Arheologie editorială I: HP Lovecraft

 

Ca să celebrăm sfârșitul abominabilei veri, să încercăm un format nou! (și las explicațiile pentru o postare viitoare)

Coincidența a făcut ca să umblu zilele astea la volumele mele cu Lovecraft apărute la editura Polirom, curios de gradul de publicare al operei scriitorului american. Și mi-a venit o idee, încercând să văd etapele publicării în limba română. Nu garantez că este o cercetare completă, dar oferă un tablou suficient de vast.

Primele ediții din Lovecraft apar la editura clujeană Dacia, adunând povestiri ale maestrului american. Poartă titlurile Dagon și Hypnos, ajungând pe piață în anul 1993. ambele volume sunt traduse de către Mircea Oprița. Tot în același an, la București apare volumul Monstrul din prag la editura Vremea sub traducerea Silviei Colfescu.

Doi ani mai târziu, la editura Corint, în traducerea lui Traian Fințescu apare volumul Demoni și miracole. Acesta încheie decada 90 a publicării lui Lovecraft în limba română.

Abia în 2005, la editura Leda apar două volume noi și anume Dagon și alte povestiri și Demoni și miracole, cea de-a doua fiind o ediție nouă a cărții deja apărute la Corint. Tot o reeditare va apărea peste doi ani la editura Vremea care va scoate în haine noi volumul Monstru din prag având același traducător.

în 2009 Leda scoate volumul Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri, tradus de Ligia Caranfil. La editura timișoreană Bastion este scos volumul Prizonierul faraonilor și alte orori povestite, în traducerea lui Mircea Oprița.

În anul 2013 Lovecraft poposește la editura Nemira cu volumul The best of HP Lovecraft volumul 1: Blestemul din Sarnath, din nou în traducerea lui Mircea Oprița. Din păcate nu au mai existat alte volume care să adune povestirile insolite. După un an, un text al lui Lovecraft apare în volumul colectiv Pisica neagră apărut tot la Nemira.

Mai departe la editura Milenium Books apare volumul În munții nebuniei sub traducerea lui Mircea Pricăjan. O apariție interesantă chiar dacă mai puțin mediatizată este volumul Mitul Cthulhu, care se presupune o integrală a prozei scurte. Apare în 2018 la Pro Editura, tradus de Mihai C. Niculescu. Ultimul volum pe care l-am găsit a fost Kadath, apărut în 2021 la editura Dexon.

Cea mai detaliată colecție a fost lansată sub egida editurii Polirom, prin patru volume (până la momentul scrierii articolului): Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri (2019), Dagon și alte povestiri macabre (2020), Prizonierul faraonilor (2020) și În munții nebuniei (2020). Toate volumele conțin munca traducătorilor deja amintiți.

Din păcate nu dispun de volumele menționate în afară de cele apărute la Polirom așa că nu pot face comparații între ele, deși am putea bănui o continuitate a textelor traduse în anii 90 și 2000. În cele patru cărți sunt prezentate patruzeci și una de povestiri și nuvele (În munții nebuniei este un singur volum), iar două povestiri se repetă în volume diferite.

Rămân cu speranța că Polirom va duce mai departe publicarea operei lui Lovecraft și poate va aduce unele contribuții critice care să încununeze opera maiestuoasă și înspăimântătoare născută din mintea acestui scriitor faimos al secolului trecut.

 

Surse informații: TârgulCărții.ro, AnticariatUnu.ro, Libris.ro, catalogul virtual al Bibliotecii Naționale

1993	Dagon	Dacia	Mircea Oprița
1993	Hypnos	Dacia	Mircea Oprița
1993	Monstrul din prag	Vremea	Silviei Colfescu
1995	Demoni și miracole	Corint	Traian Fințescu
2005	Dagon și alte povestiri	Leda	Mircea Oprița
2005	Demoni și miracole	Leda	Traian Fințescu
2007	Monstrul din prag	Vremea	Silviei Colfescu
2009	Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri	Leda	Ligia Caranfil
2009	Prizonierul faraonilor și alte orori povestite	Bastion	Mircea Oprița
2013	The best of HP Lovecraft volumul 1: Blestemul din Sarnath	Nemira	Mircea Oprița
2013	În munții nebuniei	Milenium Books	Mircea Pricăjan
2014	Pisica neagră	Nemira	(volum colectiv)
2018	Mitul Cthulhu	Pro Editura	Mihai C. Niculescu
2019	Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri	Polirom	Ligia Caranfil
2020	Dagon și alte povestiri macabre	Polirom	Mircea Oprița
2020	Prizonierul faraonilor	Polirom	Mircea Oprița
2020	În munții nebuniei	Polirom	Mircea Pricăjan
2021	Kadath	Dexon

Oppenheimer. Impresii

 De câte ori ați pățit ca la finalul filmului, să simți nevoia să mai rămâneți pe scaun ca să vă reculegeți?

 

Da, am întârziat, ca de obicei. Nu mi s-a deschis ușa cinematografului până recent. Și nici măcar în IMAX. Dar și așa, oricât a fost, aș putea spune că a fost peste măsură de impresionant.

Cred că de prin 2010 în dreptul meu, Christopher Nolan a primit un cec în alb. Toate filmele sale reprezinte opere care reușesc să te țină lipit de ecran și mai apoi să revină în memorie când te gândești la cinematografie serioasă. Inception, Dark Knight Rises, Interstellar, Dunkirk, Tenet... Doar citind titlurile parcă revezi secvențe sau auzi frânturi din coloana sonoră, de cele mai multe ori realizată de către talentatul Hans Zimmer.

Așadar, am plecat de la premisa că Oppenheimer va fi un film bun. A urmat lungul marș al distribuției, o fotografie de grup cu actori de marcă, în frunte cu Cilian Murphy, Emily Blunt și Robert Downey Jr. Deși trebuie spus că până și rolurile mărunte nu par așa, fiecare replică și reacție completând tabloul nolanian.

Se poate așadar spune că așteptările au fost la înălțime și că ceea ce s-a proiectat în teatrul minții a corespuns cu rezultatul de pe ecranul cinematografului. Oppenheimer este un produs tipic al regizorului american. Filmat pe materiale ce au trebuit inventate special, spus într-o manieră non-liniară, având un mister în centru, folosind o explozie reală pentru scena detonării bombei atomice, toate sunt lucruri pe care le așteptam de la maestrul din spatele camerei.

V-ați dat seama că mi-a plăcut filmul, nu? Trei ore care au zburat pe nerăsuflate, chiar dacă în fața ochilor s-a derulat viața unui savant genial, egoist și fragmentat din cauza deciziilor și creației sale. La începutul anului glumeam că cel mai bun film pe care-l voi vedea în cinema va fi Titanic, o altă capodoperă de trei ore, dar m-am înșelat.

Un alt capitol la care m-am înșelat a fost compoziția filmului. Mi-am închipuit că miezul și punctul culminant vor prezenta testul Trinity de la Los Alamos. E drept, înspre acest punct aleargă în galop filmul, dar nu este capătul cursei. Pe lângă lupta în scopul finalizării armei nucleare, se țese o intrigă politică localizată în perioada de după război, un fel de proces, o pledoarie a savantului pentru faptele sale.

E un film dens, cu multe straturi și nu trebuie să ne mire, având în vedere că reușește să condenseze evenimentele din viața lui Oppenheimer (acum mă întreb cum va arăta Napoleon în toamnă). E o succesiune rapidă de cadre, cu dialog solicitant mai ales când intră în jargonul de specialitate. Cum spuneam însă, aceste trei ore trec repede și nu simți nevoia să te uiți la ceas, pentru că ești deja fixat pe această frescă mobilă impresionantă.

Am zis-o deja și merită repetat, actorii sunt extraordinari. Cilian Murphy creează o siluetă stoică, captivată de minunile universului, dar mai apoi înghițit în ițele politicii și ale unei răspunderi care-l va urmări în restul vieții. Filmul stă pe umerii săi și toate interacțiunile permit crearea unui portret ce îmbină severitatea formulelor cu slăbiciunile inimii.

Există zeci de cadre memorabile, datorită măiestriei lui Hoyte von Hoytema, un vechi colaborator al lui Nolan. Și sunetul... prea multe de spus. Gorranson a reușit cu brio să iasă de sub eticheta de compozitor pentru Black Panther sau Mandalorian, modelând o coloană sonoră monumentală, ce va avea ecou peste ani de zile.

Ca să nu mă repet, rezum ce am zis când am scris despre Titanic. Am văzut cu ochii mei o operă de artă desfășurându-se, un efort creator păstrat în cronicile filmului. Sunt cuvinte mari, și ăsta e genul de film care merită astfel de laude. Pot spune că și eu simt puțin din acea mândrie de cinefil, care poate spune trebuia să fii acolo și să vezi, oricum va revedea acest film pe laptop, blu ray player sau alt gadget pe care se vor viziona filme în anii următori.

 

Și de un alt lucru sunt sigur, nu o să fie singura dată când îl voi vedea în cinematograf

Ai fost prost ieri? O să fii și mâine! (?)

 

Una din puținele constante ale vieții este eșecul. La fel ca legea gravitației care te trage la pământ de fiecare dată când crezi că e cazul să-ți iei zborul, tot așa și legea eșecului repetă aceleași norme la nivel personal.

Și e atât de diversificat! Poți eșua în orice domeniu. Școlar, profesional, relațional, spiritual, sentimental, sportiv. Poți să dai greș în cea mai mare afacere a vieții tale sau poți să o faci lată când vine vorba de hobby-ul tău preferat. Nu există nimic mai interdisciplinar pe lumea asta.

De parcă ar fi o promoție, eșecul nu vine odată în viață. Ți s-ar putea părea că e lipit de tine și când vrei să faci ceva bine, dai cu nasul de asfalt, sau poate mai rar, dar în momentele esențiale. Sau ocolind niște eșecuțuri familiare tuturor ajungi să te împiedici de unul mare care te macină.

Într-un fel nu asta este problema. Știm că nu trăim într-un film Disney în care toate lucrurile se petrec cum vrem noi pentru că suntem protagoniștii, în care la final toate farfuriile sparte se pun la loc prin magie și în care coloana sonoră este asigurată de un compozitor titrat. Alta e buba.

Eșecul e o ruptură, un colaps, un recul. O lovitură în plin suflet, care spintecă, rupe și lasă cicatrici adânci. Nu mai ești același om. Da, la suprafață poți fi neschimbat, dar înăuntru totul e deranjat. Și ia timp, mult timp, până când adâncul ființei începe să semene cu ce a fost înainte de dezastru. Și niciodată nu va mai fi la fel.

Alături de noi pășește mereu un demon al neîncrederii. Să-l luăm metaforic, ca pe un gând sâcâitor care vrea să ne concentrăm pe slăbiciunile noastre. Când suntem în vârf, nu-l auzim așa bine, pentru că avem dovezi ca să-l încuiem. Dar ce facem când ne târâm prin noroi, căutând să ne ridicăm, și nu găsim impulsul să o facem?

Unul din cele mai grele lucruri care vin după eșec este încercarea de a fi din nou cine ai fost înainte. Depinde de la om la om. Alții au o reziliență mentală mai bună și trec mai ușor peste astfel de căzături. Alții nu. Fiecare cu bagajul propriu de experiențe și lipsuri care îl modelează.

Atunci când vrei să te ridici din nou de pe genunchi, simți tremuratul mușchilor, auzi cum pârâie oasele, vezi în minte prăbușirea și eziți. Iar dacă o faci, și cazi din nou e și mai grav. Atunci te afunzi mai adânc și teama de tine crește și mai mult. Te ridici, cazi din nou și din nou, până când devii imun la tentativele de a mai reveni de unde ai căzut.

Nimic nu doare mai tare ca acea voce care-ți spune că o să dai greș din nou. E paralizant și lipsit de speranță. Pentru că știi că pe de-o parte are dreptate. Te-ai văzut făcându-te de râs. Știi că ai în tine capacitatea de a eșua. Și nu doar o singură dată. E vocea care bagă cărbuni în cazanul îndoielii de sine și a dezamăgirii.

E drept, altădată vocea poate suna din altă parte. Cei care nu te cunosc așa bine, pot să comenteze de parcă viața ta e subiect de piață și e nevoie ca și ei să-și dea cu părerea. Altădată cei apropiați pot să te cântărească și să te găsească prea ușor. Nu mai au răbdare cu cei căzuți și vor rezultate.

Aici se naște o mare înșelătorie. Ajungi să crezi despre tine că ai valoare doar dacă faci ceva, dacă acumulezi ceva, dacă ai rezultate. Trebuie să fii măcar pe aproape cu vecinii tăi, cu colegii tăi, cu necunoscuți pe care-i vezi online, altfel ești un nimic. Și cum se poate simți cineva care plutește în eșec în ecuația asta?

Fiecare avem însă valoare. Chiar dacă nu suntem premianți, chiar dacă ne bâlbâim, ne dăm ochii peste cap și dăm bir cu fugiții când toți așteaptă să fim campioni. Pentru că viața nu e partitură muzicală, și nu ne trăim fiecare zi în tempoul scris de vreun compozitor. Altădată în viața noastră nu e muzică, ci doar tăcere, care vrea să ne înghită și pe care cu greu o scoatem din suflet.

Da, nu e ușor să te ridici. Nu e ușor să faci același lucru în care știi că ai eșuat de atâtea ori. Cei din jur îți spun că vei da greș din nou. Mai rău acea vocea din tine, care ești chiar tu, îți spune că nu mai ești bun, că nu vei mai reuși. Acesta poate fi sfârșitul drumului. Civilizația a creat suplimente care să aline visele celor care se predau eșecului, ducându-și zilele fără să privească în sus.

Asta nu este însă o soluție, ci doar o pânză peste ochi. Trebuie să te ridici. Să-ți faci curajul să te întorci înapoi pe aceeași cale, chiar dacă tribunele te huiduie și genunchii tremură sub presiune. E dublă presiune pentru că deja ai dat-o în bară. Dar asta înseamnă că trebuie să te întoarcă înapoi din drum.

Nu poți să te ridici, nu poți să te regăsești, dacă nu te întâlnești cu acel curaj dinainte, cu acea dorință de a face liniște în jurul tău. De a pune punct. Da, am eșuat de 1000 de ori, dar astăzi este ziua când voi reuși. De acum înainte, mă voi face bine. Și voi umbla cu capul sus, știind că zilele negre sunt în urma mea.

Evident, nu există garanție că nu va urma un alt astfel de moment mai târziu, să ne aducem aminte de început. Dar faptul că te-ai ridicat de jos, că ai scris un alt viitor, în care urci din nou pe munte, este dovada că poți să o faci din nou și din nou. Acea victorie, schimbă peisajul. Îți arată cine ești cu adevărat și cine poți fi pe mai departe.

 

Ziua de mâine aparține celor care știu că au dat greș, dar care au învățat să spere și să se încreadă în cine sunt ei în adâncul sufletului lor

sursa foto: https://unsplash.com/photos/cGXdjyP6-NU