The Stand, Stephen King. Impresii

 

Oameni buni, am învins. Mai târziu decât mi-am propus, dar cam ăsta este stilul meu. Încă o provocare literară biruită cu surle și trâmbițe. Și acum, să despicăm firul în patru.

În primul rând, pe bune Nemira, asta-i cartea pe care o reeditezi în pandemie? Pe bune? (a fost bine până la urmă, pentru că am reușit să o cumpăr la preț redus)

Mă simt cumva aproape de cercul interior deși nu mă calific și identific din postura unui fan. Dar am citit deja seria Dark Tower și acum The Stand, cele mai importante cărți scrise de King și mă simt mai lejer. Cred că dacă găsesc timp în următorii cinci ani și pentru Shining sau Salem Lot mai depășesc o linie verde în ceea ce privește opera stufoasă a scriitorului american.

Hai să intrăm în pâine pentru că vorbim despre un ditai cărțoiul. Ar trebui să felicit Nemira pentru că m-a făcut să citesc în nouă zile câte 100 de pagini dintr-o carte ce în mod normal e tipărită în ediții de 1400 de pagini. Noroc că a fost vorba de un autor digerabil, că altfel dădeam cu tomul de toți pereții.

Paranteză închisă. Cartea începe cu un angajat care evadează dintr-o unitate militară secretă după ce se declanșează alarma bacteriologică. Deși crede că a scăpat, devine pacientul zero și purtătorul unui virus letal care ucide peste 99% din populația lumii. Dacă vi s-a pus un nod în gât, s-ar putea să fie de la supergripă, sau de la flashbackuri care îmbină realitatea cu ficțiunea.

Totuși, există supraviețuitori. Avem o mână de protagoniști, diferiți, neobișnuiți, complicați, împrăștiați de-a lungul Statelor Unite care deja au devenit o amintire. Mă mănâncă degetele să scriu o postare specific despre felul în care este descrisă disoluția rapidă a traiului cu care suntem atât de obișnuiți. Depinde de toanele mele.

Acești imunizați caută ajutor și pe cineva care să-i îndrume. Fără să înțeleagă, cu toții visează o femeie bătrână de peste 100 de ani din Nebraska, care-i cheamă la ea. Și cu toții pornesc în acea direcție. În același timp, aud șoaptele unui alt reprezentant al supranaturalului, omul în negru, care își întemeiază și el o împărăție în Las Vegas, unde strânge pe cei care sunt gata să-i asculte ordinele. Se prefigurează o ultimă bătălie spirituală între bine și rău pentru viitorul umanității.

Aș avea multe de spus despre o carte ce bate spre o mie de pagini și care mi-a luat o săptămână să o citesc. Până și mărimea a reușit să stârnească emoții. Ajungând la pagina o sută cincizeci mă gândeam că Asimov împacheta cu totul o criză psihoistorică, iar King abia ne face cunoștiință cu personajele. Fiecare cu pensula și șevaletul lui.

Primul aspect care mi-a atras atenția și care este susținut și de autor este subtextul și fundalul inspirat din viziunea tolkieniană. Tot așa cum Frodo, cel mai neînsemnat dintre protagoniști, pleacă într-o călătorie pentru a învinge răul, King folosește același procedeu și alege personaje îndoielnice sau cu defecte pentru a sta de partea binelui. Până și ideea acelei călătorii te duce cu gândul la Stăpânul Inelelor în acord complet cu dorința autorului.

Firește mai este și Ochiul lui Randall Flagg, omul în negru, care pândește asemenea ochiului lui Sauron. Iar King nu ne lasă să ne punem întrebări ci ne spune pe șleau că la asta se gândea și el. Ar mai fi și maica Abagail care evident joacă rolul lui Moise, dar poate fi la fel de bine închipuită ca un Gandalf ce strânge în jurul său Frăția.

Dacă romanul e tolkienian în spirit, este și tolstoian. King aruncă cu personaje în stânga și-n dreapta cu o neglijență demnă de un prozator rus. Avem o mână de protagoniști, dar pe lângă aceștia colcăie o grămadă de personaje secundare al căror nume cel mai probabil le vei uita și te vei chinui să-ți dai seama de unde au apărut. Iar când tragi linia îți dai seama că-i cunoști totuși destul de bine încât să-ți pese de ei.

Vine la raport Stu Reedman, supraviețuitor dintr-un centru de diagnosticare. Franny Goldsmith, o puștoaică însărcinată ce călătorește alături de el și Harold Lauder, un adolescent ciudat și teribil de deștept. Mai e Larry Underwood, un cântăreț abia lansat ce-și pierde cariera în pandemie. Nick Andros, un surdo-mut descurcăreț ce devine personaj central. Glen Bateman, un sociolog isteț și câinele său, Kojak. În cealaltă tabără e Gunoierul, un piroman traumatizat, Lloyd Henriad, un hoț mărunt ce ajunge să-l slujească pe Flagg.

Pe măsură ce cartea se desfășoară, vei ajunge să-i cunoști pe fiecare în parte, să te identifici, să te temi pentru ei și să regreți deciziile greșite pe care le iau. Aș putea spune că asta este principala calitate a unui roman scris de King, și anume personajele pe care ajungi să le îndrăgești sau să le urăști.

Mi s-a părut interesant cum pune în centru protagoniști marginalizați. Maica Abagail este o negresă în vârstă. Nick Andros este surdo-mut. El devine prieten cu Tom Cullen, un tânăr cu retard mintal, dar care este loial și curajos. Nu sunt genul de protagoniști obișnuiți și totuși King reușește să-i eleveze și să le dea mult de lucru.

Și tot legat de personaje, mi-a plăcut că el reușește să le desfacă mințile și inimile în așa fel încât să-i vezi ca pe ființe umane, nu caricaturi. Atunci când stai alături de personajele negative (cel puțin o parte din ele), ajungi să-i înțelegi. Chiar și când fac fapte teribile, care te mânie, îți dai seama de mediul care i-a format, de traume și ajungi măcar un pic să regreți situația în care se găsesc.

Wow, am scris atâta și numai de bine. E ceva ciudat, nu? Stați liniștiți, n-am pățit nimic. Am de spus și lucruri care nu mi-au plăcut, deși asta o să țină mai degrabă de așteptări și prejudecăți. Cel puțin așa îmi închipui.

Prima parte e fascinantă și terifiantă în același timp. Parcă ai urmări un documentar sau un reportaj despre felul în care pandemia fărămițează societatea și o frânge ca pe un pai. Partea de dinaintea exodului aș spune că este solidă și parcă mai interesantă decât cea de-a doua.

Mai apoi vine un calup destul de mare de pagini în care personajele sunt în mișcare. Câte unul, câte doi pornesc în căutarea Canaanului unde îi așteaptă maica Abagail. Toate aceste capitole sunt necesare pentru a întări conexiunea empatică dintre personaj și cititor, sunt conștient de asta. În același timp, parcă ai vrea ca timpul să se deruleze mai repede. Cel puțin la prima lectură, când te aștepți la ceva mai multă acțiune. Odată ce ai înmagazinat întreaga acțiune, s-ar putea să fii mai îngăduitor cu timpul încetinit al narațiunii.

Într-un final supraviețuitorii se reunesc în orașul Boulder, Colorado și refondează civilizația. Și trecem prin toate etapele inițiale tot așa cum urmărim dramele protagoniștilor. Dintr-o dată, când mai avem vreo 200 de pagini ne aducem aminte că Randall Flagg există și ar trebui să ne îngrijorăm pentru el. Apoi urmează punctul culminant, total neașteptat, și rezoluția. Și sfârșitul.

La un moment dat vei începe să-ți pui tot mai des întrebarea, stai asta-i tot? Adică, până și Stăpânul Inelelor are capitole în care Frodo și Sam rătăcesc pe câmpii, dar sunt echilibrate cu bătălii hotărâtoare. Aici nu există această contrapondere. E de înțeles, avem în față personaje banale, nu războinici iscusiți. Și rezoluția conflictului este cel puțin controversată.

Să continuăm și să ne legăm de un alt aspect. Cartea este în mod clar o repovestire a luptei dintre Bine și Rău, chiar mai specific dintre Dumnezeu și Diavol. Se trasează clar limitele între cele două tabere și intervențiile supranaturale sunt prezente de-a lungul romanului, deși într-un mod foarte discret, poate prea discret.

Asta mi s-a părut ciudat și la seria Dark Tower. King nu folosește atât de multe elemente supranaturale. Firește ele există, dar sunt foarte limitate și ambigue. Până și aici, în afară de Flagg, care este un pion al răului, acțiunile divine pot fi cu ușurință puse la îndoială (ca în viața reală). Să fie maica Abagail cu adevărat un fel de profet sau o femeie care vorbește cu creațiile propriei minți?

Doar că această presupusă confruntare între Bine și Rău creează o așteptare în cititor care vrea să vadă măcar ceva, nu o șarjă a la câmpiile Pelennor, dar așa ceva micuț pentru bucuria sufletului. Și rezoluția cărții... nu intră absolut deloc în această categorie. Nu am citit prea multe păreri așa că nu știu cât de dezamăgiți sunt cititorii. Eu n-am fost, datorită filosofiei mele legate de ochelari. De acum am să adaug și expresia legată de șevalet. Îmi place.

Și un ultim gând, ce ține tot de problema răului în carte. Randall Flagg apare la un moment dat ca o figură înspăimântătoare, care controlează făpturi vizibil malefice, care ia mințile altora, care se hrănește din haos și suferință. Totuși, în momentul în care se află pe val, toată aura sa se destramă. Bănuiesc că ăsta ar fi un spoiler, dar deja știați că binele învinge, nu-i așa?

Asta am văzut și în seria Dark Tower în ceea ce privește răul. Antagoniștii seamănă mai repede cu Zgândărilă și alți demoni de-ai lui CS Lewis, nu cu Morgoth și Sauron, tiranicii cuceritori ai lui Tolkien. Până și Flagg, devine jalnic, își pierde cumpătul și eșuează în planul său, în parte și datorită unui deus ex machina, care în contextul cărții nu este atât de flagrant.

Este până la urmă o imagine încurajatoare, mai ales când în viața reală ai impresia că aceia care perpetuează răul se dau drept duri și impunători. Cei din trecut care au făcut la fel, au fost în cele din urmă umani și deplorabili, prăbușindu-se odată ce eșafodajul care-i susținea s-a prăbușit sub greutatea erorilor lor criminale. Din păcate răul nu poate fi curățat decât prin sângele nevinovat pe care-l tânjesc acești oprimatori.

Iar am luat-o puțin pe miriște, dar tot datorită lui King. Să ne apropiem și de concluzie. Cu toate episoadele dramatice, tulburătoare sau dezgustătoare (care nu sunt chiar așa multe) este o carte cu o fărâmă suficientă de speranță. Mă așteptam la o încheiere mai cenușie, dar e suficient de aproape de un happy end pentru o lume lovită de un astfel de cataclism teribil.

În esență, e vorba despre comunitate, despre întâlnirea oamenilor într-un punct comun și lucrul împreună pentru îmbunătățirea situației în care se găsesc. Despre prietenie, respect față de cei pe care-i considerăm a fi inferiori. Despre dragoste atunci când apare. Despre spiritul uman care poate rămâne încrezător chiar și-n fața unui dezastru ce a fost aproape să-l șteargă de pe suprafața pământului.

The Stand este o carte bună, fără îndoială. Atâta timp cât îți setezi bine așteptările. Nu-l găsim aici pe Aragorn, nici măcar pe Geralt din Rivia. Este o poveste despre bine și rău, dar văzută de la firul ierbii, întărită prin deciziile fiecărui personaj, care reverberează în viețile celorlalți. Despre credință, în om, dar și-n puteri nevăzute pe care nu le poate înțelege. Și în posibilitatea unui viitor în care totul va fi puțin mai bine.

A Doua Fundatie, Isaac Asimov. Impresii

 De data asta, sunt mai puțin încorsetat. Nu trebuie să mă feresc de spoilere. Cine va citi în continuare să știe că va afla tot ce este de aflat. Nimeni nu citește o trilogie de la coadă la cap așa că mă aștept să fi citit deja primele două volume sau să vreți să vă stricați apetitul. Oricum, intrați pe propria răspundere.

Am ajuns la final. Nu la finalul seriei, pentru că încă mai rămân patru volume din Fundație, toate mai voluminoase ca și cele prin care deja am trecut. Și dacă aș vrea să învârt cuțitul în rană aș vorbi despre al optulea volum al Fundației și poate mai departe, cărțile pe care Asimov n-a apucat să le scrie din cauză că a murit. Și care poate ar fi complicat și mai tare povestea.

Dar să nu fim nostalgici și tragici, să-i dăm înainte. Pot spune sincer că n-am trecut prin aceeași experiență ca în cazul altor cărți în care abia am așteptat să ajung la final. Să ținem cont și de faptul că A2F are doar 230 și ceva de pagini (în ediția Nemira), așa că poate fi împachetată destul de repede și fără bătăi de cap. Rămâne acel sentiment al... siguranței să spun, nu neapărat nostalgie, care te îmbie să mai rămâi într-un tărâm imaginat.

Gata cu drăgălășeniile, soarta galaxiei e-n joc! A Doua Fundație este de asemenea separată în două părți. Catârul în căutare încheie povestea marelui cuceritor mutant pus față în față cu amenințarea din spatele scenei a organizației care i-ar putea răsturna planurile și ambițiile. E mult mai rurală decât secvența de dinainte și teatrală, în sensul că pare ca o piesă de teatru cu cinci sau șase protagoniști (de fapt sunt patru).

Fundația în căutare reia istoria peste șaizeci de ani. Catârul e mort, dar Kalganul este încă o amenințare în ochii Fundației. Mult mai mult însă, planează spectrul celei de-a Doua Fundații care este privită ca păpușarul-suprem, capabilă să teleghideze destinul organizației surorii fără a stârni împotrivire. Această teamă duce la deriva planului Seldon și la nevoia urgentă de a-l corecta.

În primul rând cea mai mare dezamăgire în ceea ce privește cartea: Catârul. În Fundația și Imperiul, Asimov reușește să creioneze portretul unui antagonist complex, genial, brutal, dar cu o latură umană. Juxtapunerea lui Magnifico, clovnul osos cu marele cuceritor este magistrală. Iar faptul că eșecul se trage tocmai dintr-un gest de bunătate față de singura persoană care l-a respectat este încă un nivel de ironie dramatică.

Acum însă, Catârul se transformă. E aceeași boală de care a suferit Thanos în ultimele două filme Avengers. În Infinity War este o figură tragică, mai apoi în Endgame devenind un războinic musculos ce trebuie pus la pământ. Tot așa, și Catârul își pierde toate atributele complexității devenind un inamic ce trebuie răpus.

Cumva toată cartea îmi pare că suferă în această privință. Pentru că devine asemenea contemporanelor sale: un simplu pulp. Primele povestiri unite în Fundația relevă acea dimensiune macro a istoriei iar Fundația și Imperiul continuă cu o devoalare largă a forțelor istorice. Abia odată ce Catârul apare în scenă lentila se îndreaptă către personaje mai conturate. Iar acestea se comportă asemenea unor protagoniști de cărți SF banale, fără pic de grație (există o excepție, totuși).

Han Pritcher revine dar nu are niciun rol în afară de cel de liant între cele două cărți. Protagonist este Bail Channis, un nou delegat trimis să găsească cea de-a Doua Fundație. În primul rând, numele lui m-a dus cu gândul la Dune. E teribil de similar atât cu Chani, dar și cu Jamis. Paranteză închisă.

Cu toate scuzele de rigoare, rezoluția primei părți mi-a adus aminte de un skit al canalului How it should have ended de pe Youtube. E vorba de parodia filmului Sherlock Holmes: A Game of Shadows. La finalul filmului Holmes și Moriarty se luptă și apoi se aruncă în cascada Reichenbach, reluând faimoasa scenă pusă pe hârtie de Arthur Conan Doyle.

În filmuleț însă, Holmes și Moriarty sunt prezentați în cădere, deslușindu-și schemele de supraviețuire. E ceva de genul “știam că vom cădea, dar mi-am pus o vestă de salvare”. “Eu știam că o să-ți iei o veste de salvare așa că am găurit-o.” Și așa mai departe. Ca o altă coincidență hilară, Jared Harris, cel care-l joacă pe Moriarty îl joacă în prezent pe Hari Seldon în serialul de pe Apple.

Asimov face ceva similar. “Tu știi unde este A Doua Fundație, dar de fapt nu e acolo!” “Dar știam că nu e acolo, ci de fapt e dincolo și am ordonat să fie bombardată!” Să spunem că este un clișeu literar, dar mi-a stârnit reacția amuzată și a trebuit să mă refer la acea scenă. Totuși, e demn de apreciat că după toată fugăreala asta încă nu știm unde este a Doua Fundație!

Așa că trebuie să ajungem la Fundația în căutare. Arcadia (pardon, Arkady) Darrell, nepoata Baytei, e o adolescentă obișnuită ce trăiește în Terminus city. Doar că tatăl său, specialist în științele creierului conspiră pentru a-i demasca pe păpușari. Și astfel ea ajunge să se strecoare într-o aventură cosmică ce o va duce pe Kalgan și mai apoi pe Trantor, în zorii unui ultim mare război între Fundație și Kalgan.

Ce putem spune despre rezoluție? Pentru că odată ce Asimov a încheiat ultima propoziție, în anul 1950, a fost gata. Până în anul 1982 când a început să lucreze la o țesătură mai largă despre care nu vom vorbi acum. Fără spoilere de data asta. Aș spune că este foarte potrivită pentru Fundația. Se restabilește un echilibru, se reașază piesele aruncate la întâmplare și drumul înspre cel de-al Doilea Imperiu poate continua fără hârtoape, deși mai rămân 600 de ani până la fondarea sa.

Ultima intervenție ține de o altă carte citită recent. Am tras o linie între romanul lui Hesse și opera lui Asimov, având în vedere că amândoi creează organizații separate de restul lumii și care se ocupă cu științe ale minții. Poate fi o paralelă subțire, dar având în vedere ultimele pagini ale A2F, conexiunea ar părea mai puternică, fără vreo dovadă că Asimov a fost inspirat de autorul german. Dar idealurile Castaliei și Fundației par similare.

Să încheiem. Încă din adolescență A Doua Fundație mi s-a părut a fi veriga slabă cum de obicei a treia parte se dovedește a fi. Este un roman bun și cu siguranță că unora (multora?) le va plăcea mai mult decât primul tocmai pentru că seamănă mai mult cu un pulp și nu cu o analiză (psiho)istorică. Gusturile nu se discută, după cum spune proverbul.

Dar trilogia nu poate fi completă fără încheiere. Și Asimov a reușit să creeze o poveste coerentă în ciuda tuturor inconvenientelor. Asta este impresionant, pentru că el niciodată nu a știut cât de mult va continua seria. El însuși recunoaște că se cam săturase de serie când a ajuns la ultimele secțiuni. Noi, fanii, l-am contrazis încă de pe vremea aceea.

Am să zic despre carte, pentru că vă așteaptă o postare mai generală. A Doua Fundație începe destul de slab, dar în a doua parte se achită de limitări prin povestea lui Arkady. E palpitant, amuzant, există o tentativă de bătălie între nave spațiale și oferă senzația tipică romanelor SF din anii 50. Și din nou se sprijină pe personalitatea lui Arkady. Ce să-i faci, dacă Asimov ar fi vrut să fie scrise personaje complexe ar fi trebuit să urmeze destinul familiei Darrell!

A Doua Fundație are sens și greutate doar citită împreună cu suratele ei. Este și cea care se bazează cel mai mult pe trecut (Catârul, familia Darrell) dar nu urmează tiparul obișnuit al crizelor Seldon și al jocului de șah cosmic. Iar A Doua Fundație reușește să rămână încă în umbră, prea puțin cunoscută. E bine că Asimov a lăsat-o în umbre, misterioasă? Să-mi răspundă doar cei care au citit Marginea Fundației.

Sentimentul de la final a fost unul pozitiv. Să fie doar nostalgie? Eu înclin să cred că nu. Universul Fundației este unul fascinant chiar și atunci când este sub-descris și este populat cu protagoniști ce se mișcă în două dimensiuni. Pentru că nu despre asta e vorba. Asimov este omul ideilor și grandorii, cel care face real un imperiu galactic și care te face să dorești să călătorești pe acele lumi imaginate de el. Și asta este o rețetă ideală pentru o serie clasică. Ce merită citită. Și recitită.

Fundația și Imperiul, Isaac Asimov. Impresii

 Și-am ajuns la jumătatea drumului. Dacă prima carte e întotdeauna ușor de ecitit (dacă am avea timp pentru așa ceva!) de aici lucrurile devin mai grele. Sau nu neapărat. Întotdeauna mi-a plăcut să revăd cel puțin primele 2-3 capitole din F&I, atunci când aveam 10 minute libere și voiam să citesc ceva în afara circuitului. Face parte din acea poftă de a revedea lumea largă imaginată de Asimov. În rest, un mister redescoperit.

Trecând de Fundația, care este fragmentată în 5 bucăți inegale, celelalte două volume ale trilogiei sunt mult mai clar delimitate. Ambele au două părți, fiecare fiind publicată separată în paginile revistei Astounding Science Fiction între 1943 și 1950. Și fără ca autorul să afle vreodată, m-a influențat și pe mine în primele tentative literare unde l-am imitat ca un bun învățăcel.

Revenind la lucruri serioase, despre ce e vorba în Fundația și Imperiul? Prima împărțire poartă numele Generalul și îl are în centru pe suficient de carismaticul militar Bel Riose. Un soldat de carieră sătul de intrigile de la curte care e trimis la frontiera Imperiului căutând gloria. Și unde putea să o găsească mai ușor decât într-un război cu enigmatica Fundație? Dar va reuși el oare să învingă mâna moartă a lui Seldon?

Scuzând spoilerul, următoarea secțiune, care răspunde întrebării, poartă numele Catârul și se depărtează puțin de schema obișnuită impusă de autor. Pentru că de data asta, Fundația se confruntă cu Kalgan, unul din regatele barbare în fruntea căruia se află un mutant, cu numele Catârul ce reușește să-și învingă toți dușmanii reușind să pună în pericol hegemonia Fundației și până la urmă însăși existența sa.

Din acest punct se observă o schimbare de stil în ceea ce privește focusul cărților. Fundația, cu toate bubele ei, este fascinantă prin abilitatea de a urmări la nivel macro schimbările ce se desfășoară la scară galactică. E drept, marea majoritate a narațiunii se întâmplă într-un birou sub forma a doi oameni care dezbat consecințele, dar tocmai lipsa acțiunii oferă un ton analitic și distant. Să nu mai spunem despre puterea planului Seldon și influența asupra minților protagoniștilor.

De aici înainte însă, Fundația nu mai este personaj principal. Terminus este doar un punct, o stație de popas într-o călătorie galactică. Generalul se petrece în mare parte pe o navă de război apoi pe Trantor, iar în Catârul cuplul protagonist fuge dintr-o parte în alta și ajunge cumva înapoi pe fosta capitală imperială.

O altă paranteză interesantă ține mai mult de percepția cititorului. Mai ales când am citit în adolescență cărțile am trăit cu impresia evidentă că Fundația îi reprezintă pe cei buni, cei care urmează idealurile lui Seldon și vor înființarea celui de-al Doilea Imperiu Galactic. Totuși, din finalul primei cărți se observă o ușoară înclinație ce va înflori în prima parte din F&I.

Fundația se transformă într-o plutocrație. În timpul războiului cu Korell a fost necesar pentru ca Hober Mallow să obțină victoria prin blocadă. El trebuia să țină toate frâiele. Dar el era un om (suficient de) integru. Urmașii săi nu-i călcau pe urme. Astfel Fundația devine despotică, primarii ajung la conducere pe cale ereditară și este nevoie de o opoziție democratică. Asimov prezintă în mod matur evoluția acestei tendințe de-a lungul a trei povestiri și trebuie apreciat.

Ce voiam să spun este că înainte am fost orbit de așteptări pentru că eram fanul Fundației și ei nu puteau greși. Mai târziu, dacă ai suficientă maturitate și obiectivitate îți poți da seama că orice organizație, indiferent cât de bună, o poate lua pe căi greșite la un moment dat. Cum? Idei profunde? În SF? Asta e doar cu împușcături și extratereștri!

Trecând peste această reflecție, sunt nevoit să admit că Asimov încă a rămas alergic la prezentarea mediului înconjurător. E drept, limitările revistei și toate cele, dar din acest motiv, mai ales Generalul se simte tare claustrofobic. Ne înghesuie în camerele navei de război sau ale navetei cu care pleacă spre Trantor și nici despre acelea nu știm prea multe. În cea de-a doua parte se întâmplă destul de multe încât parcă uităm de minimalismul decorativ al trilogiei.

Personajele sunt mult mai bine descrise de data asta. Firește, îl aveai pe Seldon, Hardin și Mallow care înclină înspre un tipar tridimensional, totuși nesatisfăcător pentru mulți cititori. Tot așa, Bel Riose ne apare ca un general genial, căutând gloria dar având o brumă de onoare. El iese în evidență mai ales datorită efortului său sisific de a birui Fundația. Ducem Barr joacă rolul lui Yoda, înțeleptul bătrân care cunoaște căile Forței (pardon, Planului).

În Catârul lucrurile se schimbă. Familia Darrell intră în scenă. Soțul, Toran, e un picuț de umplutură, dar Bayta, soția sa reprezintă o schimbare fascinantă. Repede m-a dus cu mintea la Eowyn, surata ei din epopeea lui Tolkien. Ambele au prins viață în aceeași perioadă, sunt printre puținele personaje feminine ale trilogiei, dar în același timp joacă un rol covârșitor în desfășurarea evenimentelor.

Mai îl avem pe Han Pritcher, bunicul lui Han Solo (glumesc), spionul de carieră care simte pericolul ridicat de Catâr, dar nu este luat în seamă de conducerea Fundației și mai apoi ajunge să fie convertit de puterile mutante ale acestuia. Este o traiectorie fascinantă pe care o urmează. Mai este și Ebling Miss, savantul care nu dă doi bani pe protocol și care se aventurează să afle secretul celei de-a Doua Fundații cu prețul propriei sale vieți.

Și firește, nu în cele din urmă, Catârul. Cu riscul de a face încă o referință la Star Wars, el reprezintă cel mai neașteptat twist din trilogie. E vorba de identitatea sa. Am să scriu mai multe în ultima recenzie când nu va mai putea rămâne ascunsă. Dar felul în care îl creionează Asimov e perfect. O imagine de putere nelimitată, cucerește totul pe unde pune piciorul, dar în același timp are slăbiciunile unui om obișnuit. Și asta duce la căderea sa. Finalul cărții este profund și încărcat de emoție.

Un alt aspect fascinant ține de Trantor. Deja pe timpul Catârului se prăbușise pe deplin și întoarcerea lor pe acea planetă șochează, pentru că nu mai este acel ecumenopolis plin de viață, ci o mare de ruine, tăiate de bucăți și vândute pentru a supraviețui. Ar fi fost fascinant dacă Asimov ar fi scris un roman (sau o serie) care să prezinte viața trantorienilor în acea epocă.

Mai aveam de spus și ultima referință, care ne întoarce la Stăpânul Inelelor. Atât Asimov, cât și Tolkien ajung să scrie în epoci post-imperiale, când marile simboluri vizibile ale puterii zac în ruine. Protagoniștii se plimbă prin lumi decimate iar acel spectacol al distrugerii ne captivează și ne fură ochii. Având în vedere că ambii și-au luat ca referință aceeași epocă a disoluției Imperiului Roman și a frământărilor triburilor germanice am putea găsi o venă comună a inspirației din care se împărtășesc ambii autori.

Să închei, că am bătut câmpii prea mult. Nu am termeni de comparație pentru trilogia asta. Din punct de vedere strict literar și al stilului, lucrurile nu se schimbă prea mult, deși se simte un pas înspre rafinare. Dar aceleași probleme rămân la suprafață. Totuși, nu din acest motiv citești trilogia.

O faci pentru a păși în universul fascinant imaginat de Asimov, căutând ideile și dimensiunea magnifică a istoriei pe care el o prezintă. Personajele care acum sunt mai mature sunt doar cireașa de pe tort. Dacă te afli aici, nu are rost să te oprești din călătorie înainte de ultimul pas. Ah, da, mai e și partea cu finalul deschis. Care-i treaba cu A Doua Fundație?...

 

Ps: poate că este o reacție impusă de nostalgie, dar după ce am citit aceste cărți instinctul nu a fost să zic, ‘nu mai citesc în viața mea Asimov”, ci din contră. Parcă aș mai vrea să reiau vreo carte de-a lui. După ce am fost maltratat cu niște cărți de 500, 600 de pagini, mă simt bine într-unele ce abia trec de 250 și te fac să visezi cu ochii deschiși. Firește, gusturile mele sunt mai deosebite...

 

Oricum, ne întâlnim la Capătul Stelei ca să încheiem trilogia!

O problemă din minte

 

Chiar și unele frânturi biblice par să aibă o acoperire mai largă, în probleme variate.

În tensionata scenă în care se confruntă condamnatul Iisus și procuratorul Pilat, care nu știe ce să facă cu acest prizonier incomod, romanul lansează o întrebare: Ești Tu împăratul iudeilor? (Ioan 18.33)

Iar Christos răspunde într-un mod neobișnuit: „De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” (In 18. 34). Nici nu neagă acest lucru și nici nu folosește momentul pentru a da mărturie despre Sine. Aruncă mingea înapoi la Pilat pentru a-l forța să iasă din tipare. Însă dialogul curge într-o altă direcție și aș vrea să-l părăsim.

Întrebarea lui Pilat era esențială pentru Iisus. Într-un moment de respiro își întreabă ucenicii, ce spun oamenii din popor despre El, auzind felurite răspunsuri și încheindu-se cu proclamația lui Petru. (Mc 8.27-30). În ocaziile în care făcea exorcizări, de multe ori demonii îi rosteau numele și El repede le închidea gura (Lc 4.41). Cine era cu adevărat era o chestiune de viață și de moarte și de aceea cerea un răspuns propriu.

Mi-am adus aminte de această secvență evanghelică, privind la felul în care se desfășoară dialogul online în zilele noastre. Așa cum a fost creată ideea de social media, fiecare are dreptul să-și expună părerea, atâta vreme cât nu este dăunătoare altora (sau ar trebui să fie așa). Sunt atâtea subiecte care pot fi explorate, combătute, susținute etc.

În mod natural, odată și odată se stabilește un consens al majorității. Fie prin presiune, fie datorită altor factori, se calcifiază o opinie despre un anumit lucru, în așa fel încât majoritatea crede într-un fel, iar o minoritate crede exact invers și își pot susține punctul de vedere cu argumente mai mult sau mai puțin serioase.

Un alt fenomen este acela al intrării unor noi și noi generații în aceste spații, de multe ori trecând prin aceleași etape ale dezbaterii și potrivirii argumentelor, chiar dacă rezultatul este diferit față de cel anterior. Ceva era bun pentru cei din 2011, dar în 2025 este privit ca fiind incomplet, incorent, incoerent.

Nu există prea mult teren stabil, spațiul fiind în permanentă mișcare, asemenea nisipurilor mișcătoare. Firește, există și o mișcare de conservare. Ne plac lucrurile solide, punctele fixe în care ne putem sprijini, cele care ne aduc aminte de zilele mai bune ale tinereții, care ne fac nouă plăcere, etc. Și asta îi atrage pe mulți oameni obișnuiți în veritabile războaie online apărând și contracarând atacuri asupra acestor subiecte.

Poate fi vorba despre teme politice, religioase, muzicale sau despre folosirea mașinilor sau bicicletelor pentru deplasare, dialogul există și freamătă din toate părțile. Și asta este bine pentru că arată că încă putem gândi, ne putem exprima fără să ne temem de consecințe. O bună parte din populația globului nu-și permite această libertate și ar tânji la ea dacă nu ar fi cuprinsă în granițele unor state care nu înghit acest fel de exprimare.

Totuși, în acest vârtej al discuțiilor și argumentelor pare că se dezvoltă un obstacol greu de trecut. Oamenii nu mai vorbesc ei înșiși, nu mai își dedică timpul pentru a rumega informațiile și a le nota după cum cred ei de cuviință. Mai ales că totul se petrece într-un ritm amețitor și știrea de breaking news de acum o zi este deja uitată, odată cu apariția unei alte crize.

Nu ai timp efectiv să cugeți la tot ce se întâmplă, pentru că trebuie să te ocupi și cu alte lucruri ce țin de existență, familie, muncă, timp liber, etc. Avem toți luxul să ne așezăm într-un fotoliu și să privim în gol căutând să plasăm într-un context mai larg aceste evenimente? Bine ar fi.

Astfel, ne găsim într-un fast food intelectual. La fel ca și o mâncare pe care o comandăm de la un astfel de restaurant, gătită de altcineva, în care se adaugă produse pentru a o face cât mai apetisantă la privit și gust, ajungem să preluăm și noi gândurile altora. Pe de altă parte există o întreagă industrie care îi invită pe oameni să-și expună părerile cât mai vocal. Se cuvine întrebarea dacă și aceia au privilegiul cugetării prelungite înainte de a vorbi cu autoritate în fața unui public. Răspunsul îl dă fiecare în parte.

Așa că ne trezim prinși într-un mare angrenaj care se rotește cu o viteză amețitoare chiar dacă el este imens în dimensiuni, forțându-ne să răspundem la zeci de stimuli, cerându-ne reacții cât mai rapide, mai puțin gândite, mai mult bazate pe sentiment și apartenență. Mai ajungem să ne și înșelăm, nu mai avem timp să ne cerem iertare, învățăm că nu are rost să o facem și asta crește și mai mult temperatura conversației.

Nu am ajuns la partea cu o rezolvare facilă. Aceasta nu există. Pentru că suntem influențabili și influențați. Suntem expuși la zeci de opinii  care ne asaltează din toate părțile și își proclamă dreptatea și adevărul. Ideal ar fi să ascultăm toate părțile, dar din nou, cine are timp pentru așa ceva, și mai mult decât atât, la modă este dualitatea războinică între tabere. Cei care sunt apropiați mie sunt corecți și n-ar minți, iar ceilalți sunt firește inamicii mei care n-ar putea spune vreun adevăr în viața lor.

Și acum ar trebui să ne punem întrebarea în mod sincer: De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii? De ce am ajuns așa? De ce cred ceea ce cred, indiferent de ce ar fi. Văd cu ochii mei cum o direcție lansată în mediul online e asemenea unei momelii care atrage bancuri întregi de pești în urmărirea ei. Nici nu este nevoie să fiu mai precis, e vizibil de departe. Și până la urmă e dreptul fiecăruia să creadă ce vrea.

Dar cred că e important să creadă bazat pe ceea ce pleacă din propria sa minte. În epocile anterioare, pentru a învăța, exista un maestru și un discipol. Pentru o vreme, ucenicul călca pe urmele pașilor celui cu experiență. Dar în timp, el trebuia să înceteze a gândi cu mintea maestrului și a se lăsa cu toată greutatea pe mintea sa, dezvoltată în urma acestui proces.

Cine sunt maeștrii noștri? Cine ne învață? Pe cine să căutăm ca să ne așeze nu informații și păreri, ci metodele prin care să ne clarificăm în acest torent de frânturi mai mult sau mai puțin importante și care să ne dea impusul înspre a fi oameni mai buni? Pentru că nu mai putem fi atât de naivi încât să credem în obiectivitatea tuturor surselor care apar în mediul online.

În 2005, într-un sat din Turcia, o oaie a sărit în gol de pe o stâncă. A fost urmată de peste 1500 de surate de-ale ei, multe dintre ele murind datorită impactului. Cam așa stă treaba și cu aceia care se iau după alții. Le este mult mai ușor să o ia la fugă chiar dacă nu-și dau seama că sunt gata să cadă în gol.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/man-sitting-in-the-top-of-the-mountain-9qYKMbBCFjc

Metropolis, Ben Wilson. Impresii

 Într-o mare de fantazie, trebuie să facem opriri pe insula non-ficțiunii.

În primul rând, un memento mori, pentru că eram convins că am citit anul acesta volumul apărut la editura Corint despre orașe. M-am înșelat și timpul afectiv chiar este diferit de timpul normal. Și aceea este o carte bună, poate merită citite amândouă de către cei interesați de subiect.

Revenind, am terminat cărțoiul de la editura Trei, scris de către istoricul Ben Wilson. Mi-a luat aproape o săptămână și mi-a taxat ochii cu scrisul destul de adunat, însă am biruit bestia. Și a meritat acest periplu. 

Autorul își ia vreo 400 și ceva de pagini ca să ne introducă în lumea complexă și întrețesută a orașelor, acele așezări fără de care nu putem trăi (sau în care ne petrecem viața). Ar fi interesant de văzut dacă perspectiva unui rural este diferită de experiența citadinului care nu cunoaște altceva decât traiul la oraș.

Revenind la oile noastre, volumul este un mozaic de doisprezece (?) capitole care descriu istoria urbană din perspectiva unora dintre cele mai importante metropole din istorie începând cu Uruk și Roma, încheind cu New York și Lagos, capitala Nigeriei. Găsim tiparele, asemănările, dar și diferențele care le-au adus notorietate, dar mai ales inovațiile care au fost preluate la scară globală de către imitatorii fideli. 

Nu știu exact la ce mă așteptam, dar formatul cărții m-a luat puțin pe nepregătite. Mai citisem o carte despre orașele din Mediterana în epoca medievală, cred și acolo am dat peste multe anecdote, mai multe decât îmi închipuiam. De această dată m-am lăsat convins că voi o carte mai tehnică, mai țintită vorbind despre oraș în general.

Lăsând la o parte percepțiile mele exagerate și eronate, am primit o lecție zdravănă în 3D și digital surround. Ben Wilson nu a fost deloc zgârcit, ci a deschis tolba informaților îndopându-l pe cititor până la punctul comei alimentare. Fiecare epocă și metropolă luată în discuție este descrisă cu lux de amănunte reușind să te transpună cu ușurință în acel loc prin care nu puteai ajunge.

De îndată ce mi-am lăsat prejudecățile deoparte, m-am desfătat. A fost interesant mai ales că el alegea un subiect anume care separa o anumită metropolă de celelalte și pleca de acolo în acel portret generos despre care vorbeam mai devreme. Roma își avea faimoasele băi ale lui Caracalla, Londra se lăuda cu cafenelele ce creau rețele sociale informale, iar Parisul era orașul care învăța să comunice kinetic cu locuitorii săi atât de diferiți.

Mi-au plăcut în mod special capitolele despre orașele mesopotamiene, Roma antică, cel despre metropolele extraeuropene dar și cele de la urmă care ne poartă înapoi în contemporaneitate. Am aflat și informații noi, ca de exemplu despre distrugerea orașului Goa de către portughezi sau a portului Malacca, așezări prospere ce nu au putut rezista ambiției și puterii de foc a exploratorilor europeni.

Volumul seamănă bine cu însăși orașul pentru că te ia de mână, te aruncă în vâltoare, te înnebunește cu poveștile sale, te obosește, dar în același timp te ține antrenat și vrei să te lipești de fiecare filă pe care poți afla ceva nou și intrigant. Avem în față o veritabilă enciclopedie ce merită consultată la nevoie.

Deși nu credeam, am fost cu sufletul la gură până la ultima pagină chiar dacă pasiunea mea ține de lucrurile antice, nu de cele vizibile cu ochiul liber. Totuși, descrierea metropolelor americane, New York și Los Angeles și influența globală pe care au deținut-o este uimitoare.

Mai apoi ultimul capitol a fost de asemenea ușor de îndrăgit. E fascinant să urmărești evoluția continuă a orașelor, felul în care acestea se reinventează și încep să ia o formă nouă. În alte părți ale lumii autoritățile înțeleg câtă nevoie este de spațiu verde și fac tot posibilul să-l integreze pentru bunăstarea cetățenilor (nu ca la noi). Sunt multe de zis, dar mai bine ar fi de citit, că merită, poate se lipește ceva de cine trebuie.

Metropolis este o carte ce îmbină toate aspectele unui volum complex. Oferă povești de viață, pastile anecdotice, referințe istorice, analize ale fenomenelor sociale și culturale, o abordare enciclopedică. Închei aici pentru că dacă nu v-am convins până acum, nici nu voi mai găsi cuvinte mai potrivite.

Fundația, Isaac Asimov. Impresii

 

Noah dară oameni buni, ajunsărăm aci. S-a revelat surpriza acestui început de sfârșit de an și este în totalitate vina lui Tolkien. Și Bulgakov, deși el era cumva prins în grila mea proprie de interpretare. Dar Asimov, e în întregime vina mea.

E ciudat dacă stau și mă gândesc că nu am mai citit cărțile lui de-o bună vreme. În liceul am fost călare peste ele, că aproape le-am învățat pe de rost. Țin minte că la un moment dat am făcut un maraton și le-am citit pe toate 15 cap coadă și cred că o dată am trecut doar prin seria Fundației. Nu-mi aduc aminte și nu mi-am notat pentru că mintea nu este necesară în astfel de condiții.

Oricum, să sar la concluzie. Săptămâna asta am ținut dinadins să citesc trilogia Fundației, la bătrânețe, acum după ce am trecut printr-un filtru mult mai divers și extins de scriitori. Cum se simte Fundația citită la maturitate? Să sărim în răspuns, că deja am umplut o pagină.

Aș începe cu reacția lui Asimov însuși. Înainte să scrie Marginea Fundației în 1982 s-a pus să recitească trilogia originală ca să simtă gustul și să găsească punctele de convergență. Din propria sa mărturie, reiese un sentiment de rușine și stânjeneală. Trilogia era titrată, însă din punct de vedere literar avea mari carențe.

Și...din păcate... trebuie să-i dau dreptate. De-a lungul anilor și încărcat cu nostalgie, m-am opus celor care spuneau că nu este o carte bună (de acum vorbim doar despre Fundația). Mai ales cei care dezbăteau soarta serialului făcut de Apple și care susțineau sus și tare că este nevoie de schimbări pentru a putea face ceva.

Din păcate, au partea lor de dreptate. Strict din punct de vedere literar, ne găsim într-un deșert mai nemilos decât Arrakisul lui Frank Herbert. E drept, Asimov era puștan când le-a scris și a făcut-o pentru o revistă așa că orice cuvânt era valoros și nu putea fi risipit. Dar de multe ori, cadrul este atât de strâmt încât nu-ți permite să întorci capul în stânga sau în dreapta.

Clișeul este “oameni care stau la birou și vorbesc”. Iar eu ziceam nu-i chiar așa. M-am înșelat, recunosc. Nu-i vorba că acțiunea vine cu țârâita, nu prea este deloc. Și aici nu vorbesc despre lupte corp la corp sau bătălii între facțiuni. E vorba de ceva care să semene cu mișcarea. Exagerez, sunt câteva secvențe cinematografice memorabile, dar le numeri pe degete.

Și vă pot spune exact cu ce alte opere literare seamănă. Vă spun pentru că nu se găsesc pe piață. Seamănă cu primele mele tentative literare. M-am pus să scriu serios imediat ce am citit Fundația și se vede. Am pierdut multe din acele caiete, dar ce păstrez seamănă izbitor cu frugalitatea literară a lui Asimov.

Închizând paranteza sentimentală, după atâtea critici, la ce bună Fundația? Cum de este privită ca un roman de referință, ca o serie de neratat pentru orice fan al genului SF? Ce ne-a pus Asimov în mâncare de am ajuns să-l îndrăgim și să nu aruncăm cu pietre după el?

Hai să încep cu premisa, că poate ne dumirim. Povestea începe într-un Imperiu Galactic vechi de 12.000 ani a cărui capitală este o planetă învelită complet în metal. Dar acest Imperiu se va prăbuși. Vor urma 30.000 de ani de barbarie și haos. Un singur om, Hari Seldon, cunoaște aceasta și face ceva pentru a scurta epoca prăbușirii la doar 1.000 de ani prin întemeierea unei Fundații (numai una?) a noului Imperiu.

De aici urmează câteva povestiri scurte care ne poartă în viitorul acestei Fundații, o mică colonie de savanți ce trebuie să lupte cu regatele barbare din periferie. Iar Seldon le va apărea în înregistrări care îi vor ghida spre acel viitor luminos pregătit de el. Practic, urmărim prăbușirea Imperiului Roman și formarea Europei feudale, dar în spațiu.

Și aici apare cârligul pe care-l muști fără să-ți dai seama. Ce se va întâmpla mai departe? Are dreptate Seldon? Cum vor trece peste criza aceea, dar peste următoarea? Universul pe care-l creează Asimov la nivelul ideilor este într-o altă dimensiune în comparație cu scrisul său. Cadrul conceptual este suficient de științific încât să producă lucrări savante despre rezultate.

E drept dacă aș vorbi despre mine și probabil alte sute de mii de cititori, ceea ce m-a fascinat au fost lucrurile nespuse. Asimov aruncă referințe în stânga și-n dreapta și te lasă pe tine să visezi și să le îmbogățești. Oare cum arată Trantorul? Dar regatele barbare? Câți mari împărați a avut Imperiul? Cum arată celelalte planete?

Uimirea pe care o produce cadrul depășește orice limitări ale scrisului. E drept eram adolescent și poate nu aveam un spirit critic prea dezvoltat, dar n-am ținut cont de acele slăbiciuni pentru că mă imaginam pe Terminus, croiam istorii pentru Anacreon sau Korell.

Dincolo de aspectul estetic sau indirect, rămân totuși noțiunile pe care Asimov le impune textului. O astfel de cronică, oricât de brut înscrisă, impresionează și pune mintea la contribuție. Cum s-ar produce căderea unui Imperiu Galactic? Ce putem spune despre factorii prezentați de el? Să aibă religia o putere atât de mare, iar mai apoi comerțul poate juca rolul unui liant temporar al puterii?

Fundația nu impresionează și nu prea se susține de una singură. Creează o lume, un păianjeniș complex de idei, concepte și imagini memorabile care nu te lasă să o uiți prea ușor. Asta face ca volumul lui Asimov, ce compilează opere anterioare să fie o lucrare clasică a genului, în contra tuturor punctelor sale slabe.

Reîntâlnirea cu una din cărțile mele preferate nu m-a dezamăgit, dar mi-a adus aminte de această ambivalență. Ar putea ridica și întrebări la nivelul scriiturii. Îl putem suporta pe un autor dacă n-are ochi pentru proză, dar ideile îi sunt explozive? Vorbeam într-o altă postare despre ochelarii pe care trebuie să-i purtăm când citim diferite cărți. Se potrivește de minune și pentru uimitor de dezamăgitoarea trilogie a Fundației.

Baraba, Par Lagerkivst. Impresii

 Nu am ajuns încă în țara lui Stephen King, mai e puțin de mers până la destinație. Până atunci, am intrat într-o etapă de sidequests în care adaug unele titluri mai mărunte dar pe care doream să le bifez odată și odată.

Am început să citesc cândva această scurtă cărticică, am parcurs timid primele poate douăzeci de pagini și din motive pe care nu mi se amintesc, am renunțat la ea. Mereu răsar așa multe tentații care îți scot intențiile bune din cap. Cumva dădeam de volumașul acela de fiecare dată când reamenajam secțiunile beletristice ale bibliotecii, promițând că va urca pe lista cărților propuse spre lectură.

Și uite că am terminat-o, în trei zile, pentru că viața e complicată și nu te lasă să faci ce vrei. Important e că am ajuns la ultima propoziție, am închis cartea și am răsuflat ușurat. Nu vă panicați, nu urmează niște considerații negative, doar sincere.

După cum spune și titlul, romanul urmează viața tâlharului, nelegiuitului Baraba, extras din canonul evanghelic și pus într-o narațiune cu nuanțe tragice. Odată cu răstignirea lui Christos, dar mai ales cu scăparea vieții sale prin sacrificiul Altuia, existența îi este dată peste cap. Nu poate înțelege gestul și nici persoana. Caută răspunsuri dar se lovește de uși închise.

Trăiește mereu la marginea societății, lepădându-se de viața sa de haiduc, ajungând sclav, pierde bruma sa de libertate fizică, pentru că spiritual este înghețat. Esența dură a cărții este tocmai lupta sa de a se înțelege, de a crede și eșecul de a face acest pas important. Finalul este unul reținut, poate dând naștere unei așteptări, dar păstrând un ton realist  în cele din urmă.

Citind, mă așteptam pe jumătate la forma clasică pentru un roman creștin. Dată fiind tematica mă gândeam că autorul va folosi personajul ca un martor al credinței în Christos. Nu știam prea multe despre Lagerkvist. Dar pe măsură ce citeam și-mi dădeam seama că nu văd clișeele așteptate am fost intrigat.

Chiar finalul (poate fi numit spoiler? E vorba despre o tradiție veche de 2000 de ani), marcat de incendierea Romei și de arestarea creștinilor răstoarnă impresia generală. Ultima conversație cu Petru, în oglindă cu cea petrecută în tinerețea lor, nu se încheie cu o convertire de final, ci angoasa e bine fixată în pieptul celui scăpat de la crucificare.

La prima impresie nu este o carte prea complexă. E scurtă, în ediția Humanitas nu depășește 140 de pagini cu un scris suficient de mare. Întâmplările sunt povestite scurt, personajele nu stau prea mult pentru a te marca puternic. Totuși, reușesc să creeze cadrul pentru desfășurarea acțiunii.

Un element de stil interesant este prezența unui monolog intern la mâna a doua, să zicem. De exemplu, în Dune, găsim multe dintre gândurile personajelor notate pe hârtie, Frank Herbert deschizându-le mintea pentru ca noi să ne putem extrage informațiile. Lagerkvist însă nu-și lasă creațiile să vorbească, ci ne explică ce gândesc și ce simt, fapt prezent în cazul tuturor personajelor, astfel monologul intern despre altul fiind înscris pe pagină.

În subtext se poate observa însă o dramă modernă. Putem spune că Baraba din secolul I este doar o mască pentru întrebările omului din secolul al XX-lea. Am identificat acest filon când căutam punctul de sprijin al cărții. Mai apoi am citit câteva amănunte biografice despre Lagerkvist confirmând ceea ce îmi închipuiam.

Practic Baraba trăiește într-o lume a existențialismului, fiind un personaj ce se potrivește mănușă în universul lui Albert Camus. Este izolatul, exilatul, respinsul. De câte ori încearcă să se apropie de creștinii, ei îl repudiază de îndată ce află cine este el. Iar această separare de lume pornește chiar din copilărie. Atunci când este deja un haiduc e confruntat cu absența mamei și cu tirania tatălui cu care se duelează dramatic.

Mai apoi nu reușește să stabilească niciun contact relevant în restul vieții sale. Lasă un singur om să se apropie de el, Sahak, sclavul armean, care însă îl găsește fascinant datorită întâlnirii directe cu Dumnezeul său. Relația dintre cei doi este complicată, iar finalul dureros.

În încheiere, dovedește că nu este pe aceeași lungime de undă cu ucenicii lui Christos și participă activ la incendierea orașului ajungând într-o temniță, unde după cum spuneam este respins pentru ultima dată. Nu reușește să pătrundă în grupul ucenicilor și viața se încheie la fel cum ar fi trebuit încă din tinerețe, Baraba nereușind să profite de amânarea morții pentru a se pune în rânduială.

Este și o carte despre credință, prezentată din prisma cuiva care se străduie să creadă dar nu poate. El este aproape, gata să atingă acel stadiu, pe care însă îl pierde printre degete. Vede întunericul de pe Golgota, dar nu vede cu ochii săi ieșirea lui Christos din mormânt. Într-o altă scenă intră în catacombe căutându-i pe creștinii care se închinau acolo, dar se rătăcește fără a-și atinge ținta. Lagerkvist creează portretul agnosticului care nu reușește să facă ultimul pas înspre credință.

Baraba este un roman atipic și care probabil va fi o dezamăgire pentru cititorii creștini care vor dori să-l citească așteptând o ficțiune pioasă. Și tocmai de aceea îl consider o carte bună. Firește nu a fost nicio clipă în intenția autorului de a urma acea rută, dar în multe cazuri literatura creștină apelează la simplificări și reduceri care nu ajută pe nimeni. Totuși, aceasta poate fi o lectură provocatoare.

Pentru că ne pune în față portretul unei persoane de care un credincios se teme sau cel puțin nu-l înțelege, nu-l poate descoase. Nu i se poate aplica o etichetă simplă care să-i definească necredința. Ne constrânge și pe noi să înțelegem complexitatea și nuanțele atât de inerente lumii, la care sunt expuse chiar și persoanele care cândva au stat în prezența sacrului.

Este de asemenea o lectură interesantă pentru cineva care nu are perspectiva creștină bine definitivată. Tocmai datorită unghiului diferit, narațiunea biblică devine mai accesibilă și reală. Iar portretul lui Baraba, asemenea unui exilat care nu-și găsește locul impresionează prin tragismul și demnitatea sa scăldată în rușine și dezamăgire. Nu degeaba este privită ca o carte clasică.

Ps: ocolul literar se prelungește puțin mai mult. Mai întâi surpriza, apoi concluzia