Cum să pari deştept şi totuşi să nu ai dreptate? O analiză

Se spune mereu că I. L. Caragiale este relevant zilelor noastre prin operele sale. Eu cred că şi Ion Creangă se califică pentru distincţia asta. Avea el o povestire numită Prostia omenească pe care cred că aţi citit-o în anii copilăriei sau şcolii primare. La un momentdat în timpul călătoriei omului sănătos la minte, ajunge în apropierea unui hambar. Şi ce să vezi acolo, un ţăran care încerca să urce nucile în pod. Cu o furcă.

 În mod neobişnuit astfel de oameni încă mai trăiesc chiar şi în secolul XXI. Sunt mai greu de observat pentru că activităţile lor le fac nu atât de evident. De fapt, nu sunt evident decât în momentul în care încep să deschidă gura şi să rostească sentinţe. Apoi, te iei cu mâinile de cap. Poate că par destul de tăios în exprimare, dar orice om îşi are limitele şi simt nevoia să comentez mai acid unele impresii înţelepte ale unor confraţi de-ai noştri. Totul a început cu citirea unui articol. (http://mic.com/articles/111216/the-bible-said-what-7-illustrations-of-the-bible-s-most-absurd-passages?utm_source=huffingtonpost.com&utm_medium=referral&utm_campaign=pubexchange) care m-a făcut să mă simt dezamăgit şi furios în acelaşi timp.

Să începem de la premisa următoare: ignoranţa în epoca ştiinţei nu mai e obligatorie, e o alegere. Cred că toată lumea este de acord cu ideea asta. Poţi învăţa despre orice, din orice domeniu. Dacă nu o faci este alegerea ta, şi nu poţi da vina că nu are dreptate doar pentru că iei cuvintele spuse de alţi oameni.

Nu vreau să transform postarea aceasta într-o dezbatere apologetică în apărarea Bibliei. Vreau doar un lucru să punctez, şi anume superficialitatea enormă de care dă dovadă nenea ăsta. Tu ai impresia că poţi înţelege o carte veche de aproape trei milenii doar aşa, prin magie?  Eu zic că lumea s-a schimbat între timp. De fapt, chiar azi dacă mergi în unele ţări sunt obiceiuri care sunt cel puţin exotice pentru occidentalul care le ştie pe toate.

Partea bună: există o şleahtă de oameni ignoraţi care şi-au dedicat vieţile pentru a înţelege contextul Vechiului Testament.  Totul are o logică şi nu sunt bazaconii ieşite din mintea unor oameni odihniţi. Pe deasupra, oamenii ăştia spun că Biblia este o carte violenta. De ce mă rog sunt surprinşi? O carte de istorie, dacă nu este îndreptată specific pentru copii va conţine evenimente sângeroase pentru că oamenii în general sunt sângeroşi, dornici de trădare, răzbunare şi înavuţire prin război. Biblia se ocupă de un loc specific unde astfel de evenimente se petreceau, la fel cum se petrec în zilele noastre, de exemplu. Naraţiunile din Biblie sunt scrise cu o motivaţie clară în minte: fă aşa sau nu fă aşa. Omul învaţă mai uşor prin ceva palpabil şi nu abstract. Şi omul învaţă mai uşor din greşeală decât din reuşită.

Poate aş încerca să văd pe scurt cum s-ar traduce ilustraţiile "amuzante" ce apar în articol. Elisei şi urşii. Pentru o vreme eram şi eu destul de contrariat de violenţa extremă a pasajului. Dar unii biblişti specialişti în ebraică spun că de fapt "băieţaşii" (trad. Cornilescu) erau nişte vlăjgani în stare să pună în pericol viaţa profetului. Nu pot spune că a fost ceva bun, dar violenţa naşte violenţă mereu. Femeia să tacă în biserică. Nu îmi permit decât să râd gândindu-mă dacă măcar are habar câte dezbateri au existat în biserică pe baza acestui text care încă este comentat.Dumnezeu urăşte smochinii. Nu e mai uşor de înţeles povestea ca una ilustrativă? Profeţii din vechime de multe ori exemplificau problemele poporului într-un mod vizual. Isus, în calitatea Sa de profet, putea face acelaşi lucru pentru a ilustra lipsa roadelor faţă de lucrarea Sa.

Mă opresc pentru că am ajuns să nu mă ţin de promisiune. Ceea ce am vrut totuşi să arat este că dacă vei folosi şi contextul în care un anume text este scris, dacă găseşti poate o paralelă în altă parte vei înţelege mai uşor un text "nebiblic" pe care popii de orice confesiune îl ascund sub covor.

În încheiere nu pot să-i răspund direct acuzaţiei pe care o lansează pentru că deja m-am întins. Într-o propoziţie, dezaprobarea mea ar suna aşa: Dumnezeu ne vrea fericiţi. Nu ne-a impus 1001 reguli ca să trăim o viaţă de frustraţi care nu fac unele lucruri ca să aibă o recompensă. Un om credincios ce înţelege cu adevărat mesajul Bibliei ar trebui să fie un om fericit. (altădată poate voi dezvolta subiectul)

Concluzia mea pentru acest articol se găseşte în început. Omul ăsta a încercat să urce nucile cu furca în pod. Credea că Biblia e o bazaconie şi a scris o carte pentru a-şi susţine teoria. Eu, un biet student care nici măcar nu e licenţiat în ceva îi pot demola presupoziţiile sale. Ce ar face oare un profesor sau un biblist? Sunt unii care culeg din Biblie ce le place şi ce nu le place ca şi cum ar fi la restaurant şi ar scoate mărarul din supă. Ce folos? Dacă Biblia e cuvântul lui Dumnezeu atunci totul are logică, poate fi explicat şi e acolo pentru binele omului. Dacă e o pură şarlatanie, mai devreme sau mai târziu va sfârşi într-un muzeu lângă Epopeea lui Ghilgameş şi Eneida. Se pare însă că momentul acela tot întârzie să vină.

Pentru mai multe postări şi pentru a fi anunţaţi direct când vor fi scrise, daţi un like următoarei pagini de Facebook :

https://www.facebook.com/pages/Via%C5%A3a-%C5%9Fi-faptele-lui-Iuliu-Sturza/1549397788672369?ref=aymt_homepage_panel

Lacrimi şi cărămizi

Trăim într-o ţară care te poate îmbolnăvi cu nervii. Şi nu ştiu, poate sunt oameni care să îmi spună nu e aşa, România este o ţară încântătoare şi rustică. Aşa o fi, doar că după cum spune  Biblia faptele lor îi urmează. Şi la asemenea fapte, îţi vine să îţi vinzi creierul pe piaţa neagră, şi aşa ce nevoie mai ai de el.

România întotdeauna a fost o ţară mică dar bolnavă de mania grandoriei. S-a visat urmaşă a Romei antice, dar tot ce a moştenit imperial vine de la Poartă, şi anume tot ce poate intra într-un almanah al defectelor. Avem impresia că noi am făcut şi desfăcut istoria la gurile Dunării în vreme ce de fapt otomanilor nu le stăteam măcar în cale pentru a ne cuceri. Ne lăudăm cu daci urmaşi ai atlanţilor, zeilor şi făcători de piramide, dar de pe urma cărora nici măcar un alfabet nu avem. Credem că avem o cultură măreaţă pe care însă nimeni nu ne-o bagă în seamă din ură şi invidie. Suntem creştini de două mii de ani şi deja am căpătat experienţă în a pângări numele Dumnezeului pe care pretindem să Îl slujim.

Poate că pare un portret sumbru, nedorit şi hidos. Ceea ce am învăţat demult e să nu generalizez. Şi aşa e. Nu toţi românii sunt aşa. Există oameni extraordinari, dedicaţi pentru care binele şi încercarea de a face bine în lume este un scop în sine. Pe ei nu pot decât să îi aplaud.

Problema este în alte nivele ale societăţii noastre. Trecând dincolo de palierele unor infatuări ridicole şi a unor asemănări cu o mare putere civilizatoare ne confruntăm cu o realitate tristă a rutinei zilnice. Ne lăudăm cu un trecut umflat pentru a ascunde prezentul murdar şi epigon. Ne deranjează când cineva ne pune o oglindă în faţă şi dăm vina pe străini că produc doar oglinzi hâde, care nu ne fac cinste.

Dar noi înşine nu ne facem cinste! Şi aici este durerea pe care o resimt eu, şi atâţia alţii. Ating în această postare doar o latură deşi de răni e plină conştiinţa noastră de ţară. Mă gândesc la cultura şi educaţia ce încă mai există în România chiar dacă este împinsă sistematic într-un sicriu proaspăt comandat.

Ce ţară care vrea un viitor strălucit decide să-şi impozitele cărţile, licăriri de lumină, ca pe nişte bunuri de consum, citind mai degrabă cantitatea decât calitatea pe care o pot pune în om? Ce ţară nu răspunde deloc unei analfabetizări crescânde în mijlocul tinerilor, printre aceia care peste ani de zile vor decide pentru viitorul ei? Ce ţară ignoră patrimoniul ei şi mai repede îl distruge cu bună ştiinţă alergând după venitul de moment al banilor? (construim hoteluri în mijlocul centrelor istorice, ca în Arad, turnăm ciment peste strălucirea Sighişoarei, cetate care uimeşte occidentali şi exemplele curg încă din păcate)

E trist să vezi lumea avansând în rău, dar e tragic să simţi cum se împietreşte sufletul unui popor. Poate că de multe ori ne-am creat un trecut măreţ. Se pare însă că nu dorim să avem un viitor pe măsură. Nu ne pasă de ziua de mâine şi copiii noştri vor face la fel. Făcând aşa va începe să se decojească vopseaua de pe numele România şi generaţiile viitoare vor putea privi doar o un nume fără strălucire şi fără urmă de respect. Important e că încă e astăzi şi fiecare dintre noi avem o pensulă în mână. Mai există o mică speranţă. Una în inima fiecăruia dintre cei ce ştiu să mai plângă pentru ţara sa.

Pentru abonamente, un like va fi suficient... 

https://www.facebook.com/pages/Via%C5%A3a-%C5%9Fi-faptele-lui-Iuliu-Sturza/1549397788672369?ref=aymt_homepage_panel

Bă, ce femeie!

Cred că de la început ar trebui să notez lipsa mea de experienţă în două categorii destul de importante pentru ideile ce urmează a fie aşternute. (feminismul şi revoluţia sexuală a anilor 60) Totuşi, cred că experienţa de până acum mă va ajuta să creez un punct de vedere raţional.

Care este punctul de meditaţie ce mă face să scriu aceste rânduri? O anumită idee a pătruns tot mai puternic în spaţiul public şi continuă să fie difuzată pe toate canalele posibile încercând să creioneze o nouă direcţie în care femeile să îşi îndrepte eforturile în lupta lor pentru emancipare.

Şi motivul pentru care eu am ajuns să fiu interesat de ce gândesc femeile? (cel puţin referidu-mă la acest context) Pentru că accentul pare pus pe o exaltare profundă a înfăţişării exterioare. Poate cuvintele sunt prea pretenţioase ele descriind o realitate mult prea mundană şi carnală, dar asta este concluzia până la urmă: dacă vrei să te lauzi că eşti o femeie şi ca să fii recunoscută ca o femeie puternică şi independentă, prezintă-ţi în mod public toate atuurile oferite de către Mama-Natură. (so to speak)

Acuma, nu doresc să par un ipocrit care rămâne stană de piatră la vederea unei femei frumoase. Acest lucru poate fi realizat probabil de persoane care au ani de zile de antrenament şi constrângeri, ceea ce nu este cazul aici. Unii pot spune acel proverb răsuflat că "ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place!" Şi poate o fi aşa.

Dar dacă te uiţi al situaţie, simţi totuşi nevoia să te scarpini metafizic în moalele capului şi să te întrebi care e problema. Să fie clar, nu înţeleg femeile şi procesele complexe prin care ele consideră că sunt privite de către lume. Nu ştiu ce părere au despre lume şi ce vor ca lumea să vadă în ele. Văd doar ceea ce mi se oferă. Şi ce mi se predică.

De predicat e ideea că femeia nu-i doar o cârpă, o maşină de făcut copiii bună să spele vase şi ciorapi. Ea merită să fie pusă pe acelaşi loc cu bărbaţii, îşi merită locul alături de el, după toată oprimarea pe care au suferit-o de-a lungul secolelor. (să fim serioşi, cred că fiecare dintre noi ştim cine comandă în casă, dar asta e o altă poveste) Şi nu mi se pare nimic greşit în acest concept. Şi cum vrem să prezentăm lumii noul model de femeie, îmbunătăţită, capabilă, de-un leat cu orice bărbat?

Ca pe o statuie antică. Grecească. Toate aveau ceva în comun, şi în comun cu imaginea femeii independente din zilele noastre. Lipsa îmbrăcăminţii. La modul cel mai serios, de ce? De ce ai alege să te lauzi cu asta?  Îmi pare rău, dar mintea mea nu poate să pătrundă în profunzimea acestui argument. Dacă îţi araţi capitalul în public, te simţi cumva superior celorlalţi, îţi demonstrezi potenţa şi apartenenţa într-un grup select de fiinţe umane. Înţeleg, unele persoane pot înţelege feminismul şi aşa, proclamându-l extrem de vocal, inundând piaţa cu acest model.

Dar dacă stai să te gândeşti, nu îţi faci bine.  De ce ai alege să te prezinţi în faţa lumii ca o persoană cu adevărat special în felul acesta? Prezentându-ţi în mod special acea...parte din tine. Ceea ce vreau să spun e că până la urmă, nu e nimic special. Te lauzi cu ceva ce ai primit şi la care nu ai contribuit cu nimic. Frumuseţea, formele mai alungite care atrag ochii (dacă nu trec prin operaţii) nu-s dăltuite de către proprietar. Mă laud cu pomul din fundul curţii care creşte fie că îl ud, fie că nu. Eu nu aş simţi o mulţumire de sine deosebită în această privinţă.

Ceea ce mă mulţumeşte însă, e că există şi contraexemple. Femei care se prezintă în faţa lumii cu realizările lor, cu luptele lor, cu reuşitele lor în a schimba cu adevărat lumea. Mă gândesc acum (ca de atâtea ori) la Emma Watson, cunoscută mai ales pentru rolul din seria de filme Harry Potter. Cu toate acestea, ea este o persoană educată şi implicată în multe proiecte de ajutorare a femeilor. Sau poate Natalie Portman, o altă actriţă cunoscută care pe lângă aceasta a publicat două lucrări în jurnale de ştiinţă, a contribuit la un studiu despre memorie în vreme ce era studentă la Harvard! Şi în acelaşi timp activa şi ca actriţă.

Citind asta, nu pot spune decât tot respectul pentru ea. Şi nu e doar o expresie. Pot aprecia mai repede o femeie care alege să se depăşească pe sine, să realizeze ceva durabil şi ceva care să contribuie la ajutorarea altor persoane. Demonstrează că are o gândire de perspectivă şi o ambiţie ce o poate face să ignore mentalitatea mult prea învechită a multor bărbaţi care vor întradevăr ca femeia să fie doar un obiect, un mod de a face timpul să treacă mai repede.  Şi femeile care aleg să lupte, să strângă din dinţi şi să dea din coate sunt excepţionale. Şi merită această remarcă epocală, zisă din moşi strămoşi: Bă, ce femeie! 

Dar daca...atunci de ce...?

Zilele trecute o celebritate britanica, actorul britanic Stephen Fry a facut anumite declaratii ce au reusit sa faca valuri pe ambele maluri ale Atlanticului. Principalul subiect a fost, desigur Dumnezeu pe care el l-a catalogat ca fiind "maniac", "crud" si alte astfel de apelative care pe multa lume i-a nelinistit si i-a indemnat sa aiba o reactie ferma la adresa acestor critici. Eu nu m-am inflamat deloc si am ales sa nu postez imediat un raspuns avand sabia razbunarii legat de calimara mea electronica.

Totusi, m-am preocupat mai profund de aceasta problema in momentul in care Fry si-a cerut scuze, zicand ca nu dorea sa ofenseze pe niciun credincios (prea tarziu) si doar repeta vorbe vehiculate de "minti mai mari decat a mea" precum Bertrand  Russell, de exemplu. Si atunci m-am gandit la ceva.

Am facut o comparatie. Sunt crestin, am o anumita viziune asupra lumii, o inteleg pe ea si mecanismele ei stiind ca deasupra tuturor invizibil si atotputernic sta Dumnezeu. Nu am nevoie de argumente pentru a crede ca exista (incerc o generalizare aici) si imi traiesc viata urmand invataturile de baza ale doctrinei. Majoritatea crestinilor nu gasesc cu cale sa cerceteze macar alte credinte oponente viziunii crestine a lumii.

Sa o luam altfel. Sunt ateu. Probabil si evolutionist. Nu cred in Dumnezeu si alte bazaconii. Lumea e doar o intamplare norocoasa si tot ce exista in acest moment este rezultatul muncii titanice a omului cu sine insusi (in cuvintele lui V. Gordon Childe), el fiind creatorul "ecosistemului" cultural in care traim. Chiar si a zeilor din vechime, sau prezenti, care sunt totusi o izvodire a mintii.

Si atunci, daca esti ateu, pentru ce simti nevoia sa iti exprimi atat de des dorinta de a-L insulta pe Dumnezeu si a-ti flutura necredinta asa de evident? Nu vei vedea un crestin care sa se laude ca nu e buddhist sau un hinduist care sa urle din toti plamanii ca Allah e un mit. Nu esti credincios prin negatie. Ceea ce vreau sa spun e ca in mod normal (dupa cum cred eu), eu ateu ar trebui sa-l perceapa pe Dumnezeu cum il percep eu pe Darth Vader. Sau pe Fat Frumos. O inventie.

Desigur, oamenii discuta despre Darth Vader, ii analizeaza actiunile sale din filmele Star Wars, incearca sa-i inteleaga motivatiile si sa-i cunoasca viata surprinsa pe pelicula. Dar la sfarsitul zilei, oamenii care fac asta stiu ca Darth Vader este produsul mintii lui George Lucas. Stiu ca Vader nu exista si ca cel ce apare in filme e actorul David Prowse si vocea a fost asigurata de James Earl Jones. Nu exista, nu a existat si nu va exista o entitate numita Darth Vader si care sa implineasca toate calitatile enuntate in acele filme.

Si atunci, de ce ateul simte nevoia sa se ia de Dumnezeu? Acea inchipuire a unor primitivi evrei, un popor marunt dintr-un Orient Antic atat de bogat in panteoane din care se putea imprumuta idei e real? Sau nu? Multi apologeti crestini zic ca toata aceasta ascunde de fapt o justificare a unor pacate pe care ei le doresc ascunse. Si ei fac asta invocand moartea lui Dumnezeu, sau inexistenta Sa.

Sincer nu cred asta, sau mi se pare o explicatie prea larga pentru ca oamenii sunt mult mai complecsi decat atat. Dar ceva totusi nu pare logic. Pentru o persoana ce ar trebui sa fie eliberata de  "vraja superstitiei religioase", parca tin prea mult la spectrul lui Dumnezeu pe care aleg sa-L defaimeze cu orice ocazie. Asta mie nu imi suna ca o libertate absoluta pe care o predica de atatea ori nereligiosii. Sau dupa cum spunea cardinalul catolic Fulton Sheen, acest ateism acerb este pana la urma o cautare a lui Dumnezeu, un strigat catre El. Dar de fapt, nimeni nu stie ce e in sufletul lor. Si poate nici nu e sansa sa-si dea seama vreodata.

S-o facem şi pe asta

Deşi în trecut nu aş fi fost de acord, şi poate că şi acum mi se pare puţin ciudat, ceea ce am învăţat în scurţii ani de trăire pe pământ este că ai nevoie de reflectoare pentru a te face observat. Nu sunt un fan al likeurilor în dreptul lucrărilor personale, al shareurilor de acelaşi fel, dar e nevoie de ele. Ca să ajungi departe, e nevoie de publicitate şi expunere publică.

Aşa că scriu postarea aceasta, cu un singur scop: dacă sunt persoane care citesc blogul personal, din diferite motive, şi au reuşit să ajungă până la căpătul vreuneia dintre aceste postări pentru tine scriu. Dacă chiar ţi-a plăcut şi odată ţi-ai zis, parcă aş mai vrea, pentru tine scriu. Dacă ţi se potriveşte descrierea aceasta, te rog să accesezi pagina de Facebook de la finalul postării şi să dai like. Asta va însemna că lucrurile scrie doar pentru a mai face loc printre neuronii personali, au o anume valoare. Făcând aşa, simt impulsul spre o îmbunătăţire şi oferirea de materiale mai calitative.

Din nou zic, blogul e scris mai ales pentru a mă elibera pe mine însumi de povara unor gânduri ce stau cam strâmte în capul meu. (deşi toţi autorii fac asta) Un like înseamnă interes şi dorinţă pentru mai mult. Şi sigur pentru mai bine. Aşa că mulţumesc anticipat, şi mă pun acum să mă gândesc la o postare ce o pot publica dacă după vreo săptămână nu oi avea niciun like.

https://www.facebook.com/pages/Via%C5%A3a-%C5%9Fi-faptele-lui-Iuliu-Sturza/1549397788672369?ref=aymt_homepage_panel