Îmi tot reamintesc de o carte, deși contextul nu e deloc unul plăcut. E vorba de Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury, carte citită în urmă cu câțiva ani (și apărută în 1953!) dar care a rămas încă vie în minte tocmai datorită unei tot mai mari asemănări cu lumea de azi (și mai mult cu cea de mâine).
Pentru cei care nu au ajuns să citească romanul (de ce? puneți mâna și cumpărați cartea. E un must read) ideea este a unui viitor distopic în care cărțile sunt interzise prin lege, iar pompierii au datoria de a le arde în cazul în care mai există șoareci de bibliotecă rebeli. În plus, mass-media joacă un rol important în educarea unei societăți cocoloșite și menținute la nivelul unei mase amorfe ce primește mâncare deja mestecată. Cumva, într-o oglindă cu 1984, ecranele difuzează emisiuni ce conțin nu atât îndemnuri patriotice exacerbate, ci emisiuni apropiate de reality show-urile zilelor noastre.
Deja din această scurtă descriere se vede unde vreau să ajung. Sau ce am observat, pentru că nu mi-aș dori să ajung deloc într-o astfel de situație. Însă, lumea a evoluat și încă galopează înspre o tehnologizare și sufocare digitală fără seamăn în istorie. Niciodată n-a existat atât de multă informație la vârful degetelor noastre, n-a existat posibilitatea unei expuneri a persoanei în fața mulțimilor, fără nicio restrângere. Oricine poate să se facă cunoscută cu bunele și relele sale.
Deși, ceea ce este poate de așteptat e faptul că privind dincolo de această extraordinară putere de informare, de dezvoltare umană (din nou, fără precedent. Biblioteci întregi ar putea încăpea într-un smartphone), nu acesta e trendul. Omului simplu, obișnuit, nu-i place efortul, nu se bucură de conceptul de autodepășire, și mai mult, va merge în urma modelelor pe care și le va găsi în media. Și cum cineva spunea că mass-media tocmai prin natura ei se vede a fi un produs de masă, fără tendințe și intenții "elitiste", nu prea existe mari speranțe.
Și mai e un aspect care mi-a produs niște fiori pe șira spinării când am citit. Soția lui Guy Montag, personajul principal din carte, avea un obicei ce pare normal: până și în somn, ea își punea căști în urechi ascultând, din câte îmi aduc aminte muzică, oricum ținându-și mintea ocupată cu astfel de activități.
Pentru a scurta micul frust-seu, o să trec la concluzie: mă sperie faptul că nu prea mai lăsăm loc de gândit. Nu mai lăsăm loc de tăcere. În tăcere se poate întâmpla să mai conversezi cu mintea aia care uneori se trezește a fi obiect de mobilier. Ne putem privi în oglindă dându-ne seama cine suntem unde suntem, ce poate fi schimbat și unde se poate ajunge. Simt că am mai repetat ideea asta în cel puțin o postare anterioară, dar realitatea înconjurătoare asta este. Ai un parc la îndemână, o mână de natură între blocuri și claxoane, trântește o scenă și lasă-l pe unul să-ți lălăie ceva fără noimă. Ai câteva minute așteptând transportul în comun, scoateți smartphone-ul și joacă un joc. Trebuie să mergi dintr-un loc în altul, pune căștile pe cap și nu mai gândi.
Nu intenționez să închei cu vreun îndemn heirupist pentru că nu simt nevoia. Lumea probabil nu se va schimba nici dintr-o dată, nici după muuultă vreme. Progresul e o idee drăguță și destul de teoretică. Nu mai mult. Prin forță nu poți obține niciodată determinare și interiorizare, indiferent despre ce domeniul vorbim aici. Dar există totuși speranța aceluia care se va gândi că poate există și o altă cale. Că din când în când, un moment de liniște ajută, și că o întâlnire cu sinele nu este chiar înfiorătoare, ci poate duce la lucruri bune.
