Am terminat proiectul literar pe 2023/2024

 

Titlul cred că evocă suficient ușurarea celui care împinge peste vârf stânca lui Sisif. Și ca să continui comparațiile artistice, mă simt asemenea lui Rocky urcând toate treptele alea interminabile înainte de meciul său.

În urmă cu vreo doi ani cred, m-a prins ideea asta a unui proiect literar anual. Am început cu anumite romane pe care le-am citit având în acele zile gândul că mă voi despărți de ele. Anul ăsta am schimbat puțin vitezele cu o altă abordare. Cred că e important să menționez și un detaliu despre nomenclatură.

Având în vedere că m-am apucat pentru o vreme de școală m-am reîntors la obiceiul de a trăi anii în conformitate de orarul academic. Așa că anul a început în octombrie și acum este pe sfârșite. E o obișnuință preluată odată ce am început școala și de care m-am debarasat mascat, însă am repreluat inconștient.

Trecând peste detaliile introductive, să ajungem la concluzie! Totul a pornit pe nepusă masă odată cu revenirea punctată înspre Cluj. În 2019 când am navigat prima dată înspre cetatea someșană am hotărât să-mi ocup timpul recitind Hyperion, romanul scris de Dan Simmons. Peste o scurtă vreme am parcurs și Căderea lui Hyperion, ambele publicate la editura Nemira prin 2009-2010 (în acest an într-o nouă ediție).

Așa că acum, în toamna lui 2023 m-am gândit, ce-ar fi să termin cvartetul? Mi-am cumpărat mai demult de pe Books Express ultimele două cărți, și aș putea duce mai departe tradiția. Mai ales că aveam cinci ore de mers cu trenul (între timp CFR-ul s-a gândit la bibliofili și a schimbat traseul feroviar). Zis și făcut. Impresiile  se găsesc în postări publicate pe blog.

Mai apoi însă mi-am zis, de ce să renunț acum? Este o oportunitate pe care poate nu o voi recupera. Așa că de fiecare dată când am urcat în trenul spre Cluj am ajuns în rucsac o cărămiduță, un roman SF de mari dimensiuni pe care mi-am propus să-l devorez. M-am limitat la publicații Nemira având în vedere că editura a fost vreme de decenii o poartă înspre serii și autori faimoși.

Asta a însemnat și o abdicare de la provocarea Goodreads pentru că fiecare volum lua vreo patru zile de lectură și în urmă era necesară o odihnă a ochilor. Poate de acum înainte mai recuperez diferența, însă ținta propusă pe anul calendaristic 2024 nu va fi atinsă. Însă nu-mi pare rău. Am reușit să-mi îmbogățesc orizontul literar.

Pentru aceia care nu au făcut călătoria pas cu pas printre tenebrele blogului, voi face un scurt rezumat. Am plecat împreună cu Simmons pe urmele lui Endymion în ultimele două volume ale sagăi. Mai apoi am citit trilogia lui David Brin Războiul elitelor, știind că mai sunt și alte volume accesibile în limba engleză.

După Brin a fost rândul lui Kim Stanley Robinson cu a sa Mars trilogy, o fata morgana pentru mine încă din timpul liceului. Următorul la rând a fost Liu Cixin cu Problema celor trei corpuri, experimentată de mine doar la nivelul paginilor. Alastair Reynolds și Spațiul Revelației m-au purtat mai departe (din nou, cărți adiacente). Iar cel care a încheiat apoteotic turneul spațial a fost Vernor Vinge cu trilogia sa, Zones of Thought.

Am să recunosc două lucruri. În primul rând, nu sunt genul de persoană care să se laude cu ceea ce a făcut. Doar dacă este ceva ridicol și nișat. În al doilea rând, îmi plac statisticile, așa că ceea ce urmează este inevitabil. Să vă zic număr de pagini citite, la grămadă și fără vreun motiv anume: 12.586 de pagini.

Acest rezultat nu spune multe pentru că, după cum se vede, formatul cărților nu este unitar. Unele sunt în formatul de buzunar, altele în cel obișnuit, iar saga lui Vinge are ambele formate (really, Nemira?). După cum spuneam, acesta este genul de fact interesant care se uită în două secunde.

 

Cea mai importantă întrebare: cu ce am rămas în urma lecturii?

Mai nimic, sincer. Glumesc. Mă mândresc că am citit câteva dintre cele mai faimoase saga pe care le poate oferi literatura SF. Oameni plini de imaginație au creat scenarii palpitante, debordând de creativitate, chiar dacă uneori nu au reușit să poarte aceste calități pe parcursul miilor de pagini scrise. Strict subiectiv și fără a organiza un top, Kim Stanley Robinson și Liu Cixin m-au impresionat cel mai mult prin universurile create.

În cel mai rău caz pot spune că m-au făcut să nu simt la fel de presant zecile de kilometri făcuți zi sau noapte pe căile ferate ale patriei. În cel mai bun caz, au reușit să-mi stimuleze sinapsele și să mă îndemne să-mi folosesc la rândul meu imaginația pentru a duce mai departe propriile proiecte. A fost o reîntoarcere la genul SF, pe care l-am neglijat o perioadă.

E drept, există și absențe notabile, însă timpul nu mi-a permis un plonjon mai adânc. Și poate că e nevoie și de o pauză după ce luni de zile am călătorit în spațiile înguste ale navelor spațiale prin timp relativ, minunându-mă de frumusețea și groaza spațiului cosmic. Mintea îmi rămâne la seria Cultura, neterminată, atât de mine, cât și de Nemira (doar trei volume în limba română din nouă publicate) dar și la Expanse aflată într-o situație similară (în prezent patru volume publicate din nouă, cred). Va veni și ziua lor, poate în limba engleză, mulțumită celor care culeg cărți de pe alte meleaguri.

Ah, și rămâne și saga lui Ender, o serie care la fel a rămas ca un ghimpe în coastă în toți acești ani. E și ea pe această lungă listă.

Să închei într-o notă ambiguă. Proiectul literar 2023/2024 a fost satisfăcător și nu-mi pare rău că am trecut prin acest canion romanesc. Însă, în ceea ce mă privește, ierarhia mea suprem subiectivă a rămas la fel. Dune și Fundația sau Fundația și Dune, își păstrează locurile fruntașe, fără echivoc. Dincolo de straturile de nostalgie, au ele un je ne sais qui ce nu le poate demola. Poate oi povesti odată și de ce.

 

Pentru moment, să ne  bucurăm de final. Și să privim înspre noi orizonturi. Vreau să mă laud cu următoarea provocare pe care mi-o fac. În curând. Am niște cărți pe care le-am poftit de-o bună bucată de timp. A venit vremea lor.

Adâncurile cerului, Vernor Vinge. Impresii

 Da, asta-i pohta ce-am pohtit-o. În sfârșit pot și eu închide o carte răsuflând ușurat.

În tot acest periplu SF/space opera din lunile astea, am avut suișuri și coborâșuri, pentru cei care au urmărit atent călătoria. De la volume care m-au dat pe spate și m-au uimit de-a dreptul până la cele pe care le-am citit din cauza datoriei și curiozității. Și despre primul volum din serie am menționat lucrurile care m-au făcut să nu-l apreciez pe deplin. Dar ăsta, e altceva. Vă spun dinainte că m-a încântat. Să vedem și de ce.

Intrigă galactică. Din nou avem o provocare spațială. De această dată e vorba despre o planetă ai căror băștinași sunt pe cale să avanseze tehnologic, reprezentând o investiție de invidiat. Așa că două grupuri, o flotă Qeng Ho și una emergentă, pornesc într-acolo pentru a realiza primul contact.

Două seturi de personaje interesante. În comparație cu prima carte, Vinge sondează mai adânc personajele, creionând protagoniști interesanți. Atât în dreptul oamenilor, dar și al păianjenilor. În situațiile critice ajungi să empatizezi cu aceștia. Fiecare facțiune este bine delimitată și oferă un suflu cald narațiunii.

Altă trădare! Am dat puțin ochii peste cap în punctul acesta. E un spoiler, dar la un moment dat emergenții răstoarnă masa și-i supun pe comercianți. E un plot point destul de folosit și până la urmă natural, venind vorba despre facțiuni rivale, iar Vinge se folosește elegant de răzmeriță pentru a conduce povestea, așa că nu m-a deranjat chiar atât de tare.

Legends of Pham Nuwen, please? So, avem un personaj care revine din prima carte. Deși aici povestea lui începe propriu-zis. Din nou, Pham mi s-a părut mult mai credibil aici decât în prima carte. Iar capitolele despre visul său de a întemeia un imperiu galactic Qeng Ho (care m-au dus cu gândul la Fundația lui Asimov) au fost cele mai captivante. Nu cred că sunt singurul care ar fi dorit o carte despre acea perioadă din viața sa.

Larson. Fără să dau prea multe detalii, trebuie să menționez capitolul ăsta. Pham merge pe o planetă pentru a lua ceva și negociază cu un tip bogat și înțelept. Conversația lor este unul din cele mai interesante momente din carte, depășind cadrul și propunând teme profunde legate de istorie și civilizație galactică.

O răpire diminuată. După vreo 300 de pagini în care acțiunea este bine bătătorită și plăcută, are loc o răpire. Ar trebui să menționez că protagoniștii păianjeni au copii, o altă descoperire narativă care mi-a dat fiori pe șira spinării. Din fericire aceștia nu sunt atât de predominanți ca în primul volum. Iar capitolele despre răpire sunt scurte, cu consecințe durabile.

Villans be evil. Nici nu știu dacă trebuie să scriu asta, dar emegenții sunt personajele negative. Adică, dacă la început eziți, de la un punct înainte își dau arama pe față. Dincolo de strategii viclene și oprimare, este acel proces numit focalizare, prin care un om este practic transformat într-un robot organic, interesat de o singură activitate. E greu de imaginat o invadare a intimității și individualității umane mai apăsătoare.

Dacă asta n-ar fi suficient mai e și controlul absolut pe care aceștia îl au asupra echipajului supraviețuitor pe care-i stăpânesc totalitar. Vinge inventează niște oameni brutali, reci, gata să calce pe cadavre și înainte să le abuzeze până în ultima clipă.

Momente satisfăcătoare. Asta face ca finalul să fie unul mult așteptat. Ah, uitasem să menționez de genocidul pe care-l pregătiseră pentru păianjeni și care reprezintă miza finală a cărții. Important e că la final binili învinge și situația este restaurată cât de bine se poate. Iar în această refacere sunt câteva evenimente ce țin de categoria catharsis-ului. Vinge le pregătește din timp și în clipa potrivită declanșează trăgaciul.

 

În concluzie, Adâncurile cerului este o carte cu adevărat interesantă. Îmbină secvențe de acțiune, cu sondări psihologice, o abordare sociologică a civilizației păianjenilor într-un melanj interesant. Poate fi citită și ca stand alone, fără a mai lua celelalte două volume. A câștigat premiul Hugo în 1999 așa că măcar cu motivația asta se poate opta pentru câteva ore în care să fii transportat într-un viitor insolit.

Bookfestul ie ca viața...

 ...cumva ți-l imaginezi, dar altfel îl apuci.

După această mostră de înțelepciune strămoșească, să mă laud că am fost la Bookfest? Prima dată de la molimă. A fost un moment frumos, ce să-i zic. O altă reconectare cu lucruri care cândva au fost normale. O experiență repetabilă, în limita timpului care se va deschide înaintea noastră.

De îndată ce intri în acea hală plină de edituri și cărți, și oameni, și oferte și noutăți, ești năucit. Vrei mai mult și știi că nu poți. Ca să fiu puțin hoț, și asta este o dovadă a faptului că mintea dorește să cuprindă mai mult decât este cu putință. Atât de multe lucruri pe care ai vrea să le cunoști  și experimentezi, traversând mii de pagini, știind că nu vei reuși. Dar tot încerci.

Anul acesta nu pot să-mi imit tizul cu a lui expresie de Veni, vidi, vici. Nu că ar fi fost un Bookfest sărac. În ziua de astăzi, mai putem lega eticheta de sărac cărților? Dar, ne descurcăm, după buget. De bine, de rău, am fost înlănțuit de o limitare. Nu că aș fi dat iama în cărți, dar nu am putut să iau ceea ce mi-ar fi plăcut. De ce? Pentru că după recolta de Bookfest n-aș fi plecat acasă, ci la Cluj. Asta ar însemna un troler plin de nimicuri și cărți ce trebuia târât peste trei orașe, o perspectivă nu neapărat încântătoare. Așa că am fost lunetist alegând cărți care să fie pe placul umerilor și brațelor. Și când a fost posibil, am depășit linia tradițională a târgului.

Să începem cu începutul. Din lista mea de cărți pe care le-am visat, majoritatea mi-au scăpat printre degete. Unele au fost cu stoc epuizat, spre dezamăgirea mea. Pe altele le-am răsfoit și le-am catalogat drept ne-urgente. Iar unele au fost pur și simplu prea mari pentru ambițiile mele mărunte. Așa că m-am reprofilat. Și trebuie să spun că niciuna din cărțile luate nu sunt mai prejos decât cele pe care le doream.

Și de aici pleacă zicala pe care am inventat-o în titlu. Am pornit la drum cu unele idei și la fața locului le-am schimbat. Ca-n viață. Vii cu lista de cumpărături, dar apoi te adaptezi. Găsești ceva din ceea ce căutai, afli despre ceva nou și interesant, profiți de o reducere și captezi altceva fain. Iar când tragi linia îți dai seama că a ieșit totuși ceva la fel de bun sau poate chiar mai special.

Mai e și faptul că lucrurile bune nu apar neapărat din locurile la care te aștepți. Anul ăsta a fost un Bookfest Plus pentru că mi-am luat trei cărți din alte locuri, dar cumva reprezintă un fel de prolog și epilog pentru târg. Am găsit o librărie Humanitas și nu puteam să plec fără o mică atenție. Iar apoi, la Cluj, când mi-am dat seama că totuși bagajul e ușuruț și că drumul spre casă e mai aproape, mi-am permis să arunc o privire mai generoasă.

Cărțile se văd în fotografii, promisiuni ce sper să fie duse la îndeplinire, cândva, nu știu când. Lecțiile s-au învățat, măcar s-au rostit, așteptând să fie rumegate și rumenite. E o dovadă în plus a faptul că până și dacă stai aproape de cărți, ceva bun se poate lipi de tine. Greu de crezut, dar asta-i viața. O descoperire.