Recenzie-Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul

 Orice autor poate avea o carte mai slabă, o carte care să nu-ţi ofere aceeaşi plăcere a lecturii. Chiar şi cei mai cunoscuţi şi abili scriitori nu reuşesc întotdeauna capodopere. Tuşele literare sunt mai subţiri, dar rămâne ceva în urmă şi mintea poate fi lăsată cu unele întrebări interesante, chiar dacă nu la aceeaşi magnitudine. Pentru mine, nici chiar Asimov sau Frank Herbert nu au reuşit să pună înaintea cititorului cărţi la nivelul Dune sau trilogia Fundaţiei.   

  Dar aici vorbim despre Philip K Dick şi cartea sa tradusă în română evident la editura Nemira. O secundă ţin să o răpesc pentru a menţiona felul potrivit în care s-a tradus titlul, destul de complex pentru limba noastră. Am alergie la titluri traduse pe lângă şi Flow my tears, the policeman said, ar fi putut fi o provocare, dar Nemira a reuşit să treacă peste cu brio.

Subiectul cărţii se potriveşte în canonul autorului. O supercelebritate tv se trezeşte într-o zi că este invizibil, nerecunoscut de nimeni, cu toate că doar ieri avusese o audienţă de milioane de telespectatori.  De aici va porni o poveste încălcită, apăsătoare printr-un viitor totalitar şi lipsit de cea mai mică şansă de normalitate.

Comparativ cu alte cărţi ale lui Dick, aceasta nu a reuşit să mă impresioneze la acelaşi nivel. Se pot găsi teme preferate ale autorului (paranoia, birocraţia, controlul statal) dar e ceva care lipseşte. Nu aş putea spune ce, dar nu e acolo. În plus personajele nu sunt deloc agreabile, începând cu protagonistul şi până la cele secundare. Alegerile lor sunt greşite de multe ori, nu au un îndreptar moral şi asta îi face să se mănânce între ei a la Joker din The Dark Knight.

Nu ştiu cât de multe învaţă Taverner la finalul poveştii. Recunosc, mă aşteptam la un alt final (cine a citit îşi poate da seama) mai ales atunci când Buckmann înşiruie soarta viitoare a inculpatului. Schimbarea a fost binevenită şi într-un fel oferă o finalitate poveştii. Dick nu este cunoscut neapărat pentru poveşti cu final fericit şi de aceea a fost puţin neaşteptat. Privind însă romanul în ansamblu, trebuie recunoscut că un astfel de final era necesar.

  După ce am stat puţin şi am încercat să înţeleg unde voia să ajungă Dick, pot spune că mi-am dat un răspuns. În roman, ca în altele opere ale sale, el prezintă ceea ce face cu atâta maiestrie: oameni stricaţi, defecţi. Acel viitor nu poate oferi nicio împăcare, nicio şansă la o viaţă bună. O anume tuşă nihilistă se resimte în toate operele sale şi disperarea de multe ori este la ea acasă. Două momente sunt excelente din punct de vedere literar în carte. Într-unul, una din personajele pe care Taverner le întâlneşte îşi prezintă ideile sale despre relaţii şi finalitatea lor. Celălalt este penultimul capitol, scris simplu, dar de impact. Şi prezintă ceea ce cred eu este durerea principală a acelor oameni: singurătatea.

Lumea creionată este de asemenea un plus. Citind cartea simţi o apăsare, un sentiment de beznă. Nimic nu este luminos, fericirea este de-o clipă şi totul pare să se întoarcă împotriva ta. Personajele sunt pierdute, nu înţeleg nimic şi speranţele lor sunt năruite într-o clipă, asta dacă nu sunt exploatate de către alţii. În această mare de întuneric însă, autorul lasă să se strecoare o rază de speranţă. Vaza dovedeşte că se poate obţine şi ceva bun de la viaţă. (cine citeşte să înţeleagă)

Aş recomanda cartea altcuiva? Nu ştiu exact. Nu cred. Trebuie să ai un stomac tare ca să treci prin ea, mai ales datorită unor comportamente ale personajelor care sunt total neortodoxe şi care ar convinge pe mulţi să renunţe. Dacă vrei să citeşti Philip K Dick, poţi încerca unele din cărţile sale mai renumite şi care pot fi mult mai satisfăcătoare. În cele din urmă, putem doar să privim spre viitor şi să ne gândim dacă Nemira va mai publica din cărţile autorului, mai ales în primă ediţie cum a fost această carte. 

Tu pe ce lume trăieşti?

Un lucru fascinant despre fiinţa umană sunt capetele ei. Deşi pot părea nişte dezavantaje ele sunt în acelaşi timp şi sursă de introspecţie. Din natura noastră, nu ştim tot. Ceea ce ştim suferă şi la un moment dat poate fi pierdut. Informaţii şi amintiri, intelect şi afect. Suntem fragili şi de multe ori nu ne dăm seama de acest lucru. Nu putem cuprinde întreaga ţesătură a timpului şi a spaţiului deşi încercăm să-i dăm de capăt încă de prima dată de când am ieşit din peştera lui Platon.

Un atribut interesant al omului este abilitatea sa de a se renaşte, de a se reinventa. Ca o plantă bine îngrijită, omul este mutat dintr-un loc întraltul şi se adaptează. Dar la început trebuie să fi fost o sămânţă, un ou din care să fi ieşit trestia gânditoare, omul. Şi atunci când omul acţionează o face în urma unor impulsuri, unele născute altele crescute. De multe ori nu realizăm acest lucru. Şi de fapt toată lumea funcţionează pe acest sistem simplu. În spate există o idee, o înşiruire care ne conduce reacţiile. Un ideal sau o ideologie. 

Poate simţi acest lucru cel mai bine când nu eşti la locul tău. Când simţi că ceea ce se face în jurul tău e incorect pentru tine. Se aprinde un beculeţ în minte care te face să reacţionezi chiar dacă doar la un nivel mental. De acolo, pornind metodic poţi ajunge la esenţa fiinţei tale. 

De fapt este vorba despre aşa ceva? Direcţia în care se îndreaptă acţiunile noastre este mânată de ceva? De o conştiinţă poate, de o putere din afară? Sau sunt pur şi simplu instincte animalice ambalate şi parfumate pentru un cadru societal organizat? Contează că există. Un aparat mental care te anunţă despre calea pe care să o iei şi îţi oferă o identitate. De multe ori se manifestă tocmai în momentul în care există diferenţe. Sunt român. sunt creştin, sunt vegetarian...lista continuă.  

Trăim într-o lume care din ce în ce devine tot mai uniformă şi mai însingurată. Deşi pare neaşteptat, aceste procese se răsfrâng cu putere asupra omului. Şi calea de întoarcere s-a pierdut cu mult timp înainte. Cultura şi-a stabilit direcţia de mers şi de dat înapoi nu mai ştie. Omul singur poate lupta contra curentului. Se îneacă sau rămâne deasupra, esenţială este înţelegerea de sine şi mai ales căutarea. De multe ori drumul poate fi mai darnic decât destinaţia.

Între Game of thrones şi Matei capitolul 25

Pentru acele persoane care nu ştiu sau nu au fost destul de rapide pentru a deschide un site ce conţine Scriptura, Matei 25 este capitolul în care Isus face o serie de remarci legate de atitudinea creştinului faţă de persoanele în nevoie.

Închizând această paranteză estetică, să trecem la subiect. Europa este pe fagaşul schimbării. După alţii pe făraş chiar, aşteptându-se la o prăbuşirea culturală, religioasă şi politică datorită unui eveniment aparent neaşteptat: apariţia pe continent a unei mulţimi nenumărate (pun intended) de locuitori izgoniţi din teritoriile lor natale. Lucru normal, un asemenea eveniment stârneşte controverse. Nu toată lumea ar reacţiona pozitiv când ar vedea proprietatea invadată de străini. (cu sensul de persoane din afara familiei) Darămite un întreg continent tranzitat de diferiţi. (în engleză ar fi mers un joc de cuvinte, alien având o rezonanţă multiplă.)

Şi totuşi ce ne facem cu oamenii aceştia? Au venit să ne mănânce pâinea, nu-i aşa? Şi pe deasupra ei nu se vor integra. O să-şi facă moschei, o să ardă Biblii şi o să hăcuiască pe oricine nu se va supune cuvintelor Profetului. Sau mai rău în vreo 2-3 generaţii ne vor depăşi numeric. Vor deveni stăpâni peste un continent pustiu şi-l vor remodela după chipul şi asemănarea Semilunei. Mai ales că până şi acum fac ravagii pe unde trec. Aruncă mâncare, când ajung în oraşe sparg maşini şi se iau de femeile care nu sunt îmbrăcate după perceptele propriei religii.

Nu am făcut decât să repet ceea ce de câteva zile apar tot mai frecvent în ziare, la televiziuni şi pe reţelele de socializare. E adevărat? E propagandă? Fiecare şi-a ales deja o tabără şi susţine vehement că are adevărul. Câteva lucruri sunt adevărate. Primul este motivul pentru care au ajuns aici. Dincolo, e război, şi dincolo de teorii conspiraţioniste, Occidentul s-ar putea regăsi pe lista celor care întreţin starea de instabilitate din zonă. Şi după aceea te miri că vin la tine acasă şi vrei să plece înapoi. Al doilea lucru clar este că refugiaţii/imigranţii/dezrădăcinaţii sunt aici. Şi pătrunderea lor nu se va opri în curând. Ce e de făcut?

Cred că a ne păstra mintea limpede e cel mai important. Europa nu era strălucită nici înainte. Situaţiile tensionate sunt ocazii de aur pentru gesturi regretabile. Perioadele de criză sunt pepiniere pentru puteri carismatice şi autoritare. Butoiul cu pulbere a Balcanilor din secolul XX s-a mărit cumva peste tot continentul. Maşinaţiunile politice din trecut au repercursiuni asupra momentului actual şi ne ating pe fiecare în parte.

Cea mai rapidă referinţă la titlul seriei de cărţi menţionate în titlul duce cu gândul la ceva tragic şi impersonal. Aşa e în politică, aşa e în istorie. Nu trăim în lumea Disney şi puterea face legea. Aşa se va întâmpla până la sfârşitul vremurilor. Important însă poate fi atitudinea omului. Dacă ne gândim la o altă serie celebră, Fundaţia lui Asimov, avem portretul istoriei care este descifrată înainte de vreme prin formule matematice. Totul se petrece la nivel macro. La nivel personal, nimeni nu poate interveni.

Şi aici omul poate schimba istoria. Nu în stil mare. Nu în stil V for vendetta. Ci schimbând istoria unui om poate. Arătând că omul poate fi şi bun. Că omul poate să vadă într-un alt om nu un pericol, o ameninţare, un parazit, ci un alt om. Poate ei vor să ne cucerească prin forţă sau prin număr. Poate noi putem încerca să-i cucerim prin compasiune.