În câţi zei se măsoară prostia?

Cu siguranţă că în mintea mea această postare ar fi avut o altă înfăţişare dacă ar fi fost scrisă mai devreme. Însă, după cum spune o vorbă înţeleaptă, mai bine aşteaptă şi apoi fă ce ai de făcut. Aşa că am făcut asta şi mi-am mai temperat puţin aplombul.

Motivul pentru care am simţit o revoltă în forurile mele interioare este o imagine care pur şi simplu m-a înfuriat în primele momente când am citit-o. Mi se întâmplă rar, dar acel grafic a reuşit să atingă punctele sensibile şi să provoace o reacţie. Pe scurt, era o imagine în care erau înşirate statistici ale numărului de credincioşi din mai multe religii importante. După aceea era mesajul profund jignitor: gândeşte-te că eşti mai deştept decât toţi aceştia.

Acum nu pot decât să compătimesc o astfel de persoană care cu siguranţă că trăieşte într-un turn de fildeş construit de al său sentiment de superioritate facilă în faţa a miliarde de oameni săraci care nu au un statut mai mare ca al unor vite ce au nevoie de un păstor. Şi aş fi putut să ignor această imagine, pentru că internetul în general este locul în care oamenii îşi varsă frustrările şi în care unele cuvinte rostite mai cu spirit au un efect mai mare decât realitatea în sine. Aşa că mi-ar plăcea doar atât, să punctez câteva idei în opoziţie cu opinia multora dintre aceştia aşa zis ubermensch, eliberaţi de orice jug mitologic primitiv etc.

În primul rând acest val de emfază superioară arogantă provine dintr-o generalizare regurgitată. O profesoară de a mea din liceu ne-a spus acest lucru pe care l-am păstrat în minte: nu generalizaţi! Asta înseamnă o afirmaţie absolută pe baza unor date absolute şi comprehensive. Nu cred că este cazul aici. Pentru că ideea e următoarea: un credincios este un om lobotomizat, handicapat care nu poate sau nu vrea să înţeleagă ştiinţa şi astfel este egal cu zero. Poate citesc eu altceva, dar cred că dibuiesc destul de clar intenţia autorului acelei concluzii motivaţionale. Dar se bazează oare pe adevăr? A studiat el problema destul de profund încât să zică, da toţi sunt aşa? Mă îndoiesc pentru că eu, în ciuda limitării mele pot oferi contraexemple ceea ce înseamnă ceva.

S-o luăm însă cu începutul. Mă supără atitudinea asta: eşti credincios, trăieşti în evul mediu şi meriţi să rămâi acolo. E adevărat, există anumite grupuri religioase a căror învăţătură îndeamnă la anumite limitări ce pot părea neobişnuite sau pot fi dăunătoare membrilor lor. Dar nu poţi să spui că din cauza câtorva, toţi sunt infectaţi şi să îi propui pe toţi ca fiind nebuni de legat! Hai să vedem dacă ideea asta este dăunătoare sau antidemocratică: o persoană poate să-şi exercite credinţa sa, atâta vreme cât aceasta nu îndeamnă la violenţă, ură şi distrugere şi nu periclitează viaţa celor din jur. Dacă nu face acest lucru, de ce să te implici tu unde nu e nevoie? Lasă-l pe om să creadă, aşa cum şi tu poţi să nu crezi.

Următoarea idee care este eronată: credincioşii sunt anti-ştiinţă. Eu sunt credincios şi nu sunt anti-ştiinţă. Acum sincer, nu prea m-aş vedea despărţit de acest laptop pe care scriu comfortabil în pat această postare. Şi pe lângă aceasta, sunt mulţi credincioşi care sunt savanţi de renume în diferite câmpuri ale ştiinţei moderne. E adevărat, unii dintre ei nu cred în ceea ce cred savanţii atei, dar e numai normal. E dreptul lor, chiar dacă unii simt că distrug însăşi temeliile ştiinţei. Nu intru prea mult în subiect, pentru că nu îmi este familiar. Însă această idee rămâne: în afară de unele grupuri extremiste,  această falie este una pur şi simplu fictivă. Ştiinţa a făcut mult pentru a ajuta omenirea, şi de exemplu multe biserici s-au folosit de avansul medicinei pentru a uşura suferinţele oamenilor. Şi să nu uităm că mulţi dintre savanţii trecutului credeau într-o Fiinţă superioară.

Să ating puţin şi ideea acelei imagini: credincioşii sunt mai mulţi decât ateii scientişti. E normal acest lucru. Pur şi simplu privit dintr-o perspectivă temporală, demografică  şi culturală nu te poţi aştepta ca ateii să răsară ca ciupercile după ploaie. Din nou, subiectul este destul de vast şi ar putea fi explorat  într-o carte(şi anume motivaţiile credincioşilor), dar ideea e aceasta: oameni de ştiinţă specializaţi sunt o minoritate răsfirată pe întreg mapamondul. Asta pentru că a dori să înveţi şi să înţelegi domeniile ştiinţei înseamnă dorinţă, pasiune, perseverenţă şi muncă multă. Majoritatea oamenilor, fie ei şi necredincioşi, ar prefera să nu o facă. E un adevăr trist pentru că se pierde o ocazie de educaţie. Şi educaţia e bună, mereu. Pe de altă parte, credincios însemnă colectivul unei biserici (să luăm de exemplu Biserica catolică) din întreaga lume, aşezaţi în fiecare ţară, oraş, sat. Oamenii pot fi ţărani, şomeri, profesori, avocaţi, politicieni, arhitecţi etc. E o categorie evident mai mare şi sunt oameni care au ales alt drum în viaţă şi care au crezut că viaţa lor a fost influenţată de o Persoană transcendentă.

Şi aici vine un alt punct: ce te prost sau deştept? Faptul că poţi să înţelegi legile mecanicii astrale sau că poţi explica teoria relativităţii la fel de uşor ca ultimele bârfe din show biz? Cunoştiinţa teoretică este bună, de folos, dar uneori în viaţa reală este nevoie de mai mult. Experienţă de viaţă, respect în societate şi respect faţă de viaţa umană sunt necesare. De fapt, le văd ca fiind fundamentale pentru a fi o fiinţă umană de...succes. Prefer o atitudine mai smerită, dar deschisă înspre a privi pe toţi oamenii ca fiind egali, decât o înălţare snoabă pe baza unor standarde pe care nu toată lumea le poate atinge. Şi acesta este adevărul: ştiinţa nu este pentru toată lumea.

Eu unul mi-am propus ca să îmi acopăr unele lacune pe care le am în domeniul înţelegerii lumii. De fiecare dată când deschid o carte de fizică, astronomie sau biologie sunt fascinat de acele imagini complexe care apar acolo. Lumi ce merită explorate de către toată lumea. Că nu mulţi o vor face, asta este un adevăr pe care va trebui să-l acceptăm. Că aceia care nu o vor face sunt nişte netoţi, e o afirmaţie puţin deplasată. Un om poate trăi cu puţin până la moartea sa, inclusiv cunoştiinţe despre lume.

Identitatea este una din marile necunoscute cu ar trebui să se confrunte fiecare om care trăieşte.  Să îşi dea seama de rostul său pe pământ şi de acele valori şi concepte care îl pot transforma în persoana cea mai bună pentru sine şi pentru cei din jurul său. Majoritatea oamenilor poate că găsesc acest lucru tocmai în credinţă. Şi încearcă să se conformeze acelor învăţături fără a încerca să depăşească nivelul pe care l-au atins odată cu această alegere. Şi la final, viaţa lor poate a fost o binecuvântare pentru întreaga comunitate. Şi toţi pot recunoaşte într-un asemenea om, un bun cetăţean, un vecin săritor, un soţ model şi un părinte deosebit. Aici văd eu esenţa unei vieţi bine trăite.  Restul, e o aventură care îi incită doar pe unii dintre cei ce trăiesc pe acest pământ. Şi nu ştiu dac o fi aşa de rău.  

Ne mai iubim părinţii (spirituali)?

Una din cele mai fascinante şi pline de învăţăminte calităţi ale istoriei este însăşi trecerea ei. Analiza a ce se schimbă pe parcursul unor decenii, secole, milenii de la un anumit punct. Unele transformări sunt vizibile cu ochiul liber pentru persoane care trăiesc o anumită perioadă de timp. Chiar şi eu pot spune că unele lucruri încep să difere în comparaţie cu lumea în care m-am născut.

Dar cred totuşi că cele mai demne de analizat lucruri se petrec la nivel macro. La nivelul societăţii şi la nivelul înţelegerii acesteia asupra ei înşişi, trecutului ei şi a membrilor ei. De aceea întrebarea din titlul este extrem de actuală. Pentru că odată cu schimbarea se schimbă şi perspectiva asupra lumii. Asupra originii.

Scriu aceste rânduri sub impresia produsă de unele articole referitoare la evoluţia socio-culturală a Americii, a Statelor Unite. De multă vreme ţara trece printr-o tăcută revoluţie. Dintr-o ţară care a fost întemeiată pe principii iluministe şi creştine, devine o ţară care la suprafaţă încă mai susţine aceste principii însă încearcă să evite responsabilitatea pe care le poartă. 

Ideea este simplă: creştinismul nu mai este viabil cu modul de viaţă american modern pentru că normele sale încurcă. Biblia şi perceptele ei care au ajutat la naşterea şi ridicarea statului acum produc ilaritate şi dezgust pentru o generaţie care a devenit din ce în ce mai interesată de cum să-i fie bine şi cum să primească aprecieri şi deloc critici din partea celorlalţi. Şi dacă unele comportamente nu se conformează cu şablonul, aruncăm şablonul.

Dar nu vreau aici să discut despre acest proces care se va încheia cu victoria celor mai vocali candidaţi la postul de portavoce culturală. Ci de ceea ce se întâmplă în acel moment. Când paradigma se schimbă. Şi altcineva este la putere. Ce se întâmplă cu cei care ajung pe locul doi? Care sunt "detronaţi"? În mod normal te-ai aştepta la o reacţie blândă sau poate mulţumitoare pentru tot binele anterior pe care l-a făcut o anumită ideologie.

Cred însă că prin tabloul de la începutul postării mi-am dat de gol intenţia şi concluzia. În  America, creştinismul ajunge să fie atacat şi ridiculizat. Dacă eşti creştin nu eşti în rând cu societate şi eşti exclus. Această atitudine simt că vine în opoziţie cu însăşi principiile fondatoare ale statului care permiteau oricui să creadă orice. Dacă tu eşti promotr al libertăţii totale, de ce îi ataci pe cei care nu sunt ca tine? Iată cum cercul se întoarce înapoi de unde a pornit.

Şi răspunsul la întrebare este trist. Tabloul lui Francisco Goya îl reprezintă pe tiranul zeu grec Chronos devorându-şi copiii în teama lui că va fi detronat. A fost primul gând în momentul  în care am meditat la această idee. Doar că aici situaţia este inversată. Copiii spiritului îşi devorează părinţii. Nu pentru că este neapărată nevoie. Nu e nici pomeneală de persecuţie sau oprimare. Tocmai ideea că cel care dictează este el, induce această dorinţă de a aneantiza trecutul. Pare specific umanităţii şi este înfiorător. Cum poate oare o revoluţie care se ridică prin sânge să aducă ceva bun? Utopiile născute pe cimitire vor ajunge în cele din urmă tot acolo.

Pentru o persoană care vrea să fie realistă, cinismul şi o resemnare sunt cele mai bune atitudini pe care le putem lua. Speranţa nu face parte din felul în care lumea este structurată. Pentru cine, care nu este creştin. Căutând soluţia în interiorul sistemului nu avem şansă de a găsi nimic bun. Doar zei spoiţi a căror vopsea va expira la un anume moment.  Dacă mai avem credinţa că extra-naturalul este ceva real, mai există o şansă. Sistemul să o ia de la zero şi nişte oameni cu un singur Tată să mişune pe acestă lume. Altfel, suntem destinaţi canibalismului.