țară puternică, trebuie să ținem seama de trecut. De oamenii care l-au făcut. De alegerile pe care le-au făcut. Nu putem repeta istoria, dar putem să o înfrumusețăm prin încercarea noastră de a ne autodepăși.

Al Doilea Război Mondial, lecția ce nu trebuie uitată

Nu se poate găsi o explicație logică, cu toate încercările care s-au făcut în trecut. Nu poți să îți dai seama cum s-a ajuns în acel punct. Pentru că n-a fost o cădere bruscă, e clar. Puțin câte puțin Europa belle epoque s-a despărțit de acel tablou frumos și elegant, alegând calea suicidului prin radicalizare. Nu degeaba Ian Kershaw și-a numit cartea despre acest conflict Drumul spre Iad.

Să fi început cu 1848? Cu industrializarea și cu exacerbarea naționalismelor? Fără Primul Război Mondial, cel de-al Doilea nu ar fi fost posibil, e clar. După Primul întreaga societate a intrat într-o fază haotică. Totul se reevalua. Pentru mulți însă rezultatul era zero. Europa a fost zguduită și întoarsă pe dus. Căutând alinare s-a aruncat în brațele unora ca Hitler, Mussolini și alți epigoni frustrați. După o aparentă victorie în 1919, în mai puțin de 20 de ani, Europa era mai divizată și oprimată ca mai înainte.

Să nu uităm de Nanking. Sunt unii care susțin că războiul începe în 1937 prin războiul dintre China și o Japonie tot mai impetuoasă. Dar parcă în Asia milenară masacrul pare mai la el acasă. Mai în oglindă cu basoreliefuri asiriene. Acum însă în loc de macete există mitraliere. Și în loc de milă divină există doar ură nedistilată a omului față de om. Și mai înainte de asta. Etiopia. Și Cehoslovacia. Și în cele din urmă Polonia.

Cred că știm prea bine ce a însemnat, ca desfășurare Războiul, nu e cazul să-l istorisesc. Doar câteva fapte pentru a sublinia mai clar gândul meu. Un conflict industrializat, mai mult decât Primul. Un conflict care a cuprins toată populația, mai ales cea civilă. Și așa avem miracolul de la Dunkirk. Dar și bombardamente asupra Londrei și a altor orașe. Oameni nevinovați uciși fără discernământ. În Anglia, Germania, Japonia, Uniunea Sovietică și peste tot unde s-a putut.

Cu cât citești mai mult te înfiori. Ți se întoarce stomacul pe dos și ți-e teamă întrebându-te dacă nu ai fi făcut și tu la fel dacă ai fi fost în acea postură. Pentru noi Treznea și Ip sunt un apogeu al brutalității. Deși ar trebui să ne aducem aminte de unele fapte ce s-au petrecut la răsărit de Prut, cu românii ca autori. Toată invazia nazistă a URSS e un catalog al distrugerii. Citiți doar cărțile Svetlanei Aleksievici și vă veți convinge. E adevărat că revărsarea Armatei Roșii a fost la fel de brutal, dar a fost doar un efect al unei cauze prea puțin gândită.

Să nu mai vorbim de Holocaust, milioane de oameni uciși doar pentru că nu se potriveau unui standard impus. Un lucru ce nu putea fi schimbat. Un comunist putea fi convertit. Un evreu rămânea evreu orice i-ai face. Și pentru asta trebuia să moară. Să stai chiar și puține minute în cuptoarele de la Auschwitz, pentru a cuprinde acea grozăvie este demoralizator. E un loc ce trebuie văzut pentru a fi crezut. Desigur, există și Dresda, pentru a contrabalansa. Oraș civil, oraș liber distrus de bombaridere aliate. Și încununarea tuturor acestor masacre, două bombe atomice aruncate peste civili.

Asta e istoria pe care o știe toată lumea. Pe lângă aceasta, există costul uman. Orașe distruse, sate nimicite, oameni refugiați care încotro. Foamete. Răzbunări. Ură, o ură cum n-am mai existat până atunci pentru că Dușmanul trebuie extirpat, eliminat în întregime, fără regrete. Au fost prea puține raze de speranță în această furtună a lumii.

Să nu ne legăm de statistici. În primul rând pentru că ar îngheța sufletul oricărui om normal. Și pentru că ne transformă în niște spectatori pasivi. Dacă ar vrea cineva să învețe orice despre Război, să citească memorii. Cât mai multe și cât mai diverse. Ca să înțeleagă un lucru: aceasta a fost o nebunie ca niciuna până atunci. Un război civil uman. Un genocid al omului contra omului.

Cel mai important cred că e să învățăm lecția acceptării. Nu a urii. Putem să ajungem ca după ce învățăm, să-i urâm pe ruși, pe germani, pe americani, pe englezi ș.a. Nu asta e important. Cea mai importantă lecție e tocmai aceasta. Acei 6 ani rămân ca un exemplu, ca o mărturie a locului unde te duce ura, mania ideilor. La a ucide oameni cu zâmbetul pe buze, știind că faci un lucru bun. Și de aceea trebuie să ne vindecăm. 

           

Asimov scria, după ce fusese și el parte a acestui Război, unul din cele mai faimoase citate ale sale: Violența este ultimul refugiu al incompetenței. Un mare adevăr. Jean-Louis Vullierme are o carte fascinantă despre acest subiect. Concluzia lui este că pentru a birui răul, nu trebuie să o faci tot prin rău. Ci dând dovadă de bine. Pare un ecou al unui gând al sfântului Pavel, biruiți răul prin bine (Romani 12:21). Va dura mai mult dar e necesar. Pentru că altfel nu suntem mai buni decât cei răi.

Cred că întotdeauna se vor ridica admiratori ai răului. Acesta are o fascinație ce trece dincolo de banalitatea sa. Întunericul are umbrele sale ce fac pe mulți să vrea să se adăpostească acolo. Mulți sunt de acord mai mult sau mai puțin cu ideile fasciste, chiar și în zilele noastre. Alții urăsc oameni pentru că nu sunt la fel ca ei. În rândul acestora ar trebui să intre oameni care să le vorbească despre nebunia acestei gândiri, despre rezultatul final al urii, transformarea Europei într-un imens furnal reîncălzit prin victimele unui război fără sens. 

Recenzie-Pe când eram orfani, Kazuo Ishiguro

Prima experiență literară legată de Kazuo Ishiguro a fost Amintirea palidă a munților, roman care mi-a plăcut destul de mult. Are o atmosferă solemnă, melancolică și liniștită. Recunosc, am luat cartea doar pentru că înainte el a luat Nobelul. Autorii din Orientul Îndepărtat încă nu mi-au căzut în mână (în afară de Shusako Endo) așa că nu prea știam cum să evaluez stilul lor specific.

Totuși, Pe când eram orfani e un roman a cărui acțiune se petrece destul de mult în bătrâna Europă și pe mai bătrâna insulă a Britaniei. Christopher Banks, un tânăr orfan, devine un detectiv de renume care rezolvă cazuri și își fac loc în societatea mondenă a anilor 1930. Sarah Hemmings, o tânără orfană, care captează prin prezență și șarm atenția acestei elite joacă un rol episodic în această poveste. Pe lângă ei, Jennifer, nepoata lui Christopher, care devine protejata sa într-un efort de a-și ajuta una din singurele rude pe care le cunoștea. Ei sunt orfanii poveștii.

 Revenind însă la firul narativ, trebuie menționat că acțiunea se petrece pe două planuri. Primul, în trecut, în copilăria lui Christopher în copilăria sa fericită când locuia la Shanghai împreună cu familia sa și cu prietenul său japonez Akira. Totul se sfărâmă însă când la un scurt interval ambii părinți dispar. În acel moment se mută în Anglia unde locuiește la mătușa sa, dezvoltând pasiunea și ambiția de a deveni detectiv. Și ce încununare mai potrivită a acestei vocații decât rezolvarea cazului dispariției propriilor părinți…

Nu pot spune că mi-a displăcut cartea, deși o găsesc inferioară primei citite. Fiind prezentată din punctul de vedere a lui Christopher nu lipsesc momentele în care cititorul este uimit de naivitatea băiatului. Cine credea că Diana în Wonder Woman nu știa cum se învârte lumea cu siguranță că va avea parte de o surpriză.

 E adevărat că pentru fiecare lumea se învârte în jurul său, dar felul în care e pregătit conflictul ce ocupă a doua parte a cărții, revenirea în Shanghai, te face să crezi că totul se petrece într-o realitate gândită doar de Christopher. Pentru că îți dai seama că semnalele celui de-al Doilea Război Mondial și o dispariție petrecută în urmă cu mai bine de douăzeci de ani nu prea au legătură. Ar fi fost interesant dacă la final aflai că totul fusese în imaginația unui copil ce nu a putut trece peste durerea pierderii părinților lui. Totuși nu e cazul.

 Acțiunea este destul de lentă și pe alocuri confuză. În alte locuri coincidențele sunt destul de mari pentru a fi credibile. Descrierile sunt totuși la înălțime, deși mai mult în flashback-uri, mult mai palpabile și interesante decât prezentul. Atât în Londra cât și în Shanghai se citește o anumită artificialitate. S-ar putea ca acesta să fi fost scopul autorului, care dorea să critice înalta societate, dar devine un dezavantaj în momentul lecturii.

 Sarah Hemmings e fără doar și poate personajul cel mai interesant. Aparent o parvenită care se mărită cu cineva care ar putea să o întrețină, se pare că e mult mai complexă decât atât. La rândul ei orfană ea caută să modeleze un sens lumii și se vede în rolul de a fi factor declanșator. A fi femeia din spatele bărbatului puternic. Când aceasta eșuează fuge departe și găsește ceea ce poate fi numit dragoste adevărată, realizând că poate nu a înțeles bine cum stă treaba cu schimbatul lumii.    

   

Dacă romanul nu ar fi avut un final atât de întunecat probabil că ar fi căzut mai repede în uitare. Ultimele capitole relevă adevărul. Christopher află ce s-a întâmplat cu părinții săi. Și sunt întradevăr vești proaste. Întreg eșafodajul realității sale este dărâmat și în spatele lumii ideale se află un sacrificiu cutremurător. Ishiguro creează o rezoluție care demonstrează o idee simplă într-un mod fără echivoc, dar brutal.

Este evident că tema principală a cărții este lipsa, pierderea. Toți au rămas orfani, au pierdut elementul care trebuia să le definească identitatea. Rătăcesc prin lume căutând să se modeleze pe sine fiind încă legați cu lanțuri invizibile de trecutul lor. Aceasta îi va afecta și îi va aduce în pragul unor situații tensionate.

Un element important este acela că romanul este unul postmodern așa că în multe momente încearcă o deconstrucție. Multe idei sunt sfărâmate și reașezate. Reinterpretate. În acel moment ceea ce părea a fi clar de fapt ascunde intenții și secrete tenebroase. Nici măcar mitul copilăriei fericite nu stă în picioare, servind ca mască pentru  o realitate crudă.

În concluzie, e o carte ce poate fi citită deși nu oferă o atât de plăcută experiență. Dacă ești fan al lui Ishiguro cu siguranță că vei citi cartea. Dacă vrei un roman polițist, nu e cazul, accentul fiind pus cu precădere pe analiza personajelor. Pe când eram orfani e o carte mediocră, cu acțiune lentă și uneori confuză, ce explorează teme profunde dar fără o rezoluție concretă.  

De ce ar fi o greșeală ca 30 decembrie să devină Ziua națională?

Zilele trecute s-a ridicat această propunere de a înlocui data de 1 decembrie ca zi națională și de a celebra 30 decembrie ca dată de referință. Argumentul principal a fost acela că monarhia își are cumva locul într-un trecut regresiv, iar republica este o formă de conducere destinată să ne expedieze în viitor. Deci, care e problema?

30 decembrie 1947 este o dată esențială în istoria României, fără îndoială. Poate mai mult decât 1 decembrie. Efectul Marii Uniri a reușit să fie anulat parțial în doar 22 de ani (mai avem Ardealul!), dar instaurarea comunismului încă ne bântuie până în zi de astăzi. Dar hai să facem o comparație.

Ziua Republicii este o formă destul de obișnuită în multe state de pe glob. Prin asta dorește să se arate o schimbare de regim înspre bine, o despărțire de o monarhie oprimantă sau de o putere străină care a ținut sub control acel stat. De exemplu, Lituania își serbează ziua națională pe 15 mai, în amintirea acestei zile când în 1920 Adunarea Constituantă a țării se reunește pentru a proclama independența față de statul rus. 29 octombrie este ziua națională a Turciei, zi din anul 1923 care a fost martoră a abolirii Imperiului Otoman.

Doar două exemple, dar în majoritatea cazurilor povestea este aceeași. Statul care în trecut a fost o monarhie, mai bună sau mai rea, a ales să își schimbe forma de guvernământ într-o republică (mai bună sau mai rea). Care e problema cu România?

30 decembrie 1947 este cu adevărat ziua abdicării Regelui Mihai, sfârșitul dinastiei de Hohenzollern și instaurarea Republicii Populare Române. Un regim politic susținut de tancurile Armatei Roșii. Un regim cu o mână de simpatizanți aflați în ilegalitate și hăituiți de către Siguranță în timpul Regatului. Dar care au putut realiza acest act tocmai datorită sprijinul străin (nu cumva este o temă prezentă astăzi intervenția străinilor? Uitați un exemplu fără echivoc).

De asemenea, regimul comunist a dus la patruzeci și cinci de ani de dictatură. Cine caută democrație și liberă exprimare în perioadele Dej și Ceaușescu pot căuta mult și bine. Regimul comunist a însemnat o largă persecuție a celor care nu s-au conformat partidului. A dus la moartea a mii de oameni în penitenciare „de exterminare” (pentru cei care au dubii, recomand Fenomenul Pitești, Virgil Ierunca).  

    

Elita politică și culturală interbelică a murit în închisori sau a fugit peste hotare. Minoritățile etnice, religioase și nu numai au suferit de-a lungul întregii perioade. Țăranii și-au pierdut pământurile și marile afaceri au fost naționalizate. Securitatea, organul suprem de poliție, și-a format o masă loială de cadre care erau în stare să toarne până și proprii părinți. Au distrus cultura, istoria, respectul și au încercat să creeze un om nou. au creat un om mediocru, ai cărui urmași încă fentează legea și în noua republică de după Revoluție.

Cel mai important de reținut este că punctul alpha, momentul acestei transformări societale este 30 decembrie 1947. Data finală a unui proces început imediat după 1945. Până atunci, comuniștii au subminat fără scrupule parlament, guvern, monarhie și orice le-ar fi stat în cale. În numele „„democrației populare””.

Așa că s-ar serba instaurarea unui regim politic străin poporului român, proclamat în zgomotul pașilor unei armate de ocupații (adică, Armata Roșie). Un regim politic care a decis că o bună parte a populației nu este bună și trebuie exterminată pentru că nu se conformează. Să nu ne cramponăm în cuvinte, când e vorba de adevăr. Miile de oameni uciși nu au pierit din greșeală nici în România, nici în Uniunea Sovietică și nici în altă țară aflată sub conducere comunistă.

Cred că e destul. Poate că există loc pentru o discuție ulterioară despre binefacerile (fără ghilimele) aduse de regimul comunist. Dar pentru această întrebare, răspunsul este un nu hotărât. Alegeți mai bine 17 decembrie sau 22 decembrie. A fost un moment când întradevăr poporul a strigat pe limba lui: Libertate! Dar nu această dată atât de întunecată a istoriei țării noastre. E cazul să ne învățăm istoria, altfel riscăm să ne pierdem șansa la un viitor curat.