Esenţa şi sticla

Când spargem ceva, după ce ne pare rău mai mult? După conţinutul ei sau după ambalaj? Nu poţi spune că nu există valoare şi în ambalaj şi o etichetă care să enunţe o anumită plăcere în căutarea unor asemenea plăceri mai degrabă de colecţionar decât de consumator. Însă exemplul poate fi mai profund cu cât reprezintă majoritatea dilemelor cu care suntem confruntaţi la nivelul fiecărei zile.

Recent am auzit o idee deosebită într-o predică. Aş reambala-o astfel: pierderile ne definesc. Deşi aplicaţia a fost una spirituală, mă încumet să scot concluzia aceasta în spaţiul de zi cu zi. Nu-i aşa că de multe ori ne confruntăm cu alegeri complicate care ne fac să nu ştim încotro să o luăm. Şi mă refer la alegeri serioase. Două lucruri bune. Nu a dormi sau a merge la un curs. Două opţiuni care ar produce acelaşi nivel de plăcere, de mulţumire. Şi trebuie să alegi. E greu atunci. Mecanismele alegerilor sunt încă cercetate de către psihologi şi concluziile lor sunt cel variate.

Zilele astea am fost confruntat cu o astfel de alegere. Şi când creierul îţi argumentează la fel de bine pe ambele paliere simţi nevoia de o pauză. Şi cum stai şi îţi relaxezi neuronii înfierbântaţi poţi să priveşti situaţia în ansamblu. Ce mă doare mai tare? Că se sparge sticla sau că se varsă esenţa?

De multe ori alegem sticla. Suntem surprinşi de mirajul luminos, de felul în care becul sau soarele se reflectă în faţetele robuste ale sticlei. Simţim gâtul uscat şi vrem deja să luăm sticla. Dar apoi uităm de esenţă. Pentru că ne ia prea mult timp să desfacem capacul. Capacele se desfac greu. E nevoie de o energie diferită de cea zilnică pentru a lua în stăpânire esenţa. Aceasta însă oferă o satisfacţie mai prelungă. Sticla satură ochii, esenţa satura setea în întregime. Cine va bea, spunea Isus... va primi ceva în plus decât cel ce doar se zgâieşte la luciul apei.

S-ar putea să vă fi pierdut. Să nu fi înţeles niciun cuvânt din toată acea alegorie ciudată. Am crezut că e modul cel mai uşor de a-mi spune gândul. Pentru că la fel cum e cu sticla şi esenţa, tot aşa e şi cu gânditul şi cititul. Să ne gândim deci mai profund la ce poate însemna. La timpul alegerilor, la viitorul deciziilor şi la undele pe care le vor crea în timp. La ceea ce pierdem când câştigăm şi la ce câştigăm când pierdem. E esenţial. E o chestiune de viaţă şi de moarte uneori. Sau de trezire. La viaţă.

Dacă dai, măcar dă unde trebuie

Mă mir cum unor oameni nu au ameţeli şi migrene în timp ce discută sau după ce postează anumite păreri şi răspunsuri fie în mediul online, fie faţă către faţă. Acesta ar fi cu siguranţă răspunsul normal al corpului pentru o persoană care se află la un nivel atât de înalt al cunoaşterii.

Poate că folosirea unui limbaj simbolic şi poate puţin înţepător nu e potrivită, dar nu îi pot vedea altfel pe aceşti oameni. Fac parte dintr-o categorie vastă, împărţiţi în diferite domenii, slujbe şi stări sociale. Sunt însă uniţi de o credinţă comună şi constantă: ei ştiu.

Ei sunt experţi. Cunosc în detaliu domeniul lor de expertiză şi nimeni nu ar trebui ca măcar să se gândescă să îl contrazică pentru că se vor trezi cu cracă tăiată de sub picioare cu o viteză mai mare ca cea a gândului. E momentul să facem o diferenţiere. Este normal ca să existe persoane avizate, experte în anumite domenii, care să poate să descurce iţe încurcate pentru marea majoritate a lumii. De aceea există educaţie superioară, de aceea există cursuri şi specializări. Nu găsesc niciun cusur aici.

Ceea ce m-a deranjat şi o va face până în ziua când voi muri este atotsuficienţa unora. În momentul când aleg să-şi deschidă gura, o fac în aşa fel încât o fac să înroşească de ruşine şi pe bunica ta. Te transformă în ultimul om şi te face să te bagi în pământ până dincolo de China. Încă dinainte de a-ţi termina întrebarea, de a-ţi spune părerea ei ştiu răspunsul şi îl confecţionează în aşa fel încât atunci când îl oferă să taie, să usture şi să pişte în acelaşi timp. Devin experţi după un timp.

Au aşa o statură titanică, noi fiind epigonii. Nici măcar respectul nu-l merităm şi au impresia că pot porcăi cât vor, chiar dacă persoana atacată poate nu o fi din ultmul sat din fundul României. ( deşi asta nu oferă deloc motiv pentru a defăima pe cineva) Ei sunt o autoritate şi pot face ce vor, cum vor, când vor. În mâinele lor, exprimarea devine îmbibată în venin.

Şi problema e că ne plac astfel de oameni. Nu ştiu dacă doar românii sunt aşa de dornici să audă astfel de înţelepţi sau şi alte popoare resimt acest impuls tribal, dar mă simt dezamăgit. Nu pot să zic că trăiesc într-un mediu pe deplin civilizat, când o persoană poate fi batjocorită pentru o anumită opinie sau acţiune. (o fi aici vorba şi de dreptul la liberă exprimare, dar cred că şi acela trebuie folosit cu cap) E adevărat să înjuri n-ai nevoie decât de gură.  Pentru a vorbi frumos trebuie să utilizezi şi organul acela din vârful capului care abia aşteaptă să fie pus la treabă.

Mi-ar plăcea să nu mai văd aşa ceva. Ca atunci când citesc o discuţie, în secţiunea de comentarii a unui ziar, de exemplu, să nu văd referiri la alte rude ale partenerului de conversaţie sau comentarii legate de neuronii din capul său. Să văd că atunci când o persoană critică o altă persoană nu o face de pe un piedestal, micşorându-l prin insulte şi permitându-şi astfel să poată scuipa mai uşor. Cel puţin aşa văd eu un discurs civilizat. Poate mai există speranţă şi pentru aşa ceva în lumea asta nepotrivită.