Opinie: cărțile de căpătîi nu sunt ornament!

 Îmi plac cărțile, și ăsta e un adevăr evident pentru oricine mă cunoaște. Nu doar din perspectiva informațiilor sau emoțiilor care se ascund pe paginile lor, ci și datorită aspectului lor. Mor când văd o copertă mișto de tot și mi-ar plăcea să o cumpăr chiar dacă s-ar putea să o mai am o dată (asta în special în cazul romanelor).

Continuăm cu un alt truism: copertele de astăzi sunt într adevăr excelente. Până și coperta cărții mele, proiectată pentru o editură din Arad este suficient de bine realizată pentru a fi în rezonanță cu titlul și cu progresia narațiunii. Ce să mai zicem de dinozaurii care domină micro-piața noastră de carte?

Am prin rafturi cărți de toate culorile și din toate vremurile. Cele dinainte de Revoluție aveau o notă de culoare care s-a pierdut o dată cu înaintarea în vârstă. Iar prin anii 90, ani de penurie nu prea visam la ediții de lux made in Romania. Asta până după anul 2000, sigur 2003-2004 când au început să apară cărți elegante, cartonate, de colecție.

Au existat unele edituri care s-au axat pe forma aceasta lansând colecții rămase azi în legendă, sau pe pereții loialiștilor (cum ar fi 100 de cărți sau BPT-ul Jurnalului Național). Și pe lângă aceasta celelalte edituri care au vrut să ofere cititorului greutate bibliotecilor personale.

Eu am de la Nemira seria Dune cartonată și pe lângă asta au încercat să scoată și alte serii în același format (Ender, Dark Tower, Song of Ice and Fire). Dacă tot pomenim de SF-uri, editura Paladin a început din ziua întîi cu formatul acesta, chiar dacă la început au avut unele probleme cu felul în care erau legate cărțile. Și tot așa Asimov, Bradbury sau Clarke au căpătat o viață nouă.

Dar baiul meu nu-i neapărat cu hardcover-ul beletristic. Mai ales dacă nu te pui și citești în tramvai sau metrou cărămida, nu-i foc. Ceea ce nu-mi place mie este faptul că în general cărțile cărora le-am zis, de căpătâi se găsesc doar în ediții hardcover. Ce-i drept elegante, eye catching, care înviorează orice raft.

Nu sunt ipocrit le-am cumpărat și am să le mai cumpăr și de acum încolo cum or apărea. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu această exclusivitate. Și când cumva prin postarea asta țintesc mai degrabă înspre Humanitas și Polirom, edituri care publică opere fundamentale.

Ce vreau să spun eu e următorul lucru. Dacă îmi cumpăr eseurile lui Montaigne, confesiunile lui Augustin, miturile Greciei ale lui Graves sau democrația americană a lui Tocqueville, o iau pentru studiu. Nu le citesc ca pe Alice în țara minunilor. Îs cărți serioase care ar trebui (în mod ideal) studiate din scoarță în scoarță.

Asta înseamnă să stai la birou, în pat, pe podea, cocoțat pe candelabru, cu cartea în mână, cu creionul în alta, poate cu un marker (sacrilegiu!) și să-ți faci însemnări. Nu prea poți face asta când știi că ai dat pe carte +50 de lei și arată de parcă a fost făcută în ediție limitată.

Da, mai e și aspectul financiar. Am fost binecuvântat să prind epoca de aur a parteneriatului Humanitas/Polirom-Elefant. Multe dintre cărțile alea bune le-am cumpărat la juma de preț. Altfel nu marcam banu. Și sunt sigur că există mulți (poate nu un batalion) de oameni care ar vrea să citească dar nu pot, pentru că e pâinea sau cartea.

Visam mereu la o autostradă a cărților. Pe banda de mare viteză circulă ediții de lux, cartonate, cu pagini de fotografii și luminițe pe margini. Pe banda cealaltă circulă ediții obișnuite, broșate, mai mundane, dar accesibile. Astfel, mai mulți cititori vor putea beneficia de aceste opere mari.

Cu siguranță vor fi unii care ar cumpăra ambele ediții. Eu, de exemplu am făcut-o într-un fel. În raft am Iliada și Odiseea de la Humanitas, dar când le-am citit, am făcut-o de pe edițiile de dinainte de Revoluție. Cred că e posibilă o astfel de mișcare și nu va duce la o gaură în bugetul editurilor. Voință să fie. Oricum, asta este decât o opinie.

Jurnalul unei iubiri pierdute, Eric Emmanuel Schmitt. Impresii

 

Pfff, demult nu mi s-a mai întâmplat să am o reacție atât de împrăștiată...

Dacă mă știți, știți și că-mi place Eric Emmanuel Schmitt. Nainte să vină în Romania în 2015 am citit o bună parte din cărțile sale și când a fost la Atheneu am fost acolo și i-am luat autograful. Și Omul care vedea dincolo de chipuri e o carte fantastică, probabil una din cele mai bune pe care l-a scris. De asemenea Felix și izvorul invizibil este... opusul.

Jurnalul unei iubiri pierdute este cu totul altceva. Nu izvorăște din imaginație, ci din faptul brut al vieții, din moarte, durere și recuperare. De aceea nu ți-e ușor nici să critici, nici să aplauzi o astfel de carte.

Volumul strânge laolaltă gândurile care trec prin mintea lui Schmitt după decesul mamei sale de care era legat indisolubil. Dar ce se întâmplă când o astfel de relație se frânge în cel mai natural mod posibil? Schmitt își deschise sufletul și se face extrem de vulnerabil aducând înaintea cititorului inima ce palpită a doliu.

Probabil de aceea am simțit un soi de stânjeneală când citeam aceste pagini. Asta vine de la cineva care a scris (și probabil va mai scrie) scene în care personaje trec prin decesul unor apropiați. Diferența evidentă este că unii sunt parte a imaginației mele, în vreme ce durerea lui Schmitt e reală și e expusă. De aceea, am avut intenția uneori să întorc privirea pentru a nu pătrunde atât de adânc în epicentrul dezastrului.

Pentru autor decesul mamei reprezintă prăbușirea unui punct fix, o orbire temporară ce duce la o perioadă de închidere în sine. E un capitol închis brutal, neașteptat, fără a vindeca toate rănile. De fapt, până la sfârșitul volumului unele din ele se vor cicatriza prin trecerea timpului.

Moartea aduce întrebări. Hrănește nesiguranțe și enigme din trecut. Pune sub semnul întrebării însăși viața. Și pentru că o durere nu vine singură autorul este curentat de alte situații de viață care îl pun sub tensiune. După un dans pe muchie de cuțit totul revine la o stabilitate parțială.

În centrul cărții rămâne tributul pe care Schmitt îl face dragostei materne. Mama sa a fost cea care, fără să-și dea seama, l-a așezat pe drumul care l-a dus inevitabil înspre teatru, și ea a fost cea care l-a susținut mereu, în reușită și eșec. De aceea, gândul că a ajuns să joace o piesă despre care nu poate discuta cu ea sau că a scris un roman pe care ea nu-l poate citi, este dureros.

Jurnalul... este o carte care ne aduce aminte de lucrurile cardinale ale vieții, plecând de la importanța relațiilor cu cei dragi, până la sensul vieții și al morții. Poate au existat unele tangente care au schimbat pentru puțin timp focusul gândurilor, dar trebuie să ținem cont că în acest volum coerența nu este esențială. Chiar dacă Schmitt oferă o osatură narativă și creează un fel de climax al poveștii, povestea dansează în ritmul doliului și al acceptării dovedind că fiecare plecare este dureroasă, dar și că suntem destui de puternici pentru a merge mai departe onorând viața celor care nu mai sunt.

Reclamă: Labirinturi de lut, romanul publicat de mine, 30 RON, contact pe pagina de Facebook, Viața și cărțile lui Iuliu Sturza

A 300-a postare!!!

 T

B

W

Ambuscada coincidențelor

 Dacă tot am pornit-o pe aleea amintirilor legate de zilele începătoare de fotograf-amator, mai am combustibil pentru o postare, probabil mai scurtă decât prima. Nu e nimic mai frumos decât ceva făcut cu pasiune și cu sinceritate, și în acele zile nu duceam lipsă de niciuna.

După cum scrisul e ceva care se pierde în copilărie și a fost motivat de unii factori care m-au împins să continui și să nu îngrop această curiozitate nesecată, tot așa și cu... monumentele. S-ar putea să fi existat o plăcere și fascinație pentru patrimoniu încă dinainte de a fi pasionat de istorie în sine.

Sunt din Macea și cine nu știe asta, în centrul comunei se află o bijuterie de castel eclectic ridicat de către doi baroni habsburgi în ton cu cele mai noi mode. Cuvântul castel făcea parte din vocabularul meu înaintea multor alte cuvinte. Să mai luăm în considerare că în Curtici, la doi pași mai există un castel, la Șofronea, la trei pași mai există un alt castel. În general județul Arad mustește de patrimoniu arhitectural.

În clasa a IV-a vizitam cetatea Devei, castelul Huniazilor, Sarmizegetusa. Am trecut mai apoi prin Băile Herculane. Mai punem centrul vechi al Constanței. Apoi o excursie cu școala în Oradea, Cluj și Alba Iulia. Apoi o vacanță la Sinaia și un drum până la castelul Bran. Și apoi o vacanță la Sighișoara. În minte mi se plimbau doar marile monumente pe care le vizitasem sau pe care le știam din cărți și vederi (pe atunci colecționam vederi). De asemenea, pe atunci nu exista internet (gasp) așa că și imaginația juca un rol important.

A venit clasa a IX-a, și am pătruns în Arad. Înainte să încep școala, cel mai bine știam din oraș unde e librăria Corina (the best), piața mică, Jackson (un fel de AFI Palace avantgarde) și McDonalds. Tot atunci domnul profesor de istorie de la liceu ne-a plimbat prin oraș într-o oră și am văzut prima dată casa unde a poposit Eminescu, școala unde s-a hotărât locația Adunării Naționale de la 1 decembrie 1918 sau preparandia lui Țichindeal.

Și acum începe furtuna perfectă. Pentru că tocmai atunci am început să fiu curios despre istoria orașului. Am auzit vorbindu-se despre istoria orașului la școală. Și tot pe atunci am avut șansa de a mă întâlni cu niște cărți despre Arad pe care nu le-am mai văzut în alt exemplar și pe care le păstrez cu grijă acasă. Și tot atunci mi-am cumpărat primul aparat foto fără de care nu aș fi început blogul și nu mi-aș fi alimentat curiozitatea față de istoria orașului.

Uitându-mă la acel tabel despre care pomenisem în postarea trecută și mestecând această idee m-am dus cu gândul la cartea lui Pleșu și Liiceanu Despre destin. Sau măcar la titlul ei, dacă nu mai departe. E fascinant cum s-au învârtit rotițele în așa fel încât la momentul oportun toate să meargă sincron.

Dacă un element ar fi lipsit, dacă mi-aș fi îndreptat privirea în altă parte, astăzi nu m-aș mai bate capul și nu aș simți acea emoție profundă de fiecare dată când trec pe străzile orașului ăsta amărât. Dar, probabil dintr-o condescendență providențială, m-am aflat la locul potrivit în momentul potrivit. Altfel, azi eram neatins de morbul patrimoniului.

O adormită furnicătură în stomac

 

Zilele astea am umblat prin arhiva mea de fotografii. De nevoie și de curiozitate mi-am făcut un tabel în care mi-am notat fiecare ieșire fotografică prin Arad, de-a lungul anilor. E greu de crezut dar anul ăsta se împlinesc zece ani de când am început să fac fotografii ale monumentelor din oraș. Aici mă refer la clipa când mi s-a pus în mână un aparat foto pentru că înainte foloseam telefonul mobil. Despre asta, altădată.

A fost o călătorie în timp. Am plecat de la cele mai recente sesiuni de fotografie de dinaintea pandemiei și am urcat dinspre ani de studenție către epoca liceenilor. A fost doar clasa a XII-a, atunci mi-am primit prima cameră. Și ăsta mi-a aprins și mai tare pofta de a mă plimba prin centrul vechi.

A fost plăcut pentru că aici nu mai era vorba doar de fotografie și doar de niște ziduri reci. Era istorie personală. Pentru că luam în calcul fiecare dată în care am mers la Arad și am fotografiat un colțișor. De cele mai multe ori pe fugă pentru că eram cu părinții, aveam altă treabă sau pentru că am zăbovit prea mult în anticariat și pierdeam autobuzul. The usual stuff.

Erau și acele momente mișto de tot când plecam în oraș special pentru fotografie. Sunt puținele acele zile, dar memorabile. Alegeam un traseu prestabilit care întotdeauna se încărca cu alte ținte de fotografiat. Mergeam pe străzi în căldură, în frig căutând să prind cel mai bun cadru, în limita capacităților aparatului dar și al abilităților mele de pasionat în ale fotografiei.

Adevărul e că pe măsură ce ajungeam la început resimțeam astăzi un sentiment bizar. Istoria devenea din ce în ce mai personală și mai reală. Erau zilele de pionierat, de început când entuziasmul dragostei dintâi debordează. Atunci m-a prins gândul ăsta menționat în titlu. Un gol în stomac.

Treceam în tabel fotografiile făcute în primele două luni de când îmi luasem aparatul. Atunci voiam să fac totul cât mai repede, mai ales că toate acestea erau postate pe un blog (care încă e în picioare). Voiam ca toată lumea să vadă ce vedeam eu.

Și privind pozele mi s-a făcut un gol în stomac. M-am revăzut lipsind de la orele când se dădea teză la geografie și plecând să fotografiez cetatea, ocolind-o pe trotuar și apoi revenind în centru. Sau ziua în care înainte să merg la ore am trecut pe lângă Turnul de apă, am mers pe la Preparandie, pe strada Cozia, ca apoi să ajung la școală și la finalul orelor să pornesc pe un alt traseu.

E așa rar să găsești pasiunea asta pe lume. Să găsești acel lucru cu care îți rezonează sufletul când îl faci. Care te ține treaz noaptea așteptând să revii la el, care te provoacă să faci mai mult. E fotografie? Pictură? Scris? Citit? Grădinărit? Croșetat? Gătit?  

Lista e lungă, dar majoritatea celor care au citit rândurile astea cred că au înțeles ce voiam să zic. Nu făceam fotografii doar pentru că trebuia să pun niște poze pe un blog sau pentru că așteptam aplauze. Era ceea ce mă făcea fericit și producea un gol în stomac. Era (și încă este) pasiunea mea.

Trist e că în societatea noastră nu putem pune semnul egal între pasiune și supraviețuire. Când alegem să sacrificăm ceva, ne înecăm visul pentru că nu rezonează cu cursul monetar. Așa ajungem modelați de monotonie și rutină. E greu să fie altfel, și nu pot zice decât ferice de aceia care reușesc să găsească serviciul care-i face să simtă un gol în stomac... măcar o dată pe săptămână

*fotografia de la începutul postării este făcută prima dată cînd am ajuns în Arad cu camera foto, deci are vreo zece ani 

Vechiul oraș imperial, Yasunari Kawabata. Impresii

 Am primit cartea asta cadou la final de clasa a XII-a. Am ajuns să o citesc abia luna asta...

 

Vă spun sincer am o slăbiciune pentru scriitorii japonezi. Nu am plonjat prea adânc în acest mic spațiu cultural, dar tot ce mi-a căzut în mână m-a fascinat și m-a făcut să regret că arhipelagul ăla e situat hăt la celălalt capăt al lumii (deși asta îi asigură unicitatea).

Cel mai mult îmi place Kazuo Ishiguro și trebuie să dovedesc integrala literară și ar trebui să mulțumesc Polirom pentru că i-au publicat cărțile în vreo două ediții (și Amin Maalouf mai are DOUĂ CĂRȚI, două cărți de retipăriiiiiiiit!). Am servit și un pic de Murakami scurt, să mă conving de ciudățeniile lui. Și acum am trecut pe Kawabata.

Vechiul oraș imperial e genul de carte pe care fie o urăști, fie rămâi perplex după ce o citești. Calea de mijloc nu există. Pentru că scriitorul nu și-a propus deloc să urmeze pașii ăia clasici și bine cimentați ai unei opere occidentale. Are un final atât de deschis încât ai impresia că nu se rezolvă mare lucru. Recunosc, am fost puțin frustrat când am închis cartea pentru că nu am fost sigur de nimic ce va urma.

Să dăm puțin caseta înapoi. Orașul din titlu este Kyoto, care a fost cu adevărat capitala Japoniei în vremuri îndepărtate. După epoca împăraților-zei au rămas edificii impunătoare și sărbători ce mențin comuniunea cu natura aducând aminte de strămoșii ce au pus umărul la creșterea unei națiuni.

În acest oraș trăiește Chieko, o fată care locuiește în casa unui țesător de stofe, fiind adoptată de către acesta. A fost primită cu brațele deschise și se poate considera moștenitoarea chiar dacă există unele întrebări pe care și le pune legate de familia ei naturală. Adevărul e că nu vreau să spun mai mult despre aspectul ăsta având în vedere că originea ei este esențială pentru progresia poveștii.

Dar dacă am trage linie, într-o carte de aproape două sute de pagini nu e multă acțiune și aceasta nu pare a avea un scop bine definit și un punct culminant. Totul curge în ritmul unui râu domol. Există interacțiuni, se întrezărește o poveste de dragoste, o intrigă misterioasă care e decojită destul de rapid, dar elementul uman trăiește în oraș și mi se pare că acesta este de fapt protagonistul.

Zic asta pentru că dincolo de personajele umane, cititorul este ghidat prin păienjenișul de străzi, prin natura edenică ce ține în spate Kyoto oferindu-i alura tainică și prin celebrările elaborate și riguroase. Suntem ținuți de mână și ni se prezintă în cele mai mici detalii mecanismele ce dau viață orașului.

Și aici cititorul va trage linie. Fie va citi cu interes acele descrieri destul de lungi, învățând măcar pentru o clipă amănunte despre istoria milenară a vechii capitale, fie își va da ochii peste cap sărind peste paragrafe întregi încercând să prindă intriga destul de evazivă.

Pe lângă aceste amănunte mai există o nuanță stilistică ce îmbogățește romanul și-i oferă personalitate: un apăsător simț al nostalgiei. Ca o ceață ce se întinde pe fiecare pagină ai impresia că te afli într-o reverie, într-un flashback prelungit al povestitorului care rememorează evenimente și reușește să-ți așeze în suflet dorul după acest oraș atât de străin nouă.

Cred că e destul de clar că mi-a plăcut cartea. Imediat ce mi-am dat jos ochelarii de conțopist care amenda fiecare nerespectare a regulilor de scriere occidentală, m-am îmbăiat în acea experiență feerică a drumeției prin centrul Kyoto-lui sau prin satele dimprejur. E un roman de citit în tihnă, într-o zi calmă când nu există termene și obligații pentru a putea pătrunde complet în acea atmosferă.

Cartea a apărut la editura Humanitas 

 sursa foto: https://unsplash.com/photos/DSM0C5ZnRNc

 

Reclamă:

 

Pentru cei care vor să citească un roman nu atât de meșteșugit și misterios, dar care s e desfășoară tot în zidurile unui oraș, puteți încerca Labirinturi de lut, cartea scrisă de mine și care poate fi cumpărată cu un simplu mesaj privat pe Facebook

Am fost sau am devenit introvertit?

 Ăsta o fi lunguț, dar nici subiectul nu mă lasă să fiu scurt...

 

Unul din evenimentele care mi-au schimbat viața a fost citirea cărții lui Susan Cain despre introvertiți. Până atunci nu știam cu ce se mănâncă. Până atunci eram timid, nu-mi plăcea să fiu în centrul atenției, dar nici nu eram un pustnic. Preferam compania celorlalți și uneori luam inițiative dar nu în mod constant. Și acum găsisem eticheta care îmi definea comportamentul crezut bizar până atunci: introvertit.

Pentru că până atunci mi s-a tot repetat, dacă nu dai din coate nu te bagă nimeni în seamă, vorbește și tu, spune ceva, dacă nu vorbești, pierzi și așa mai departe. Și mă străduiam să fiu cum mi se spunea, dar era greu și de multe ori eșuam pentru că nu îmi era în fire. Atunci mă apucau frustrările și supărările pentru că nu mă ridicam la un standard pe care îl așteptau toți de la mine dar pe care nu-l puteam produce.

Și atunci am înțeles că introvertiții literalmente au creierul conectat altfel decât extrovertiții. Pe ei îi ia gura pe dinainte fără să-și dea seama, au mereu ceva de spus și se îmbăiază în dușul de zgomote puternice care se găsește în viața cotidiană extrem de aglomerată și confuză. Mi se cerea ceva ce nu aveam în mine.

Mai e o chestie importantă de subliniat aici. Pe lângă faptul că nu există introvertiți puri, sunt o mulțime de factori care împing acul înspre intro- sau extra-vertism. Poți fi timid fără să fi introvert (zic așa că mă dor tastele să scriu tot cuvântul), extrovert care să caute liniștea, introvert sociabil, introvert cu anxietate socială sau the best of both worlds un ambivert feroce.

După ce mi-am așezat în minte toate detaliile astea și după ce am trăit o vreme după tribul introverților m-a lovit o întrebare serioasă: am fost sau am devenit introvertit? Pentru că dacă priveam unele aspecte ale vieții mele îmi dădeam seama că eram chiar în centrul atenției, eram sociabil și aș fi trecut drept extrovert. Atunci nu s-ar putea ca citind cartea aia să fi făcut ca acei oameni care caută pe Google simptome și descoperă că sunt bolnavi de boli de care nici nu știau că există?

M-am tot gândit la situația asta și mi-am analizat viața ce trecuse până atunci (toți cei 24-26 de ani, clar existență milenară). Și adevărul nu a fost ușor de dibuit, așa cum s-ar întîmpla în mod normal când vine vorba de astfel de lucruri. O scurtă trecere în revistă m-a ajutat.

Copilăria mi-o aduc aminte ca fiind destul de solitară. Pomenisem într-o altă postare că mă jucam în mare parte singur și plin de creativitate. Uneori dacă trecea un alt copil pe stradă intram în vorbă cu el chiar și mai multă vreme. La școală, cred că m-am comportat destul de extrovert, dar asta ar putea fi și din cauză că îmi plăcea să fiu într-un grup, era un grup în care mă simțeam bine și puteam să-mi dau în petec. Dar ar trebui puse în balanță cinci zile de școală, cu câte 5-6 ore cu restul zilei pe care o petreceam în mare parte singur.

Dar adevărul e că eram copil. La vremea aceea eram interesat mai mult de Pokemon, Digimon, Dragonball sau ce vedeam la tv. Nu aveam vreo grijă pe lume inclusiv aceea despre ce vor spune ceilalți despre mine. Așa că îmi permiteam să fac ceea ce simțeam că-mi vine fără să mă uit în stânga și-n dreapta.

Apoi au urmat anii ciudați ai adolescenței când nu știi pe ce lume trăiești. Am fost binecuvântat ca la liceu să am colegi care să-ți facă drag de școală (asta e o performanță), așa că în acei ani eram undeva pe muchie. Ore de școală în care îmi puteam dezlega limba după poftă, ore de citit și apoi timpul petrecut acasă seara în liniște.

La Institut situația a fost într-un fel similară. Trăind într-un campus în care vezi aceeași oameni constant și-i cunoști bine m-a făcut să-mi las garda jos. Nu însemna că vorbeam verzi și uscate cu oricine dar eram sociabil cu toată lumea măcar un minut pe ceas. Mai mereu  mă găseam în compania a 3-4 prieteni buni care se separau de restul grupului. Și în afară de școală aveam plecări în Cora, drumuri prin anticariate, plimbări solitare în jurul campusului, citit, scris etc.

Când m-am mutat în București și am început istoria lucrurile s-au schimbat puțin. Nu mai aveam grupul comun în care să mă simt bine. Eram acolo doar pentru a învăța și interacțiunile cu colegii au rămas la acel nivel. Din nou am fost binecuvântat. Partea de socializare a rămas pe umerii celor două biserici la care mergeam. Asta însemna că și timpul scade la o zi întreagă urmată de o săptămână de interacțiuni minime. Mai erau și colegii de apartament, dar aceștia aveau viața lor așa că nu stăteam la taclale 24/7.

Aici situația s-a complicat un pic și am început să învăț mai multe despre mine prin greșeli. Pentru că dincolo de scurtimea interacțiunilor cu ceilalți, am început să fiu selectiv. Asta însemna că preferam să stau mai mult cu mine decât să fiu prezent la unele evenimente. Puneam în balanță avantajele și dezavantajele și statul acasă câștiga de multe ori. Motivam asta prin faptul că eram introvertit și de asta aveam nevoie. Iar pentru că linia de demarcație se mută mereu am ajuns să stau tot mai mult în singurătate adăugând fiecărei interacțiuni sociale o dublă greutate care mă trimiteam la reîncărcat mental.

Nici asta nu însemna că eram pustnic. La școală mergeam, băteam orașul la pas, eram activ la biserică, mergeam la lansări de carte, făceam pe ghidul turistic. Dar după fiecare activitate de acest gen credeam că merit o pauză tot mai mare. Așa că îmi ofeream pauze de reîncărcare tot mai dese și mai lungi. Eram printre oameni, 100% implicat, dar în restul timpului mă închideam în minte cotrobăind după zile mai bune.

Și apoi un nene a mâncat un liliac stricat și ne-a răsturnat planeta cu fundul în sus

Ca să trag linia după această anostă autobiografie, cred că am înțeles care era problema. Nu e că mi-am motivat alegerile proaste prin ceea ce am citit, ci că nu am căutat echilibrul. Aș putea spune că m-am destabilizat singur și apoi am dat vina tot pe mine fără să caut o cale de a repara lucrurile. Faptul că sunt introvert e doar o parte a poveștii și după cum se vede nu mi-a afectat contactul cu restul lumii.

Dar aici e capcana. Am luat eticheta și mi-am pus-o în frunte respingând orice fel de schimbare. Am zis că sunt introvert și e normal să fiu singur și să caut singurătatea. Mai sunt și alți factori care au avut un rol în schemă, dar asta ar fi lecția de învățat. Suntem mult mai complecși și mai greu de așezat într-o pătrățică. Și chiar dacă etichetele ne ajută să ne înțelegem limitele și oportunitățile de creștere, nu ar trebui să le transformăm în scriptură. Trebuie să ținem cont de toate elementele care ne înconjoară și care ne schimbă prin această interacțiune. Ideal ar fi să preluăm aspectele pozitive să le convertim în folosul nostru pentru a fi mai buni.

Ușor de zis greu de făcut. Am zis să notez ideile astea și să răspund întrebării crezând că poate fi de folos. E clar că nu scriu din perspectiva expertului, singura mea calificare fiind aceea de sturzolog șef, domeniu în care am diplomă omologată. În rest, totul e rodul gândurilor mele nealterate de teorii științifice. Până la următoarele destăinuiri, să ne citim cu bine.

 

 

Reclamă: dacă tot ați traversat acest ocean de întâmplări neobișnuite, de ce să nu profitați până la capăt de roadele introvertului iubitor de litere? Cei care nu au făcut-o încă pot cumpăra cartea Labirinturi de lut, preț 25 de lei cu un simplu mesaj în privat pe Facebook unde vom stabili detaliile tranzacției

sursa foto: https://unsplash.com/photos/5sMtjoDwfH8

De ce am început cu Labirinturi de lut?

 

E destul de greu să găsești un loc în care să publici o carte și este greu să ajungi la punctul în care poți spune cu mâna pe inimă că ai o carte pe care o poți prezenta lumii fără prea multe palpitații. Sunt multe lucruri complicate când vine vorba de publicarea unei cărți. Printre care și povestea.

După cum pomenisem într-o postare anterioară am scris prin 2017 primul roman pe care îl vedeam publicabil. Acum pot să admit că e o salată de vinete cu de toate. Am știut asta așa că l-am tot umflat până când nu am știut încotro să o iau. Povestea era bună, am trimis-o câtorva prieteni apropiați să o citească și lumea a plâns la final,  semn bun pentru un scriitor.

Țineam morțiș să-l public așa că l-am luat de la capăt plecând cu a doua idee. N-a mers nici de data asta și mai aveam un bai: era prea lung. Era acțiune complexă, multe personaje și nu puteam să-l ciuntesc. Nu era bun pentru debut.

Am luat-o de la capăt cu un al doilea roman născut dintr-o inspirație de moment ivită într-o plimbare prin parcul Tineretului din București. După vreo două ture de parc aveam măduva ideii în minte și trebuia doar să pun carne pe ea. Acțiunea se petrecea într-un weekend și aveam două personaje principale care se ciocnesc furtunos.

Când l-am terminat de scris și m-am uitat la numărul de pagini am oftat din nou. Cam lunguț, dar asta era. Ăla urma să fie romanul de debut. L-am trecut prin vreo două ture de corectat, dar nu aveam acel elan de a-l termina cum trebuie. L-am purtat oriunde am fost în 2019 și tot neatins a rămas. Dar știam că-l voi publica.

Apoi au venit Labirinturile. Ideea asta era perfectă. Acțiunea se petrece într-o zi, în câteva ore, cu două personaje care nu fac altceva decât să-și depene povestea vieții și mai ales insuccesele și temerile, neștiind dacă se vor mai întâlni. E un decor intim, fără multă ornamentație cu un număr de pagini care nu depășea limita pe care o visam.

Și totuși, de ce am insistat pe limita asta?  Îmi imaginam romanul de debut ca un fel de hello there, I exist! O carte scurtă e o carte ieftină, ceea ce înseamnă că cineva care nu știe cine sunt ar fi interesat să o cumpere și nu va fi frustrat că a dat mulți bani pe o carte care nu i-a plăcut. De asemenea, voiam să fie un aperitiv, o gustărică narativă care să-l facă pe cititor să vrea mai mult. Dacă veneam cu un tom cât Stăpânul Inelelor sau Muntele vrăjit, dar care nu se ridica nici la înălțimea unui Moby Dick (nu-mi place cartea aia) atunci sigur nu m-aș fi reîntâlnit cu cititorul dezamăgit.

Labirinturile au fost și o probă practică. Acum după ce am mai citit unele lucruri îmi dau seama că puteam face mai mult pentru a-l face mai comestibil, dar sunt sigur pe lucrurile pe care le-am făcut bine, acceptând că mai am de crescut. Mi-am folosit slăbiciunile pentru a crea un mediu propice mie. Nu-mi ies tot timpul descrierile, așa că decorul e minimalist și dialogul e rege, aproape ca într-o piesă de teatru.

Mă uit cu plăcere înspre romanul ăsta chiar dacă știu că nu e cea mai bună lucrare a mea. De fapt, cu gândul ăsta am plecat, nu dăm ce-i mai bun din prima. Și mă motivez cu ideea că următoarea carte ar trebui să fie mai bună decât cealaltă. Aha, paragraful ăsta răspunde titlului. Am început cu Labirinturile și sper să merg mai departe, să-mi văd aduse la viață și restul ideilor scrise în carnețelul meu. Nu sunt multe, dar probabil au o scânteie de creativitate în ele. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/zerTsgc3Mvg