Al doilea trailer pentru Fundația lui Apple

 A fost o vreme prin 2010 când îmi clănțăneau dinții în gură știind că Roland Emmerich urma să regizeze un film bazat pe cărțile lui Asimov. Era cel mai nașpa lucru posibil. În timp, totul s-a fâsâit. Acum, peste ani Apple, căutând clienți pentru rețeaua lor de streaming, produce seriale. Unul din ele este Fundația.

Am scris despre primul trailer cu o notă de optimism amestecată cu îndoială. Văzusem și trailerul pentru Dune, care semăna cu o reflecție în oglindă a cărții lui Herbert. Apoi trailerul pentru Fundația, în care lucrurile erau în mișcare ca oglinda magică a lui Harry Potter.

Zilele astea a apărut și al doilea trailer. M-am tot uitat la el. De multe ori. De mai multe ori decât m-aș fi așteptat. E un grăunte de intrigă, curiozitate și entuziasm. Până la urmă se adaptează Fundația în sfârșit! Și fiecare detaliu în plus oferă o nouă cărămidă în viziunea producătorilor.

Când eram în clasa a IX-a, am fost la un magazin de închirieri video din Arad. Unul din filmele pe care le-am închiriat a fost I, Robot. Deși în acel moment eram permeat de opera lui Asimov, mi-a plăcut și filmul. Nu avea decât mici tangențe cu paginile scrise de Asimov, în afară de numele unor personaje, dar mi-a plăcut. E un film decent, la care te uiți și nu zici că ai pierdut un ceas și jumate.

Multă lume spune că Fundația e inadaptabilă. Într-un fel e adevărat. În mare măsură e dialog și oamenii stând pe scaune și fumând. Și vorbind. E inevitabil ca într-o adaptare să adaugi lucruri pentru a o face prezentabilă. Altfel, lumea nu se va uita.

Ajungem la trailer. Cumva, trăiesc cu speranța naivă că ceea ce vedem e doar o părticică, sunt cheile fluturate în fața ochilor pentru a atrage curioșii. Că de fapt, aceste elemente nu sunt centrale, ci necesare pentru a-i face pe unii posibili consumatori să pună Fundația pe lângă Star Wars. Dintr-un punct de vedere acele scene de război sunt necesare pentru că descriu prăbușirea Imperiului Galactic Trantorian. E inevitabil să se vadă război, răzmeriță și conflict.

Aici apar însă lucrurile noi care nu pot fi explicate complet până când nu se vede pe ecran destinația. În Fundația, Împăratul e inexistent, e o marionetă, a cărui autoritate este inexistentă. În prequels (Preludiu și Zorii) există prim-miniștri ce exercită puterea. După moartea unui ultim Împărat cu o fărâmă de recunoaștere se trece la o fază de juntă politico-militară. S-ar putea ca la începutul seriei să fim undeva pe buza tranziției.

De aceea când vine vorba despre o dinastie genetică și despre Împărați care sunt clone ale aceluiași individ apare o deviație interesantă. E adevărat Asimov nu s-a obosit să detalieze istoria Imperiului cum a făcut Tolkien cu lumea sa. În adolescență asta m-a făcut pe mine să-mi scriu propriile romane în care completam golurile. Într-un fel, scenariștii fac același lucru.

Aici intrăm pe tărâmul speculațiilor dar cumva se leagă de ideea din Preludiu a contemporanilor lui Hari Seldon de a pricepe și manipula cu precizie tehnologia Imperială. Umanitatea era în declin fără să-și dea seama. Asta se traduce printr-un Împărat puternic replicat la nesfârșit de teamă că un  Împărat slab ar putea duce la prăbușirea Statului (ceea ce se întâmplă în carte).

Trecem la Hari Seldon. Speculăm pentru că nu știm cât de mult se include din cele două prequel-uri în serie. În Fundația Seldon nu este dezvoltat mult, având în vedere că ocupă vreo 4-5 capitole. Prezența sa e mai mult legendară, ocultată și impersonală. E creatorul psihoistoriei și atât. În cele două prequel-uri Asimov îl duce pe Seldon de la un tânăr speriat ce face o descoperire neobișnuită la un bătrân care își încheie liniștit misiunea de o viață.

Aici cred că se răspunde de fapt misterului legat de prequeluri. Depinde cum vor fi tratate interacțiunile dintre Împărat și Seldon. Pentru că (și asta e un pic de spoiler) în Zorii Fundației, el ajunge chiar prim ministru al Imperiului, asta la decenii după descoperirea psihoistoriei. Dar dacă el e privit ca un pericol, ca un idol al anarhiștilor și extremiștilor înseamnă că aceste elemente cad din start. Om vedea.

Mai rămân celelalte personaje. Gaal Dornick, Salvor Hardin și Eto Demerzel sunt jucați de femei chiar dacă în romane sunt imaginați ca fiind bărbați. Pentru moment e greu să separ ceea ce am citit de zeci de ori cu realitatea de pe sticlă. E ca și cum ai spune că Moby Dick e o caracatiță sau că Pinocchio e făcut din aluminiu. Să sperăm doar că aceste schimbări au fost necesare și că pot aduce o notă nouă în această adaptare.

Să închei cu câteva lucruri bune. În primul rând, elementul muzical este de calitate înaltă. Oferă un ton futurist, brutalist, alert. Sper să fie parte a coloanei sonore și nu doar muzică de trailer. De asemenea decorurile arată bine. Am văzut prea puțin și sunt atâtea de văzut. Ambele trailere se aseamănă la nivel vizual așa că cea mai mare parte a efectelor speciale nu au fost încă prezentate (să sperăm).

Am încheiat tot într-un ton optimist. Dar adevărul e pătat de îndoială. În 99 toți fanii Star Wars așteptau cu nerăbdare The Phantom Menace fiind convinși că George Lucas nu putea regiza un film slab. N-a fost să fie așa. La fel și noi putem să ne convingem că Fundația s-ar putea să fie o adaptare suficient de asemănătoare care să deschidă drumul curioșilor înspre opera lui Asimov. Sau ar putea fi un produs în același ton ca I, Robot, preluând nume, idei și evenimente și distorsionându-le pe măsura capacității scenariștilor și producătorilor.  Răspunsul nu e departe de noi.

 

(Și vă mai spun un mic secret: cărțile ne vor rămâne mereu la îndemână, oricâte seriale sau filme s-ar produce)

sursa foto: https://unsplash.com/photos/ihbqhutI9x4

Raport de Autor No. 1

 

Sunt într-o situație bizară zilele acestea. Labirinturile încă stau pe rafturi așteptând pofticioșii literari să le cumpere. A doua carte (despre care am să povestesc în curând) e la tipografie gata să se coacă, iar eu sunt ocupat cu Numero III.

Da, poate părea cam mult dintr-o dată, dar chiar aș vrea ca cineva să-mi spună unde au dispărut astea două luni dintre Ianuarie și Mai! Au trecut așa repede încât nu mi-am putut dezmorți prea bine degețelele pentru corecturi la Numero II. Așa că acum, ca într-un film western suntem pe cai mari.

M-am gândit că ar fi interesant să scriu despre ceea ce fac. Poate cineva e suficient de curios să și citească ce-i trece prin mintea unui autor când se luptă cu paginile-n vânt. Am văzut că autori mai cunoscuți decât mine fac acest lucru, și eu mă văd posedând suficient de mult tupeu literar pentru a mă așeza la coadă.

Așadar, Numero III e un roman, lung. După schiță e cel mai lung roman pe care am să-l scriu, până în ziua de astăzi. Nu mă omor să scriu mult, dar având trei perspective, am nevoie de suficient spațiu ca să le dau bătăi de cap eroilor mei. Va fi probabil o evoluție interesantă de la cele 176 pagini ale LL.

Am început cu perspectiva unui personaj și l-am dus până la un anumit capăt. Apoi l-am luat pe al doilea  și astăzi termin partea I și încep partea a II-a, mai scurtă. De asemenea, am trecut de jumătatea cărții și sper ca cel puțin în trei săptămâni să dau gata manuscrisul.

Aici mă iau cu mâinile de cap. Mi-a fost teamă de la început știind că am atât de multe personaje, acțiuni, referințe și detalii. Înainte să încep să scriu mi-am zis că voi creiona detaliile a la Middle Earth. Adevărul este că sunt puțin anti-Tolkien în sens că am inventat totul pe loc (sau după o imaginare a scenariilor în minte), așa că totul este proaspăt. Asta înseamnă că după ce totul va fi gata, la corecturi va trebui să mă strădui să corectez micile inadvertențe lăsate intenționate.

Da, m-am cam lenevit. Sunt locuri în care am lăsat spațiu pentru personajele cărora nu le știam numele. Dacă tot mă întorc, nu are rost să deschid 10 fișiere deodată. Am impresia că dacă un scriitor profesionist ar citi asta ar clătina din cap a dezamăgire. Ce să-i faci nu sunt o persoană consecventă și suficient de bine organizată. Am lăsat și unele exprimări într-o formă primitivă, să-i spun, știind că voi reveni și voi șlefui ulterior.

Mi-e greu să intru în acel stil mundan. În LL tonul e alert pentru că totul se petrece în ritm de breaking news. Aici însă sunt zile care trec, sunt sentimente care trebuie exprimate și sunt destul de multe detalii care m-au făcut uneori să scriu mecanic. Dar mă bucur că tot acest efort a dus în cele din urmă la nașterea unor momente dramatice pe care le-am scris mai în vervă.

Cred că am să o las așa. Ca ultim fapt interesant de știut, în momentul ăsta, când scriu postarea, pierd timp pe care îl puteam folosi pentru a scrie un capitol în plus. Cred că am să mai scriu când oi termina manuscrisul. Și după aia, când l-oi corecta. Până atunci, ciuliți urechile pentru știri despre Numero II.

 

Și dacă știți vreun prieten căruia i-ar plăcea Labirinturi de lut, nu ezitați să-i dați de veste!

sursa foto: https://unsplash.com/photos/O5XJoxrYbQo

Știu că știu că nu știu

 

În ultima vreme sunt fascinat de conceptul de cunoaștere. Mai ales de partea lui practică, și anume acumularea. Grupul restrâns de oameni care mă cunosc cât de cât mă așază foarte repede printre oamenii care știu istorie. Asta a fost pasiunea de la o vârstă destul de fragedă când cunoștința istorică își găsea un filon comun cu o interpretare narativă a ei.

Dar anii au trecut și curiozitatea a rămas nepotolită. De fapt, tot timpul a fost așa. Pe vremuri când mă străduiam să-mi organizez biblioteca mea, la partea de non-ficțiune aveam grămada de istorie, o alta care s-ar încadra în domeniul religiei și apoi un Altele care ar cuprinde domeniul științific (de la biologie la fizică ș.a.).

Am crescut cu enciclopedii pe care le răsfoiam copilărește. Adevărul ar fi că de la Capra cu trei iezi și Frumoasa adormită am urcat înspre lecturi de cultură generală. Îmi place cum sună expresia. Ar însemna că e ceva pentru toată lumea, în orbita fiecărui Curios și nu e restricționat studiului unui Expert.

Cu timpul însă am vrut să privesc dincolo. Oricât de fascinant este studiul istoriei, pentru a înțelege omul și universul îți trebuie mult mai mult. Așa că m-am pus să citesc. Har Domnului editurile suplinesc această poftă cu vârf și îndesat. Bălești prin mască de fiecare dată când treci printr-o librărie și vezi noile titluri lucind languros pe raft.

Și aici te bagi cu capul în gard. Revin la dilema mea de la început. Pentru că odată ce începi să citești îți dai seama că mai e mult pe lângă ceea ce deja înveți. E ridicol să citești cartea lui DeGrasse Tyson despre astrofizică și să zici, gata știu tot. Pot să mă iau la harță cu orice  „cititor în stele” modern.

Ăsta e numit științific efectul Dunning-Krueger. Explic cu un exemplu. Citesc o carte de istorie modernă. Învăț ceva. Dar aș putea să mă concentrez pe relații diplomatice ale Marilor Puteri Europene. Mai mult pot studia războaiele Imperiului Habsburgic. Mai mult aș putea studia campaniile lui Eugeniu de Savoia. Mai mult, doar cucerirea Transilvaniei. Mai mult istoria Aradului în acea epocă! Orice informație nouă se despică în zeci de ramuri ce pot fi explorate.

Aici vine povara ce poate accentua anxietatea. Nu poți spune niciodată că ești sătul de știință. Poți ajunge la un nivel în care să stăpânești lucrurile elementare, și de acolo să pătrunzi mai adânc în diversele arii de interes. Ești specialist? Da, s-ar putea spune. Asta nu vine dintr-o bucată de hârtie pe care ai primit-o la un moment dat, e un efort intelectual continuu dublat de pasiune.

Cât de mult poate crește însă pătrățica? În lumea noastră oricine poate să se dă cu părerea și e convins că impresiile țin loc de argumente. Că lucruri citite cândva într-o carte sunt literă de evanghelie. E mișto să crezi asta, să fii mulțumit cu cantitatea de cunoștințe digerată. Dar asta te plasează pe un anumit loc, nu te împinge înainte.

Am scris postarea asta pentru a-mi întipări digital gândurile, nu un răspuns. Acela poate veni mai târziu. Ca să știu trebuie să citesc. Atunci îmi dau seama că mai trebuie citit. Și repetăm procesul. Cu siguranță că nu strică să afli mai mult, informație, opinie, argument, experiență, adevăr, minciună, invenție și frumos. Mai important e ca acest proces să nu sluțească sufletul. Să nu te strice. Informația poate aduce aroganță și atunci n-am rezolva nimic.

Se poate ajunge în vârful muntelui? Să știi că știi și că nu mai trebuie să știi?

 

The answer my friend is blowing, is blowing...the answer is blowing in the wind...

sursa foto: https://unsplash.com/photos/hgFY1mZY-Y0

Dans pe un fir prea subțire

 Ne-am obișnuit poate prea mult cu moartea. Un virus ne pândește și îi seceră pe cei mai slabi.  Raidurile sale sunt anunțate și repetate pe toate canalele. Asta îi face pe mulți oameni să se panicheze. Pe alții îi desensibilizează. Ce înseamnă să moară 100 de oameni?

Chiar dacă în zilele noastre aspectele fizice, carnale, sunt ascunse de ochiul public, moartea nu dispare. Evident, e ceva cu care se va întâlni fiecare om. Dar acum mă gândesc la ceilalți. Ținem în mâini sau pe birouri ochi și urechi care sunt gata-gata să ne anunțe cele mai fierbinți știri sau cele mai înfiorătoare vești.

Când moare un nume e altceva. Nu neapărat cineva apropiat, cineva cu care îți împarți viața reală, cea de atâtea ori ignorată. Ci oamenii aceia de care se aude. Încă țin minte momentul în care am aflat despre moartea Mădălinei Manole. A fost un șoc. O explozie, sau o pală de vânt ce a stins o lumânare.

De fiecare dată parcă e la fel, mai ales când vine vorba de aceia care sunt în floarea vârstei. Deși după cum spunea Tony Stark în Avengers Endgame, moartea nimănui nu vine prea devreme (parafrazez, desigur). Adăugăm și acea parte de potențial neterminat, de scară neurcată până în vârf. Dincolo de golul lăsat în familie, mai e și aspectul vocațional.

În acele momente ai un răgaz. Te uiți în oglindă. Îți aduci aminte că tinerețea nu e o barieră atotprotectoare. Și că niciodată nu știi ce se va întâmpla în zece sau cinci sau un an. Cam la fel m-am surprins privind cele două volume ale operei lui Franz Kafka publicate de editura Humanitas. Unul, destul de subțire, a strâns laolaltă toate lucrările care au fost tipărite în timpul vieții. Cel de-al doilea volum, mult mai gros, cuprindea restul imaginației sale literare niciodată definitivate.

Una din replicile mele preferate se află în filmul Dark Knight Rises. Aici Bruce Wayne este înfrânt de către rivalul său Bane și aruncat într-o închisoare. Există o singură cale de evadare, dar nimeni nu a scăpat. Iar Gotham are nevoie de Batman pentru a-l salva. În momentul de deznădejde maximă, Bruce vorbește cu medicul închisorii explicându-i situația, iar acesta îi spune: cum poți alerga mai iute ca niciodată, să te bați mai tare ca altădată fără cel mai puternic impuls al spiritului, frica de moarte? (parafrazez, desigur)

Am ales să scriu despre subiectul acesta destul de incomod pentru că am văzut zilele astea pe Facebook tocmai astfel de știri. Un ziarist și un redactor de carte au decedat. În floarea vârstei. Cu câteva săptămâni înainte un autor de manga a murit lăsând opera sa de căpătâi fără un final bine punctat.

Astfel de știri întristează. S-ar putea să nu dai prea mare atenție peste câteva zile pentru că nu ai o legătură emoțională puternică, dar simți pierderea. Când e vorba însă de oameni creativi atunci impactul e puțin diferit.

Niciodată nu mi-am plănuit în detaliu viața. Și nu am avut vreun vis din acela extraordinar, de a fi pilot sau medic sau ceva pentru în care să-mi torn întreaga personalitate și tot efortul. Mereu îmi imaginam că voi munci într-un domeniu afiliat istoriei, ceva care rămânea cumva misterios și greu de determinat. Pentru că îmi imaginam viața mai importantă în afara carierei. Mai sunt acele lucruri, momente nepalpabile pentru care merită să trăiești și pe care să le cauți.

Am publicat o carte. Mai am vreo câteva pe țeavă. Uneori însă simt că pot lua medalia de aur la o olimpiadă a procrastinatorilor. Și asta face lista să pară mai împovărătoare. Știu că nu scriu ceva care va rămâne peste secole, dar asta nu mă împiedică să împrăștii prin lume gândurile mele. Simt mereu impulsul de a mă grăbi, deși nu știu ce voi face când voi termina lista.

Mi-a plăcut mult un alt citat, de data asta dintr-o carte. A fost scris de către pastorul evanghelic A.W. Tozer. Parafrazez pentru că nu știu sigur care e sursa. Spune așa: niciodată nu vei ajunge să termini ceea ce ai început în această viață. E un gând fascinant și care merită rumegat în liniște.

Viața e surprinzătoare până în ultima clipă. S-ar putea să nu-ți vezi momentul în care vei rămâne în pană de zile. Dar asta nu înseamnă că trebuie  să te temi. Sau să te descurajezi. Astfel de clipe ne aduc aminte cât de ușor ne putem irosi viața. Tentațiile sunt în jurul nostru și ceasul niciodată nu-și oprește marșul mecanic. Depinde ce rămâne când tragi linie.

N-aș îndrăzni să spun că munca e mai importantă decât viața trăită, dar acesta poate fi modalitatea prin care comunicăm cu oameni pe care nu-i vom cunoaște niciodată. Și secundele irosite pot însemna că un dialog, un zâmbet sau o speranță nu s-au născut încă. Isaac Asimov a fost întrebat odată ce ar face dacă ar ști că mai are o oră de trăit. A răspuns: aș scrie mai repede. Fiecare putem să ne lăsăm amprenta în lume. Dar să ne aducem aminte că nu avem privilegiul eternității pentru a străluci.

sursa foto:  https://unsplash.com/photos/j3R9C-Xqe1w 

A nu citi în România

 

Cred că am mai zis-o și înainte. E greu pentru mine să înțeleg viața fără citit. În sensul ei cel mai profund, dar și practic. Am citit de mic. Nu am fost precoce, nu am citit Platon și Kant la 5 ani. Am început-o cu o Biblie cu fotografii, benzi desenate, cu Creangă, cu Andersen. Ca orice copil obișnuit. De atunci nu m-am oprit.

Statisticile mă transformă într-o excepție. Nu m-am obosit să le caut pentru că ar fi de-a dreptul deprimant. Oameni care cumpără 3-4 cărți pe an, care citesc cam tot pe atâta. Într-un fel de înțeles, nu toată lumea are timp să stea cu nasul în cărți (sau în cărțile pe care și-ar dori să le citească). Viața are prostul obicei de a ridica obstacole care-i împiedică pe bibliofili să stea la taclale cu cărțile preferate.

Chiar și așa, poți citi o carte pe săptămână. Ți-ai făcut o rezervă de 52 de cărți într-un an. E ceva. Am ajuns să nu mai privesc cu ochi răi cantitatea. Poți citi biblioteci întregi dar toată cunoașterea să-ți treacă pe lângă urechi și să rămâi aceeași persoană limitată și negativă. Așa că cel mai mic efort este de aplaudat cinci minute încontinuu Sala-Palatului-Style.

Zic asta și pentru că majoritatea cărților bune, cărților necesare, atractive rămân în jurul a 300 de pagini. Mai există câte un Război și pace, Pe aripile vântului sau Istoria culturii și civilizației care să stârnească anxietate. În general însă, literatura și non-ficțiunea sunt mai digerabile cantitativ. Recent am împachetat Dincolo de ordine în patru zile citind 100 pagini pe zi.

Dar, cum ar spune americanul, You re preaching to the choir. Un om care e dispus să citească o carte într-o săptămână sau două, e dornic să cuprindă informația și aventura de pe paginile acesteia. Ei însă sunt excepția în interiorul căreia mă deplasez și eu.

Anual se prezintă statistici pe diverse teme, mai ales despre lectura în Uniunea Europeană. Și ca o tradiție întunecată, Romania reușește să demonstreze o consistență impresionantă păstrând locul codașe cu insistență.

Explicat într-un mod plastic, mai bine de jumătate din populația țării nu a citit sau nu citește Biblia, Alice în țara minunilor, Dune, Sapiens, Maimuța goală, Costul uceniciei, Marele Gatsby, Fluturi, Eficiența în 7 trepte, Jurnalul lui Anne Frank și lista continuă spre infinit...

În zilele în care sunt cuprins de acedie și nu pot face nimic altceva decât să mă holbez în fața ecranului de laptop mă simt parte a acestei mulțimi. Dar apoi, seara, am un simțământ de stânjeneală știind că am pierdut o zi din viață într-un mod contraproductiv. Puteam să descopăr ceva, dar am ales să trândăvesc. Ruptura nu durează mult, chiar dacă uneori se repetă.

Nu vă speriați, acum că e gata postarea nu am să scot din mânecă Soluția Salvatoare sau Răspunsul Corect. Nu sunt politician să o fac. Am vrut doar să exprim cumva gândul care-mi stătea în minte. Pentru a schimba situația nu prea există soluții facile și de scurtă durată.

Poate ar fi bine să închei cu un fel de ecuație. Nu mă prea pricep la matematică, dar unele operații se pot aplica și practic. Un element al problemei este imensa masă de oameni care nu văd în lectură (de orice fel) un beneficiu. Pe de altă parte, se poate vedea impactul acestei mentalități. Sau să fie ele legate?

Ce vedem la televizor? Ce are prioritate în spațiul public? Cine ne reprezintă? Cine apare prima dată când intri pe Youtube fără un cont? Cum se manifestă respectul în țară? Câtă valoare au cei care sunt în lipsă? Cât preț punem pe mediul înconjurător? Cât de mult contează trecutul? Cât de ușor putem fi mințiți? Cum facem selecția valorilor care ne motivează? Care este scopul nostru? Care este moștenirea pe care o lăsăm în urma noastră?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt paralele cu lectura, cu interiorizarea cărții. Cu siguranță putem fi buni și fără cărți, dar în același timp ele sunt un tezaur care modelează societatea. Strunit bine oferă avantaje de neimaginat. Cu toate relele ei, civilizația occidentală, căreia îi culegem roadele, s-a născut din copertele cărților care au definit-o. Acest proces se repetă și la nivel individual. Cărțile s-ar putea să fie elementul care să schimbe ecuația națională, probabil în bine. Mai rămâne de văzut dacă teoria va apuca să-și dea mâna cu practica.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/4cWNnW14NsU