Expanse 9 Leviathan Falls, James SA Corey. Impresii

Chiar și cineva care citește atât de încet, reușește să ajungă la final. Da, oameni buni, am terminat. Toate cele 9 volume ale seriei Expanse, majoritatea în limba engleză au fost citite. Urmează spoilere, că deh, e capăt de drum.

Se pare că trece un an și lucrurile nu sunt mai bune ca înainte. Imperiul Laconian subzistă fără liderul său. Rezistența de asemenea. Rocinante plus Teresa se învârt prin spațiu încercând să dea de capăt dilemei entităților care sunt gata să prăjească omenirea. Elvi Okoye de asemenea e în fruntea acestui efort. Duarte pur și simplu se trezește din starea catatonică și dispare fără urmă. Așa întâlnim un nou POV, pe Tanaka, un ofițer laconian puțin sărit de pe fix. Și în final toate liniile se adună într-un singur punct, oferind un răspuns crizei și deschizând calea incertitudinii.

Primul lucru la care m-am gândit a fost că le-a luat 3 volume ca să descopere un antagonist laconian ca la carte. Singh a fost molâu, în următoare carte practic nu există așa ceva și acum o avem pe Tanaka. De la bun început pare o reflecție întunecată a lui Bobbie, marțiană și un picuț sadică. Mi-a adus aminte de androidul care-l urmărea pe Endymion în cărțile lui Dan Simmons. Aș putea spune că pe alocuri e la fel de robotică și însetată de sânge, dar asta e o altă discuție.

Autorii au reușit să creeze senzația de final inevitabil și de lipsă de soluții. Prima parte a cărții constă în disperarea lui Okoye de a găsi un răspuns și pentru echipa lui Holden o cale de a da un drum nou Teresei. Asta îi aduce în calea lui Tanaka, obligată și ea să caute acul în carul cu fân. Abia de pe la jumătate ițele se duc toate în același punct conducând spre rezoluție.

Finalul se întoarce la ceea ce voi numi de pe acuma fundătura Evangelion. Anime-ul se încheie cu posibilitatea ca întreaga umanitate să fie amalgamată într-o singură conștiință. La același lucru ajunge Asimov cu Gaia, Simmons la finalul lui Endymion și cred că mai era o serie care a mers în aceeași direcție. Devine un trop SF de sfârșit de serie. Evident asta ridică miza și creează posibilitatea unui final concret, chiar dacă e puțin Marvelizat.

Holden ajunge să țină în mână frâiele umanității. Este nevoit să facă sacrificiul ultim pentru a putea să elibereze umanitatea, oferindu-i o nouă potecă pe care să umble. Nu aurită, dar liberă. Injectat cu protomolecula, îl regăsește pe detectivul Miller și stăvilește invazia din universul paralel înfometat închizând porțile pentru totdeauna. Titlul însăși este un spoiler. Prima carte e Leviathan Wakes iar aceasta e Leviathan Falls, așadar, am trecut printr-o paranteză de vreo 40 de ani în care umanitatea se extinde galopant cu ajutorul artefactului extraterestru.

Finalul e intim, închis și nu răspunde multor întrebări, deși probabil nu era rostul cărții să facă așa ceva. Rocinante și echipajul ei au fost în mijlocul evenimentelor și ei sunt cei asupra cărora ne ațintim atenția. Politic, nu știm ce se întâmplă, când se prăbușește Imperiul Laconian, câte lumi supraviețuiesc și mor după distrugerea Porților. Epilogul însă ne asigură că în cele din urmă, umanitatea supraviețuiește, ca până acum.

Ceea ce funcționează foarte bine este partea emoțională. Simți celelalte 8 romane adunându-se și când se întâmplă anumite scene lacrimogene, nu poți să nu simți un nod în stomac. Scena despărțirii dintre Holden și Naomi e impecabilă și încărcată. Simți nevoia unei pauze înainte de orice s-ar întâmpla după acel moment. Alex singur în Rocinante de asemenea marchează splendid sfârșitul unei epoci. Iar ultima interacțiune cu Amos îl arată așa cum îl știm dintotdeauna.

Poate ar fi lucruri care nemulțumesc. Rezoluția cu multe întrebări nerezolvate. O problemă cosmică rezolvată de un singur om. Scurta istorie a Imperiului Laconian. Duarte ca un simplu motor al schimbării, nu antagonist. Tanaka, un personaj unidimensional care are de jucat un rol la sfârșit. Nu există carte perfectă și astfel de lucruri putem găsi în orice roman.

În cele din urmă Leviathan Falls își face treaba. Ne trece linia de finish. Oferă o rezoluție realistă, dulce-amară, nu un final fericit pentru toată lumea. Cu toate acestea e suficient de optimist în ceea ce am putea numi durata lungă ce ține de supraviețuirea omenirii. Orice crize ar apărea, umanitatea ca întreg va trece peste ele. Cu sau fără porți, cumva se strecoară, ajungând la un nou orizont.

Am să încerc să scriu o părere generală despre toate cărțile. Să updatez lista cu serii de cărți. Acum, înainte mai rămâne monolitul Culturii, alte 9 volume de digerat. Mă uit la ele și nu știu când să le încep. Aș vrea să mai schimb macazul. Am devotat destul timp pentru Expanse și suntem la jumătatea anului. Sunt atâtea orizonturi noi de cucerit.

Gândindu-mă specific la SF-uri, s-ar putea ca anul ăsta să încerc Gap Cycle a lui Donaldson. Și dacă mă simt curajos, să-mi bag nasul în universul Xeelee a lui Baxter. Mai rămân monoliții lui Peter F Hamilton de care nu m-am apucat. Plus încă vreo câteva care încă nu sunt atât de titrate.

Să-mi plâng de milă pentru că am rămas în urmă, sau să mă bucur că încă mai am atâta de citit. Dileme de cititor. Până atunci, la revedere Expanse și mulțumesc pentru călătoria la viteze înalte

Expanse 8, Tiamat Wrath, James SA. Corey. Impresii

Când o iei la vale nu mai poți să te oprești. Și când te oprești e gata seria.

Am ajuns unde nu mai credeam c-oi ajunge. Dar e gata. Mai o singură carte și vom vedea care este concluzia aventurilor Rocinantei dar și rezolvarea unui război intergalactic cu o miză greu de egalat.

În cartea aceasta avem două fronturi. Unul este al rezistenței. Aici e Naomi care devine fără să vrea o figură a rebeliunii (o prințesă, aproape!) oglindind abilitatea lui Holden de a strânge în jurul său oameni gata să lupte pentru libertate. Mai e Alex și Bobbie alături de alți răsculați împotriva unei puteri sugrumătoare. Pe frontul Laconiei îl avem pe Holden, pe Elvi Okoye savant din altă carte și pe Teresa Duarte, fiica adolescentă a cuceritorului. Cu toții se rostogolesc la vale înspre încheierea cărții.

Mi-a plăcut în primul rând faptul că totul se desfășoară la un nivel accelerat, în lanț. Există și momente de repaus în care personajele își contemplă propria mortalitate, dar acestea sunt amestecate cu un conflict militar tot mai pregnant. Totul pleacă de la premisa că dacă reușești să îngenunchiezi o putere, acestea nu prea se mai poate ridica de la pământ. Și Bobbie are un plan infernal pentru a-și duce la capăt intenția.

Mi-a plăcut și cadrul în care funcționează acest plan. Întrebarea lui Alex despre absența tinerilor rebeli, cei care au acceptat și deja s-au obișnuit cu noii cuceritori. Care sunt gata să-și plece capul atâta timp cât nu-i afectează în mod direct. E o dilemă abstractă interesantă, dar și catalizator pentru acțiune.

Nu mint, cel mai mult mi-au plăcut capitolele lui Elvi. Asta pentru că era implicată în problema cosmică. Laconienii, oameni ordonați și ușor săriți de pe fix, provoacă ființele extradimensionale care i-au distrus pe constructorii porților și primesc un răspuns pe măsură. Autorii sunt zgârciți și lasă firimituri pentru a vedea care e motivația lor. Și ultimul volum va oferi răspunsul propriu-zis. Totuși, în aceste fragmente avem parte de călătorii stelare și de mirare în fața unei puteri ce nu poate fi cuantificate.

Teresa conduce evenimentele pe Laconia. Este curtată de Holden, de un misterios Timothy dar și de acoliții tatălui ei, mai ales când importanța ei crește în criză politică. E destul de interesantă ca personaj, un fel de Arkady Darrell sau orice alt arhetip al adolescentei rebele. Sunt curios ce se va întâmpla cu ea pe mai departe.

Mi-a plăcut continuarea atmosferei de luptă inegală, aproape pierdută din start. Naomi se strecoară printre crăpături pentru a supraviețui. Au o singură șansă de a întoarce soarta războiului. Mai apoi, au o singură șansă de a-i face pe laconieni gata să negocieze măcar cu rebelii.

Cartea merge mai departe cu aerul de nostalgie și timp trecut. Alex joacă rolul de ghid în recuperarea și trezirea la viață a Rocinantei, scoasă din joc la începutul cărții anterioare. Toate personajele au parte de o reevaluare a trecutului lor și a rolului în istorie. Cartea începe cu înmormântarea Avarsalei care-l marchează profund pe Holden.

Ce nu mi-a plăcut? Cele 2 cărți cărți din partea finală împrumută un alt lucru din MCU în afară de umorul exagerat. Inamici slabi. Laconienii nu prea sunt dezvoltați nici în cartea asta. Sunt basic space nazi fără prea multe explicații. Practic, nici nu-i prea vedem comițând fapte rele, ceea ce face cumva să punem la îndoială malignitatea sa. E drept, îl au pe avatarul dr Mengele în tabăra lor, dar în rest, dincolo de exagerata dorință de ordine nu apare vreun exces totalitar.

Mai rău e că ne pierdem și antagonistul. Winston Duarte e offline din cauza unui eveniment pe care nu-l voi pomeni pe mai departe. După Marcos Inaros speram la ceva mai bun. Dar înainte de a fi nuanțat, dispare. Înțeleg motivația, catalist pentru Teresa, dar asta ne lasă cu câțiva birocrați a căror treabă e să mențină Imperiul întreg. Nimic peste medie de interesant.

Notez și lipsa Carminei Drummer. Cartea trecută i-am citit capitolele ca punct de vedere pentru căderea sistemului Sol. Acum, cred că nu are nici măcar o scenă, e uitată printre anonimi. Om vedea dacă în ultima carte mai are vreun rost.

Ar mai fi și un alt lucru ce ține de spiritul cărților în general. Aici ca-n alte locuri, personajele pledează pentru soluția non-violentă, pentru a sta la masă unii cu alții și a discuta, rezolvând probleme. A mai apărut și-n alte volume. Sună foarte bine, dar și destul de idealist, mai ales într-o setare politică atât de încărcată. Dar nu merg mai departe, fiecare autor își trasează liniile după care își confecționează universul.

Per total, mi-a plăcut cartea. Nu e niciuna care să-mi displăcut. Acum, aștept concluzia. Știu deja unele lucruri, dar vreau să le văd în desfășurare. Nu mai e loc de recomandat. Dacă ești aici, mergi până la capăt. Călătoria va da roade la sfârșitul ei.

Ca ultim lucru interesant, mi-am dat seama de ceva când m-am gândit la structura întregii serii. Probabil nu-s primul căruia i-a trecut prin minte. Seamănă cu Cântec de Foc și Gheață. Doar ca așezare a escaladării. Gândiți-vă. Ambele serii au în centru lupta politică dintre facțiuni, care epuizează teritoriul. În același timp, în spatele scenei există o amenințare non-umană care va deveni ultimul inamic.

Când am terminat cartea mă gândeam că s-a stabilit cine stă pe Iron Throne și urmează războiul cu White Walkerii. Evident, nu știm dacă George RR Martin va termina seria ca să valideze teoria, dar măcar avem Leviathan Falls ca să ducă la bun sfârșit povestea lui Holden și a prietenilor săi. Și a unui univers vast și plin de pericole și minuni.

Van Gogh explodând

Needucatul de mine a aflat abia ieri un fapt impresionant și șocant în același timp. Pistonând GPT-ul l-am descoperit. E vorba de van Gogh, pictor prolific, suficient de cunoscut încât operele sale să fie recunoscute și de cei care nu știu ce curent artistic reprezintă sau când a trăit. Care e faptul interesant? Acela că majoritatea operei sale a fost produsă într-o perioadă incredibil de scurtă, aproximativ doi ani înainte de moartea sa timpurie (la 37 ani). A pictat și înainte, dar marile sale opere sunt prinse în acea perioadă critică de erupție.

L-am împins pe nea algoritm puțin mai departe și a arătat că n-a fost singurul în acea situație. Mulți alți artiști au avut același puseu incredibil de imaginație care a schimbat fața artei. De la Mozart și Schubert, la Schiele și Basquiat, la mai apropiații Rimbaud, Shakespeare sau Dostoievski. Chiar și într-o carieră lungă există acel vârf care nu mai poate fi atins după aceea sau care se repetă într-un ritm diferit la bătrânețe.

La fel de interesant e un alt detaliu legat de mulți dintre acești artiști importanți. În cazul multora a fost o perioadă de intensă creație și apoi moarte timpurie. Sunt exemple de suficienți artiști care n-au apucat senectutea, nici nu au apucat să-și vadă operele aclamate pentru că au închis ochii pentru ultima dată. Cu cât îmbătrânești îți dai seama că îi depășești pe oameni de un calibru interstelar și care, după cum spuneau, au lăsat în urma lor o dâră arzândă.

Învățăm mai multe lucruri de aici. În primul rând, nu intenționez să mă compar cu oamenii aceștia. Nu am scris din vanitate, imaginându-mi că sunt măcar o miime pe potriva lor. Dar ei sunt portretele de pe pereți de care nu poți scăpa. Gândind local, al nostru Eminescu a murit la 39 de ani deci intră în același grup al creatorilor cu lumânare scurtă. Eu, evident, nu vreau să stau nici măcar în umbra lui.

La fel cum cel mai mărunt doctor de țară e în aceeași tagmă cu cei mai celebri neurochirurgi și cercetători împotriva bolilor incurabile, cam așa e și cu artiștii. Scrii romane, gândește cineva căruia i te prezinți. Ca Preda, Rebreanu, Victor Hugo. De unde! Dar ești în aceeași pătrățică. Locuim în același zgârie-nor. Ei sunt la penthouse, sus de tot. Restul pe la parter, ne chinuim să suim puțintel mai sus.

Ceea ce mă face pe mine și pe orice scriitor, de sertar sau publicat, asemenea lui Blaga și Thomas Mann e corpul. Oameni suntem amândoi, premianți de Nobel sau publicați în almanahul satului. Vorba poetului „cu-o moarte toți suntem datori...” (asta a zis-o Coșbuc). Trăim în orizonturi diferite, dar vrem același lucru. Ochi care să cadă peste textele noastre. Dar suntem actori care nu știu când vor ieși de pe scenă și când li se va încheia rolul. O întârziere, o ezitare sigilează o lucrare care putea să spună ceva.

Aceștia și mulți alții, au fost hăituiți de talentul lor. Au fost niște înfometați care nu au putut să intre pe un alt macaz, să trăiască viața normală și apoi să revină la obsesiile lor. Bine au făcut. Cum ar fi arătat lumea fără acele mari opere ale unor oameni stinși prea devreme? Într-un fel, e la fel și pentru cei care nicicând nu vor ajunge atât de sus. Talentul este o datorie pusă în fiecare om care-l simte. Trebuie returnat, la mărimea sa. Are rostul său. Ca o părticică dintr-o mare țesătură.

Victorie nu se poate fără înfrângere și ca să pui de undeva, iei de altundeva. Prioritățile sunt vitale pentru cei care aud ticăitul ceasului și nu-l ignoră. Cei care știu că au o voce ce merită auzită. A îngropa talanți nu ajută pe nimeni, doar ne rătăcește pe străzi înfundate. Nu ne aduce pe palierul gândurilor bune care electrizează lumea. Pur și simplu stinge o lumină ce trebuia aprinsă. O face înainte de vreme, înainte să alunge o bucățică de întuneric.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-group-of-people-looking-at-paintings-in-a-museum-Oh869UyAJ8w

Expanse 7, Persepolis Rising. James SA Corey. Impresii

 Se apropie sfârșitul, oameni buni. Mai două cărți și ajungem la sfârșitul călătoriei. Ce pot spune este că până acum a meritat acest lung și tumultos periplu. Să intrăm în pâine. De acum nu voi mai folosi marcatori de spoilere. Dacă vii aici ai citit deja cartea sau nu îți pasă de ce vei citi. Fiți avertizați.

Cartea începe cu un mare salt în viitor. Treizeci de ani. Neașteptat. Echipajul e același, lângă cei 4 protagoniști rămânând cu încăpățânare Clarissa Mao. Ah, da și Bobbie. Primul sentiment pe care l-a creat realizarea acestui fapt a fost unul de nostalgie. Nu sunt neapărat un fan al seriei, nu am fost conectat emoțional, dar am fost capturat de un val de emoție acceptând schimbarea temporală. În același timp, a creat condițiile pentru a accepta mai ușor rezoluțiile personajelor. Despre asta probabil voi vorbi în următoarele 2 postări.

Revenind. Intrăm direct în acțiune cu Rocinante. Echipajul e trimis să facă ordine pe o lume nouă, dar Holden evident că îngroașă liniile suficient încât să o nemulțumească pe președinta Uniunii Transporturilor, organism mercantil creat în finalul celeilalte cărți (sună mai bine ca ghilda spațială, heh). Muștruluiala e suficientă pentru a-l face pe Holden să ia în serios ideea retragerii din poziția de căpitan al navei, cedându-și autoritatea lui Bobbie.

Înainte ca lucrurile să se așeze cum trebuie, are loc o invazie. Stația Medina este cucerită pe nepusă masă de către un invadator de dincolo de stele. În haosul creat de Inaros, o flotă marțiană dispare în largul spațiu. Acum se întorc cu nave ce îmbină vechiul cu noul adus de protomoleculă. Acțiunea se împarte între stația Medina unde eroii caută o cale de scăpare și perspectiva Caminei Drummer, președinta forțată să se confrunte cu o armă pe care aparent nu o poate înfrânge.

Ce mi-a plăcut mult la carte este atmosfera de ocupație. Are un aer de rezistență franceză luptând contra naziștilor. Doar că laconienii, cuceritorii nu prea au culoare. Sunt fasciștii tipici conștienți că sunt de partea corectă a istoriei, incapabili să înțeleagă actele de revoltă împotriva viitorului. E o idee interesantă și probabil că e un efect secundar al îndoctrinării, dar îi transformă în stormtrooperi din Star Wars de care nu ai un atașament.

Perspectiva lor este reprezentantă de guvernatorul Singh, cel care controlează stația Medina. La început e arătat ca familist, ca un ofițer naiv care studiază teoria dar se împiedică în practică. E emotiv emoțional și nu e în stare să asculte de subalternii săi, ceea ce adâncește și mai mult tensiunea, forțând cetățenii să se alăture unei revolte mocnite. Singh e puțin unidimensional, deși aș fi preferat ceva mai mult din partea sa.

E interesantă schimbarea de mediu. Rocinante e blocată în port așa că totul se petrece pe bază. Echipajul se descurcă în rețele ascunse de colaboratori, producând pagube și încercând să evadeze cu toții. Se creează fricțiune între Holden și Bobbie, ca figuri de autoritate. Apar trădări și răsturnări de situație. Fiecare are momentul lui important.

O să spun și ce nu mi-a plăcut, lucru care poate fi totuși corectat în cărțile viitoare. Totuși, e ironic. Aici vine spoilerul, oameni buni. Clarissa moare. La începtul cărții e epuizată de implanturile ilegale pe care le-a băgat în ea. E evident că va muri. Totuși, felul în care se întâmplă, deși e o trimitere la introducerea ea din Poarta lui Abbadon, e neîncheiat. Autorii nu explică ce se întâmplă cu ea după ce se termină încăierarea. I-a lăsat Naomi cadavrul în acel hol, sau l-a dus pe Rocinante? Mai apoi, după derularea acțiunii, ea pare uitată de către cei care au evadat.

Citiți asta ca un lucru pozitiv. Dacă autorii au reușit să mă enerveze față de un personaj care m-a frustrat acum câteva cărți, se pricep. Cartea are un plus din partea mea. Este începutul trilogiei finale și abia aștept să văd ce se va întâmpla pe mai departe, mai ales că ni se promite o întoarcere pe Laconia. Recenzia următoare în curând pentru că vreau ca luna asta să închei saga. Până atunci, la cărți bune!

vAI de închinarea noastră

 

Titlul s-ar putea să nu fie original, dar garantez că nu e atins de nimic artificial

 

De la bun început, să zic ce părere am despre noile oportunități tehnologice. AI e bun în doze mici. În pătrățica lui. Are domenii în care, alături de mintea umană, poate să dea răspunsuri necesare. În alte domenii n-are ce căuta. Mai ales în cele creative. Accept cu bucurie eticheta de butlerian și înapoiat. Dar prefer o poezie scrisă de un autor de duzină și nu o poezie de duzină încropită după un prompt.

Dar să revenim la oile noastre. Ca băgător de seamă în ale teologiei și tehnologiei nu pot să nu îmi scarpin bărbia gânditor și să nu-mi pun întrebări. Pentru că lucrurile se schimbă în jurul nostru în moduri pe care nu le pricepem încă. Ni se aruncă în poală jucării și ni se promite marea cu sarea. Întotdeauna există riscul ca acela care se aruncă în valuri să o facă fără vestă de salvare.

Ieremiada nu a plecat dintr-un loc abstract, ci dintr-o vizualizare întâmplătoare. Scrollând două minute pe Facebook mi-a ieșit în față o imagine și un text care m-au făcut să-mi golesc plămânii și să privesc sfios la ce mi se derula înaintea ochilor. Folosesc limbajul ăsta înzorzonat tocmai pentru că e atât de străin unei cutii ordonate.

Despre ce era vorba? Nimic dăunător. Un text despre David și pe unde i-au umblat ochii lui când nu trebuia. Și o imagine generată care ilustrata fapta într-un mod cinematografic și suprarealist, deși nu vreau să-l insult cu asta pe Salvador Dali. M-a deranjat mai ales stilul propozițiilor, ordonarea lor, limitarea lor.

Problemele mele cu acest tip de conținut sunt două. Prima, imaginea. Acolo îl avem pe David care se uită la Batșeba îmbăindu-se ca la spectacol, având ca fundal bătălia la care trebuia să se afle regele israelit. Care-i baiul? Am crescut cu o Biblie pentru copii, ilustrată, cu coperte albastre. O pagină ilustrație, o pagină text. Un fel de Facebook, dar din ăla care te face să gândești.

Desenele au fost făcute probabil în anii 80-90 de o mână umană. Respectă ideea textului. Îl vezi pe Avraam, pe Daniel în groapa cu lei, pe Isus pe muntele Măslinilor. Se păstrează proporțiile, se face efortul de a încadra totul în epoca istorică respectivă și a păstra realismul. Nu e neapărat un document istoric, dar dacă mai târziu ai vedea un artefact istoric ce prezintă ceva similar, ai face conexiunea.

Aici, e ficțiune pură. AI-ul a făcut în așa fel încât ai crede că David a pus-o pe Batșeba să se îmbăieze în fața ochilor săi (nu e adevărat). Nu e loc să intrăm în mărunțișuri, dar în situația de față femeia n-a avut nicio vină pentru purtarea regelui. În al doilea rând, apropierea bătăliei. Da, știu, se vrea juxtapunerea realităților, unde era și unde trebuia să fie. Dar tot nu-mi pică bine. Din postura de copil ce răsfoia acea Biblie am putut să prind un simț al formei care s-a potrivit cu realitatea istorică ulterioară pe care am găsit-o în reprezentările din vechime.

Și apoi baiul mai mare. Acel text nu conține vreo mare revelație teologică și nu despică textul ebraic în patru. E o idee profund banală. O chestie pe care cineva care ar fi citit capitolul biblic și ar fi primit mai apoi ca temă să scrie 5 fraze ar fi scris-o. E atât de clară încât nici nu trebuie rumegată, e efectiv preluată din text.

Și-apoi vine întrebarea evidentă. De ce nu putea să fie scris de un om? De ce e nevoie ca o mașină să facă treaba unei persoane? Mai ales că în domeniul spiritual lucrurile ar trebui să aibă o încărcătură mai profundă. Există comunități de credință care vorbesc despre contactul dintre credincios și text, necesar pentru evoluția sa spirituală. E muncă și e necesar pentru a face ca ideile să devină parte din om. E posibil să ajungem la așa ceva dacă noi mestecăm ceva scos de pe bandă?

Miezul problemei este următorul lucru. Oamenii nu citesc. În mod specific mulți creștini nu citesc Biblia. Dacă o fac, o citesc fragmentar, nedisciplinat, neclar. Pentru mulți, slujba de la sfârșitul săptămânii e suficientă. O mâncare deja mestecată de un vorbitor, pe care o refolosesc pe mai departe (în cel mai bun caz). Nu am statistici, dar ceva îmi spune că indiferent de confesiune, retenția biblică nu depășește cincizeci de la sută (subliniez, asta e o percepție).

Dacă adăugăm peste această inaniție (literară) și texte prelucrate, simplificate, repetate și așezate într-un șablon strâmt, care pot să înlocuiască acea lectură, s-ar putea să ne găsim pe buza unei prăpăstii. Să ne gândim la principiul lanțului. Dacă un părinte mai citește din Biblie, mai și share-uiește un text AI-ficat, e absolut sigur că următoarea generație nu se va mai complica și va alege conținutul media, având în vedere că în restul timpului, la școală și în entertainment este deja obișnuit cu el.

Să găsim și motivația celor care își creează pagini și încarcă astfel de conținut. E una bănească, evident. Există un public creștin care gravitează înspre astfel de texte. Un like, un share, un comentariu aduc vizibilitate și profit. Cu cât mai multe texte (iar un prompt negândit funcționează la capacitate accelerată tocmai pentru că simplifică), cu atât mai mulți bani pentru creator.

A doua motivație e una sinceră. Cel care vede și dă mai departe vrea ca ideea biblică să fie recitită de altul, poate nu atât de versat în Biblie. Și aici ar fi o problemă legată de ce primesc aceștia, dar deja ne întindem. Revenim. Poate nu există alternative clasice, nu există resurse proiectate de un om, care trec prin toți pașii necesari construcției unui text (mă îndoiesc), dar aș zice că prezentarea unui astfel de model nu rezolvă problema adâncă. E un pansament pe o rană deschisă.

Ar fi de preferat un răspuns uman la textul biblic, o reacție ce pleacă dintr-o întâlnire naturală între literă și inimă. E drept, mașina poate să copieze, să creeze aparența. Dar îi lipsește pe de-o parte efortul pe care îl depune un om, dar și misterul întâlnirii dintre om și Cuvânt. Ne dăm seama atunci când citim o carte obișnuită că e mai mult decât niște foi de hârtie închise între coperte (sau coperți). Așa că dacă acceptăm sacralitatea textului, ar trebui să avem reverență și față de felul în care îl prezentăm publicului.

Sunt convins că mare lucru nu se va schimba. Am văzut și Youtube-ul inundat cu fel de fel de videoclipuri care mai de care mai bizare. Vor exista destui ochi care să le vizioneze. La fel ca orice alt conținut scos pe bandă. Păcat este de cei care fac eforturi serioase să creeze conținut de calitate și care vor se vor pierde în acest potop. Și păcat va fi și de aceia care vor înlocui ceea ce putea fi o experiență profundă cu cărările săpate de algoritmi. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-black-and-white-photo-of-a-stack-of-books-AltQR9QYCs0

Avem nevoie de Biblioteca pentru Toți

Îmi aduc aminte de anii de liceu când una din bucuriile mele de elev era periplul pe la chioșcurile de ziare din centrul Aradului. Când te gândești că există tineri care au trecut de vârsta majoratului și habar n-am despre ce aș vorbi parcă ți se pune un nod în gât.

Revenind. În acele zile printre diversele publicații pe care le puteai cumpăra erau la modă colecțiile. Am crescut cu Arborele Lumii, Terra Magazin și alte minuni. În anii aceia au apărut două colecții de care s-ar putea ca și publicul larg să-și aducă aminte. Adevărul a avut două serii continue 100 și 101 cărți de citit, iar Jurnalul Național a avut Bibiloteca pentru Toți. Unele se ocupau cu literatura universală, alta cu literatura română.

Au realizat cel puțin două lucruri importante. Primul, au readus în prim plan unele cărți care probabil existau în ediții publicate înainte de 1989. Au oferit posibilitatea multor oameni să citească operele lui Hugo, Austen, Dostoiesvki, Bronte, Mann, Asimov, Preda, Rebreanu etc. Erau la îndemâna tuturor, nici nu trebuia să intri în vreo librărie să le cumperi. Asta și datorită celui de-al doilea aspect, la fel de important: prețul. Pentru vremea aceea, fiecare volum costa (dacă îmi aduc bine aminte) probabil 11 lei, oricum nu mai mult de 15 lei.

Mă gândesc la asta de fiecare dată când privesc pagina online a vreunei librării. Prețurile sunt prohibitive. Dacă acum câțiva ani puteai pune 6 cărți într-o comandă și nu clipeai de două ori, acum la 3 cărți te strânge portofelul. Slavă Domnului pentru promoții, cu toate că și acelea se rostogolesc de pe un munte mai înalt.

Nu putem controla evenimentele internaționale, deciziile celor puțini care îi afectează pe cei mulți. Asta-i viața. Ne obișnuim cum e și sperăm că poate lucrurile se vor schimba în puțin mai bine. Ne punem pofta în cui, renunțând la unele cărți care altădată și-ar fi găsit adăpost în bibliotecile noastre.

Totuși, mă gândeam serios la o soluție și cred că asta ar putea să mai deschidă din ușile închise. Reînvierea Bibliotecii pentru Toți. Nu cea care a fost la rândul ei o reinventare, ci acea veche. Dacă stau bine să mă gândesc, brandul nu este unul comunist, exista încă de pe timpul Regatului României. Mi-e lene să caut, dar exista cam de pe la 1900.

Ce vreau? O colecție care să conțină cărțile acceptate ca fiind lecturi esențiale. Astăzi sunt împrăștiate printre multe edituri de marcă. Sunt prezentate în ediții splendide, tot mai frumos ornate și prezentabile. Și incredibil de scumpe. Problema n-ar fi că un titlu este scump, ci că dacă ai dori să îți îmbogățești palmaresul ar fi o povară financiară serioasă.

Eu m-am bucurat în anii trecuți de epoca în care cărțile Humanitas erau la -50 în rând cu celelalte. Sunt vremuri trecute. Așa mi-am umplut rafturile cu cărțile lor. Altfel, slabe șanse. E drept, sunt teribil de seducătoare. Realizarea grafică este excepțională, nu ai ce să le bagi de vină. Dar toată împăunarea costă bani. Și o transformă într-un fel în piesă de muzeu.

Când am citit Iliada și Odiseea prima dată acum mulți ani nu am luat volumele de la Humanitas. Am mers într-un anticariat, mi-am cumpărat ediții vechi și pe alea le-am dus pe bancă în parc sau în vârful patului, aprofundând lectura. Cele mai noi sunt ediții de colecție până la urmă.

Și de aceea cred că o astfel de colecție ar fi benefică. Cititorul va ști de la bun început: sunt cărți ieftine. Așa că nici condițiile de tipărire nu sunt de vârf. Textul e lizibil, acceptabil. Și conține ceea ce s-ar numi patrimoniu comun. De la operele antichității greco-romane, ceva oriental, epoca medievală și până în prezent. Dacă ar avea succes, mai încolo ar putea scoate la lumină secțiuni și autori care poate că nu sunt atât de familiari publicului larg.

Abia acum mi-am dat seama că prezint un fel colecția Penguin. Ei au exact ceea ce gândeam eu. Și ar trebui să notez două colecții care într-un fel fac asta. Editura Litera a încercat să repună în mișcare seria și a trecut de 100 de numere. Polirom are Top 10+ unde sunt o grămadă de cărți importante. Mai încearcă și Nemira o mișcare cu Smart. Cărți de buzunar. M-am uitat un picuț, ideea e foarte bună, dar e mai pentru tineretul care are ochi mai ageri. Așadar, avem precedente și în piața românească de carte.

Probabil că nu se va întâmpla așa ceva. Nu știu. Dar mi-ar plăcea. Acele texte care au puterea de a deschide noi orizonturi, de a vorbi despre lume și de a ne învăța să apreciem frumosul, adevărul și binele, merită citite de cât mai mulți oameni. Da, există biblioteci, dar aș spune că fiecare om ar trebui să aibă măcar un raft în propria casă în care să adune cele mai importante gânduri împrăștiate de-a lungul mileniilor. E o datorie și onoare la care fiecare om ar trebui să se gândească.

sursa foto https://unsplash.com/photos/person-browsing-books-on-a-library-shelf-pPIalGzMv-k