2666, Roberto Bolano. Impresii

 Nu vă așteptați ca această recenzie să aibă final. Sau cel puțin o dimensiune digerabilă. Dacă prin formă imităm, aș putea să vă povestesc despre cât de mult mi-a plăcut să citesc Copiii căpitanului Grant ca o paranteză ce aparent nu servește la nimic. Nu voi face asta, dar nici nu știu ce va urma în paragrafele următoare.

În primul rând, o cerere de iertare adresată lui Herman Hesse. Am frazat textul recenziei în așa fel încât să potrivesc nemulțumirea legată de lungime înspre un public fictiv dar nerăbdător. Și eu mă strecor în această masă informă de cititori. Simt nevoia să găsesc un fir când citesc. Totuși, sunt flexibil și înțeleg când ritmul cărții nu este unul tipic. Am ochelari pentru tot felul de cărți.

Iar pare că sunt critic. Nu-i așa, dar trebuie să mă recalibrez. Nu pot spune că Jocul cu mărgele de sticlă pare uneori că bate câmpii după ce dai gata o carte de 850 de pagini care are aceleași metehne la o scală mult mai mare, cosmică aproape.

O primă paranteză. Mi-a luat o săptămână să citesc cartea. În perioada asta eram curios să o încadrez în rândul altor tomuri faimoase. Am stat de vorbă cu GPTu, am căutat site-uri, am rămas la fel de confuz. Ceea ce este interesant este că, cel puțin aproximativ, 2666 are aceeași lungime cu Muntele vrăjit a lui Thomas Mann.

Partea care stârnește mirarea este legată de mărimea volumelor în care apar. Îmi cumpărasem la reduceri acum câțiva ani ediția Rao de buzunar. Calculând paginile celor două volume ajungem la vreo 1160 de pagini. Cartea de la Anansi ajunge la 858 de pagini după cum spuneam. Cam greuț cu tomurile să le restrângi într-un singur volum.

Bun, revenim la carte. Mai îmi recunosc o gafă. Cartea lui Bolano nu prea se încadrează în cvartetul fermecat pe care mi l-am propus să-l citesc. Dacă există vreun diavol pe scena mexicană este pictat după chipul și asemănarea unui om ca oricare altul. Există un fragment care pare să bată înspre o revelație fantastică, dar până la urmă s-ar putea să fie un exemplu de nebunie a unui personaj.

Cum poți scrie o carte de 800 de pagini? Cu răbdare. Cu pasiune și vervă. Din câte am înțeles, această carte este ultima sa operă înainte de a muri. Am mai citit O stea îndepărtată, un volum excedent de subțire în comparație cu acest Moby Dick de hârtie. Despre aceea am avut o părere echitabilă, fără a fi pe deplin impresionat. Își face treaba, dar nu are o aură memorabilă.

2666 este Giza, complexul piramidelor egiptene. La fel cum în deșertul african sunt mai multe construcții monumentale pe care le vizitezi când completezi periplul turistic, tot așa și acest roman îți oferă oportunitatea de a trece prin mai multe povești care sunt unite cel puțin de un fir înșirat cu răbdare și manie de către Bolano.

Totul pleacă de la niște cărți. De la un autor genial și misterios. Suficient de cunoscut încât să intre în circuitul academic european. La fel ca la începutul unui banc, un francez, un italian, un german și-o englezoiacă se pun pe studiat. Cu toții se adună sub zodia misterioasă a lui Benno von Archimboldi și devin buni prieteni și nu numai.

Prima secțiune îi are în atenție pe aceștia, diversele plimbări și încurcături romantice dintre ei, crescând tensiunea referitoare la identitatea și locația scriitorului care era preconizat să câștige premiul Nobel pentru literatură.

Cumva află că acesta a urcat într-un avion înspre Santa Teresa, un oraș mexican aflat în apropiere de granița cu Statele Unite. Pleacă acolo, dar nu întâmpină o soartă similară cu a argonauților, ci eșuează lamentabil. Dar ne obișnuiește cu scena pe care o vom revedea în următoarele 600 și ceva de pagini.

A doua secțiune îl are în centru pe un profesor din Santa Teresa pe nume Amalfitano. A apărut și-n prima parte ca un personaj terțiar. Acum îi aflăm povestea, a sa, a soției sale spanioloaice, îndrăgostită de un alt scriitor nebun, ducând o viață nomadă. Mai rămâne și fiica sa, Rosa, care crește în acel oraș aparent înfloritor, dar periculos.

Mai departe ajungem la secțiunea lui Fate. Cumva în minte acest nume este mai repede aplicat unei femei, însă nu asta este intenția lui Bolano. Fate este un ziarist de culoare trimis în Santa Teresa pentru a raporta despre un meci de box dintre un american și-un mexican. Cumva de așteptat meciul este anticlimatic, dar adevăratul conflict e legat de prietenii pe care și-i face în oraș, și care sunt mult mai primejdioși decât par. Aici apare iarăși Rosa Amalfitano, câștigându-și salvarea printr-un exil grabnic.

Următoarea parte este piatra de poticnire pentru cititori. Cea mai lungă din toate cinci, cea mai detaliată, cea mai greu de înghițit. De fapt, acesta este cumva cârligul romanului pentru cei care citesc coperta a patra sau vreo impresie online. Santa Teresa este focarul unui val amețitor de asasinate îndreptate asupra femeilor din oraș.

Bolano alege să prezinte această secțiune într-un fel controversat. În stil polițist, dar nu procedural. E partea cea mai plină de realism deși nu știu dacă era nevoie de o asemănare atât de fidelă. Conform cu cei care au numărat, în vreo 300 de pagini, ni se prezintă portretele a peste 112 femei care sunt ucise de către acel asasin (asasini) prolific și de neoprit.

Între acele scurte portrete reci, repetitive, apare narațiunea celor câțiva polițiști și ziariști care încearcă să afle ce se întâmplă cu adevărat. Un suspect este arestat și închis, văzut ca fiind criminalul chiar și atunci când crimele continuă să se desfășoare cu aceeași impunitate, fapt trecut cu vederea de poliția mexicană.

Această metodă folosită de Bolano stârnește o dezbatere. Pe de-o parte, acele descrieri clinice, fără perdea ar trebui să creeze empatie față de persoanele care sunt asasinate într-un mod brutal. Ți se spune vârsta, studiile, relațiile familiale. Un fel de știrile de la ora cinci translatate în mediul scris.

În același timp această manieră ar putea să-l desensibilizeze pe cititorul care are de citit zeci de necrologuri ce descriu în detaliu abuzul suferit de acele femei nevinovate. Prin asta se poate pierde aspectul tragic și semnalul de alarmă.

În același timp dovedește teza autorului, care indică înspre capacitatea noastră de a ignora răul ce se desfășoară înaintea ochilor noștri. Auzim despre victime care suferă și pier, ne întristăm puțin și apoi mergem mai departe. Granița dintre fictiv și real e fluidă având în vedere că în România de la începutul anului apar tot mai multe știri despre violența îndreptată asupra femeilor, iar rezultatul în timp real este similar cu cel din carte. Firește, comparația nu este 1 la 1, dar din păcate ne ajută să pricepem situația.

Odată ce depășești acest mare obstacol ajungem la ultima secțiune ce detaliază viața lui Benno von Archimboldi, înainte de a-și câștiga notorietatea ca scriitor genial. De la copilărie, la tinerețe și înrolarea în armata nazistă și viața postbelică, privim panorama existenței sale. Cu totul neașteptat a fost episodul românesc, divizia protagonistului ajungând în țara noastră, chiar la castelul Bran. Până la urmă nu știu dacă referința este una neapărat pozitivă, dar asta rămâne la latitudinea cititorului care ajunge în acest punct și ia o hotărâre.

Când depășești ultimele 100 de pagini și numărul scade până la 50 îți dai seama că acest tom nu are o rezoluție clară. Nu e roman polițist în care făptașii sunt capturați. Până la urmă nici măcar viețile multiplilor protagoniști nu sunt legate cu fundă. Ca într-o piesă de teatru, apar, își joacă rolul, ca mai apoi să se retragă de pe scenă permițând altora să le ia locul. Practic, nu avem un deznodământ.

Dacă ați citit până la acest punct, poate vă simțiți suficient de dezamăgiți încât să nu vreți să puneți mâna pe carte vreodată în viața voastră. Văzând-o într-o librărie, faceți cale întoarsă. Dacă vedeți pe cineva citind vă mutați într-un alt vagon de metrou. Poate exagerez, dar încă mă simt de parcă am coborât de pe un vapor după o lungă călătorie și nu simt pământul stabil sub picioare.

Revin la ce am scris mai devreme, despre nevoia de ochelari diferiți pentru cărți diferite. 2666 nu este o carte tipică și nu urmează vreun calapod. Totuși, asta nu înseamnă că este o carte slabă sau una care nu are cap și nici coadă. În toată țesătura pe care o croiește Bolano cu minuțiozitatea unui gravor există o poveste.

Mai sus am menționat și motivul pentru care am adăugat cartea la cvartetul fermecat, intuind sau bazându-mă pe opinia altora care anunțau o cheie mistică, demonică chiar, în subtext. Doar că nu este cazul. Am putea spune că Bolano inventează un iad secularizat, unul care se mărginește la realitatea fizică pe care o cunoaștem fiecare în parte.

Am putea spune că 2666 este o carte despre violență. Până la urmă mai bine de un sfert (poate mai mult, nu mă pricep la matematică) conține descrieri sumbre ale unor femei asasinate. Și cumva în afara acestor relatări găsim cultura pe care se bazează actul în sine și reacțiile celor din jur. Niște pagini greu de înghițit sunt cele în care un personaj se lansează într-o cascadă de bancuri despre femei, unul mai insultător decât celălalt. Un pas mărunt te poate duce departe, chiar pe buza iadului.

Violența nu se limitează la femei. Într-un episod, doi dintre profesorii de literatură iau la bătaie un taximetrist pakistanez în Londra, mai târziu regăsim atmosfera regimului stalinist văzut prin ochii a doi scriitori descoperiți de Archimboldi, sau vedem soarta teribilă a unui general român care-și pierde viața în mâinile propriilor săi soldați.

Tonul cărții în general este sumbru, dacă nu apăsător. Pe alocuri Bolano este satiric, în tradiția lui Bulgakov, în ceea ce privește critica la adresa mediului literat academic. Nu prea există loc de bunătate și fericire, poate calm, resemnare, acceptare a sorții. Viața este un mecanism care ne mestecă și facem tot ce-i posibil să scăpăm cât mai puțin avariați. Asta ar fi o parafrază mult mai lipsită de tact poetic a ceea ce spune el.

Dar care nu este doar despre violență. Este un continent în sine, de comparat cu alte tomuri importante ale literaturii mondiale. Vorbește despre om, natura umană și lupta cu viața și greutățile care de multe ori cad pe umerii săi fără ca măcar să se gândească la acestea și să se aștepte la ele.

În ceea ce privește stilul, este variat. Dialogul este destul de rar, cartea se simte asemenea unei drame radio sau a unei povestiri la foc de tabără în care ascultăm vocea povestitorului care depune tot efortul pentru a aduce la lumină lumea sa. Uneori este oficial, limbaj de lemn. Altădată, proza este de-a dreptul lirică și oferă imagini memorabile.

Faptul că mi-a luat efectiv o săptămână ca să termin tot romanul întărește imaginea unei călătorii, a unei drumeții pe un munte. În loc să te doară mușchii picioarelor și a spatelui, îți stresezi sinapsele și neuronii, îți prăjești emoțiile și reacțiile. Dar când ajungi în vârf ai satisfacția de a escalada o minune a lumii.

Oare dacă nu aveam slăbiciunea asta de a termina orice carte pe care o încep, aș fi dus până la capăt 2666? Este o întrebare foarte bună. Cred că cel mult aș fi sărit peste unele părți, lungi părți, ca să scap de ce m-ar fi deranjat. Dar cred că aș fi terminat-o, măcar din mândria de a zice că am dovedit-o. Dar cine știe, scenariile astea sunt greu de adus în viața reală.

Cred că este un loc bun să-i pun capăt înainte să-mi vină vreo altă idee și să bat câmpii pe mai departe. S-ar putea ca dacă ați citit recenzia până la final, să fi înțeles câte ceva, să fi fost motivați sau dimpotrivă. 2666 este o provocare pentru cititorii care se înhamă la ea. Lasă mai multe uși deschise, nu le zăvorăște. Ne pune pe gânduri despre ceea ce vedem și în fața a ce închidem ochii. Explorează abisurile și contradicțiile naturii umane.

Să fie și alte cărți mai bune (și mai scurte) care să urmeze aceleași teme? Evident. Probabil. Nu voi căuta să fac un clasament. Nici nu vreau să împing acul într-o parte sau alta. Aveți mărturia unuia care a urcat pe vârful 2666 și s-a întors viu de acolo. Dacă vreți să refaceți traseul, nimic nu vă oprește atâta timp cât aveți rezistența de a reuși ce vă propuneți.

PS: Datorită volumului extensiv de pagini am hotărât să întrerup cvartetul. Cu primele două m-am descurcat, dar apoi m-a luat tsunami-ul. Și având în vedere că și The Stand are tot vreo 860 de pagini (a se citi, în atâtea pagini au băgat Nemira opera lui King), două săptămâni la rând e prea mult. Voi face o pauză, după care voi merge mai departe.

Și apoi, o surpriză nouă și îmbătrânită!

Nibelungi, perși, telenovele indiene și alte faune pierdute

 Îmi aduc aminte de o întâmplare de prin anii 2005-2007. Înainte de internet, de librării online și anticariate virtuale. Chiar înainte ca anticariatul din Arad, atât de benefic pentru un licean bibliofil, să ia ființă. Pe atunci erau vreo 2-3 librării în oraș și un anticariat ce se găsea într-un chioșc.

Tot pe atunci am prins drag de universul creat de Asimov și nu m-am mulțumit să devorez cărțile primite de la ghidul meu literar. Voiam ca în mica mea bibliotecă să încapă și operele sale, pe lângă volumul din Fundația găsit anterior (am povestit despre asta). Am căutat așadar, însă fără noroc.

În apropiere de piața Podgoria se deschisese o librărie nouă și ca un ultim resort am intrat acolo și am pus aceeași întrebare obișnuită. Am întrebat-o pe domnișoara care vindea dacă are vreun exemplar din cartea Soarele gol. Ea m-a privit de parcă tocmai o întrebasem care e secretul transmutației fierului în aur.

Scopul acestei lungi introduceri este de a vorbi despre cărți pierdute. Cele care nu se mai pot găsi. În timp am reușit să adun toate cele 15 volume din saga lui Asimov, cu ajutorul anticariatul din Arad și a altor resurse digitale. Mai apoi, a apărut editura Paladin și au republicat iarăși seria în două ediții. Cine vrea să-l citească astăzi pe Asimov o poate face fără probleme.

Gusturile, curiozitățile și orizonturile mele s-au diversificat de-a lungul timpului. Și dorința de a avea o bibliotecă esențială, una care să cuprindă marile opere ale umanității nu s-a estompat, a crescut, aș putea spune. Firește, având deschise anticariatele bucureștene și altele online am început această muncă titanică, ce încă nu este finalizată.

În cadrul efortului a fost și dorința de a avea un exemplar din Cântecul Nibelungilor, faimoasa sagă germanică eternizată de compozitorul Richard Wagner într-o operă memorabilă. Am trimis o comandă online și când am primit-o am fost cumva dezamăgit. Era o ediție de la editura Saeculum, publicată cel puțin cu 20 de ani în urmă. Era și o repovestire.

N-am fost copil precoce. Am aflat despre nibelungi prima dată dintr-o miniserie pe care o văzusem la televizor și din care cel mai cunoscut actor era probabil Kristanna Loken. Mai a fost și o serie de cărți formativă despre legendele lumii apărută la editura Prietenii Cărții, citită demult. Nu mai eram mulțumit cu aperitive, voiam felul principal.

Așa că m-am pus iarăși pe căutat și am avut parte de o surpriză neașteptată. Nu există nicio ediție a Cântecului Nibelungilor, în întregime, publicată după 1990. Poate n-am căutat în profunzime (am folosit baza de date a celor de la TârgulCărții, care este foarte extensivă). Totuși, mai mult ca sigur, cine caută primește un răspuns similar cu al meu legat de Soarele gol, doar că acum e un mesaj de eroare din partea unui algoritm.

 

Dacă aș merge și m-aș uita la acea listă a cărților faimoase de care spuneam, mai ales în zona de cărți antice și medievale, aș vedea tiparul repetându-se cu brio. E drept, Humanitas s-a ocupat de ediții de excepție ale Iliadei și Odiseei, la Ratio și Revelatio a apărut Eneida, Divina Commedie a fost retipărită la diverse edituri, însă dincolo de aceste opere cumva evidente, sunt lacune serioase.

Să ne bazăm pe dictonul nu cere nimeni, nu investim? Probabil. Mă îndoiesc că din procentul și așa infim de cititori români, mulți s-ar pune să citească aceste cărți destul de greoaie, nici chiar dacă le-ar spune cineva că i-a inspirat pe Tolkien sau George RR Martin să-și scrie operele lor.

La fel de șocant am fost să văd că nici operele multor autori greci sau latini clasici nu se găsesc pe piață. Mai un Herodot, un Tacitus recent, niște Seneca și Marcus Aurelius. Pe partea literară, tragedii și comedii tare slab și alte tipuri de proză, cădere liberă. Asta în condițiile în care Cântecul Nibelungilor apare în România comunistă în două ediții separate, în versuri, cu doi traducători diferiți într-un interval de șase ani!

Probabil majoritatea oamenilor ar considera ridicolă plângerea și mirarea mea. E de așteptat ca niciodată să nu ajungă la astfel de opere literare. Să fi fost cele de dinainte citite doar de elita culturală? Nu știu exact care și cât era publicul țintă al Editurii pentru Literatură Universală sau care era tirajul. Mă îndoiesc că toți erau profesori de literatură.

Deja apar semnale care vorbesc despre efectele negative asupra creierul pe care îl produce folosirea excesivă a algoritmilor și aplicațiilor mobile. Un antidot poate fi lectura tăcută, domoală, de profunzime. Pentru asta e nevoie de cărți serioase, nu doar de lucruri care ne gâdilă pe burtă și ne fac bine (acelea au timpul lor, dar nu numai). Și ce ne facem dacă atunci când vrem să le citim, nu avem de unde să le procurăm, dincolo de anticariate ce au un stoc de 2-3 exemplare?

Nicio cultură nu a progresat dacă nu a păstrat într-un colț un tumul în care să așeze reușitele trecutului. Știa Eminescu ce știa când zicea, la trecutu-ți mare (ca parte a omenirii), mare viitor!

Maestrul și Margareta, Mihail Bulgakov. Impresii

A doua carte din provocarea verii, a doua controversă.

Nu am ales cele patru volume cu intenția de a culege bătăi de cap. Se pare însă că aceste romane nu reușesc să existe prin ele însele, ci trăiesc și prin povestea care le susține, cel puțin primele două. Nu am aflat până acum că de fapt există o legătură și inspirație directă între Rushdie și Bulgakov în ceea ce privește cadrul operelor lor. Dar nu voi face o comparație, cel puțin, nu acum. Dacă o să iasă cum trebuie, după ce voi închide ultima carte, o să încerc să găsesc o bază comună și diferențe. Până atunci, să ne concentrăm pe ce avem.

După Tolkien, am încălcat pentru a doua oară regula. Am citit pentru prima dată Maestrul și Margareta în timpul liceului, deși nu mai există nicio urmă a acestei experiențe. Mi-a stârnit curiozitatea premisa cărții și din ce fragmente de senzații pot prelua, mi-a plăcut, deși aș putea spune că am o slăbiciune pentru cărțile care măcar te provoacă într-un anumit fel.

Nu mă aștept ca eu din anii liceului să aibă ultimul cuvânt, chiar în ceea ce privește gusturile literare (am o postare în care spun că Dune e o carte mediocră și asta spune totul). Și după cum mi-am înșirat fain-frumos cărțile pentru luna asta am zis că este ocazia perfectă să revăd o carte despre care aveam cel puțin o amintire cu iz pozitiv.

Despre ce este vorba și care era premisa aceea care l-a atras pe adolescentul fascinat mai degrabă de SF? E simplu, diavolul poposește în Moscova atee a anilor 1930. E suficient marketing în această propoziție ca să te facă măcar să te oprești asupra cărții, dacă ești într-o librărie să-i citești coperta a patra ca să vezi dacă vrei să mergi mai departe.

Nimic nu este simplu când vine vorba despre această carte. Am tot răsucit-o în minte căutând să găsesc un punct de sprijin. Ceea ce înseamnă că următoarele rânduri sunt în primul rând interpretarea mea proprie a cărții. Așadar, pentru mine, această carte ar trebui privită ca și teatru, nu neapărat o piesă de teatru, ci însăși elementele ce constituie actul de a pune în scenă o piesă.

Narațiunea poate părea directă, clară, cu o linie directoare. Personajele vor anumite lucruri, protagoniștii cauzează probleme, tonul este unul amuzant, clar satiric, dar ăsta e doar un strat. Mai plastic am putea spune că romanul seamănă cu o ceapă pe care trebuie să o decojești ca să ajungi în miezul ei.

Cine se găsește acolo? Însuși autorul, și aici nu este vorba de Maestru, scriitorul anonim chinuit de autoritățile literare din cauza operei sale. Ci despre Bulgakov, scriitorul chinuit de autoritățile politice și literare din cauza operei sale. Acest roman este scris și rescris într-o perioadă teribilă a istoriei Rusiei, când Stalin era liderul deplin și-și exercita voința unilateral. O perspectivă geamănă se găsește în romanul cu mai puține dimensiuni, dar cu multe calități literare, Zgomotul timpului a lui Julian Barnes.

Să nu cădem în paranteze, ar fi multe de spus despre Maestru și Margareta, deși nu intenționez să epuizez subiectul (nici n-aș avea cum să o fac).

Cartea are practic două perspective. Începe cu acea apariție neașteptată a diavolului în Moscova cosmopolită dar forțată să intre în șablonul dictaturii comuniste. Acesta își ia alter ego-ul magului Woland, identificat ca un străin (termen cu conotație politică evidentă). De la bun început stârnește haos și neliniște, terorizând doi oameni de cultură ce stau pe bancă într-un parc.

Acolo este introdusă cea de-a doua perspectivă, cea istorică, să-i zicem. Ajungem înapoi în ziua Paștilor din anul crucificării. Îl însoțim pe cruntul procurator din Iudea, Pilat din Pont, forțat să judece cazul unui condamnat la moarte, vinovat de împărtășirea unui mesaj ce promovarea pacea și buna înțelegere. Acest Yeshua Ha-Nozri, trece prin aceleași etape ca Isus din Nazaret, deși nu seamănă cu protagonistul Evanghelilor canonice.

În ochii lui Bulgakov însă mai important este Pilat, omul puterii care trăiește sub vremuri și este forțat să ia decizii pe care nu le acceptă în sufletul său ajungând să-l hăituiască mai târziu. Tot acolo este și un Levi Matei, singurul discipol al lui Ha-Nozri, ținând cu disperare de pergamentul unui manuscris la care lucra.

Cadrul ierusalemitan este secundar, cea mai mare parte a acțiunii concentrându-se pe Moscova și pe isprăvile lui Woland și ale colaboratorilor săi, un motan uriaș pe nume Behemot, un slăbănog pe nume Koroviev și alți câțiva tovarăși de năzbâtii. Ei lasă în urmă o dâră de accidente, atacuri și demascări care provoacă neliniște și pun în mișcare mașinăria birocratică a statului pentru a-i prinde.

În tot acest cadru de circ apare și Maestrul. Închis într-un azil de nebuni în care ajung rând pe rând alți membri ai elitei literare moscovite ce dau nas în nas cu necuratul, acest bărbat sensibil și nevinovat își destăinuie viața și iubirea înaintea unui coleg de celulă. Aici apare silueta inconfundabilă a Margaretei, iubirea sa veșnică, pe care a părăsit-o într-un gest de dragoste sinceră.

Iar partea a doua o aduce în prim plan în cadrul unui pact faustian pe care-l face pentru dragoste. Se pune la dispoziția lui Woland reușind ca urmare a acestui act să obțină o formă de libertate, deși în acest punct claritatea evenimentelor se blurează și realul se amestecă cu fantasticul în mod desăvârșit.

Maestrul și Margareta nu este pur și simplu un roman satiric în tradiția lui Gogol, nu este doar o poveste fantastică în care cotidianul este profund tulburat de prezența unor făpturi supranaturale gata să stârnească haos cu hărnicia de trickster a lui Loki din mitologia scandinavă. Putem găsi aceste semnalmente și multe altele pe lângă ele.

Mi-am încălcat o altă regulă și am citit postfața cărții, scrisă de Ion Vartic și disponibilă în ediția Humanitas (pe piață cred că există peste 4 ediții la edituri diferite). Ca un cunoscător al subiectului el deschide alte uși, iluminând multe conexiuni care scapă cititorului lipsit de informații și adâncesc și mai mult romanul. Este o operă la care Bulgakov a trudit până la sfârșitul vieții sale și pe care poate ar mai fi prelucrat-o.

Asta întărește mai mult senzația de care pomenisem anterior, aceea de teatru. Acolo, privești o piesă, însă cauți ceva mai mult decât jocul simplu al actorilor. Și găsești de cele mai multe ori subtext, teme și concepte profunde. Asta face și Bulgakov în carte. Perspectiva din Moscova și din Ierusalim, toate actele supranaturale vorbesc despre un singur lucru, despre prezentul care covârșește. Despre lupta pentru libertate.

La un moment dat mă gândeam că romanul se încadrează în genul revenge fantasy, acele povestiri în care victima abuzată în realitate găsește o supapă de evacuare pentru frustrarea și durerea produsă de izolare și respingere. Pentru că majoritatea victimelor anturajului lui Woland sunt cei care decid soarta vieții artistice moscovite. Bulgakov lovește la țintă și ia în râs birocrația sovietică de multe ori ineficientă și mediocră.

Poate ar trebui să ating puțin și persoana lui Woland. Cu siguranță că unii posibili cititori ar fi tulburați de prezența și simpatia dovedită față de avatarul răului absolut. Trebuie să ținem cont de cultura slavică în general, și de un aspect care s-a tradus și în propria noastră cultură.

N-am citit literatură de specialitate, observ doar tiparele de suprafață. În mentalitatea ortodoxă răsăriteană, în povestiri populare dar și culte, Diavolul nu are atributele demonice ale răului absolut așa cum apare în alte interpretări. El este un fel de partener de rang inferior a lui Dumnezeu. Chiar rebel, i se supune, așa cum o face și-n roman. Aduceți-vă aminte de poveștile lui Creangă despre Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă și alții.

Oamenii trăiesc într-un spațiu în care atât forțele binelui și ale răului există și sunt active. Ei fac înțelegeri și caută să profite de această ordine cosmologică duală, care nu ține atât de structura pur biblică, ci și de tradițiile seculare. Dacă îl așezăm pe Woland în această tradiție, îl facem accesibil, deși trebuie menționat că Bulgakov îi conferă ceva din demnitatea unui prinț bătrân, o noblețe ce lipsește de exemplu din snoavele lui Creangă.

La final toate aceste planuri se îmbină într-o cavalcadă fantastică în care fiecare primește ceva în schimb. Aparatul de stat șterge cu buretele evenimentele neobișnuite printr-o psihoză în masă, administrația culturală este zguduită de aceleași evenimente inexplicabile. Mai importantă este călătoria călare în care protagoniștii evadează din real și obțin singura libertate pe care o pot obține într-o lume nedreaptă.

Maestrul și Margareta este un țipăt de durere sau un hohot de râs amar. O oglindă a realității care o arată atât de hâdă încât diavolii par civilizați și onești, în vreme ce oamenii de bine par a fi draci împielițați. O priveliște satirică a naturii umane și a viciilor ei și a puterii pe care dragostea și arta le au de a schimba viața unor oameni.

E o carte mare, o carte care trebuie citită încet, precaut, pentru a cuprinde ceea ce poate scăpa la o vedere grăbită. Ne poate învăța multe și în același timp stârnește și unele hohote de râs. Este capodopera lui Bulgakov, un pictor forțat să lucreze în cenușiu, dar care a visat la o lume plină de culoare, singura care merită explorată.

Versetele satanice, Salman Rushdie. Impresii

 Oameni buni, ne aflăm în mijlocul unui alt periplu literar special. În luna august am ales să citesc patru romane mari, similare în substrat. Unul dintre ele este o recitire pe care o doream de mult și uite că acum se ivește momentul cel mai fericit pentru a o bifa. Celelalte trei sunt proaspete și vor fi dezvăluite pe măsură ce le voi citi. Primul, l-ați întâlnit în titlu.

Acum câteva zile citisem o postare de pe Facebook scrisă de Vlad Mixich în care discuta despre faptul că este mai puțin impresionat de anumite cărți fiind deja trecut de vârsta tinereții care absoarbe mult mai ușor ideile și universurile literare create. S-ar putea să fi intrat și eu pe aceeași pantă a maturității/dezvrăjirii.

O să-mi fie tare ciudat să vorbesc despre cartea asta. Cum poți scrie și cântări o carte care îți pune viața în pericol? Pentru Rushdie prețul compunerii romanului a fost o teamă permanentă pentru propria-i existență și un ochi pe care l-a pierdut în atentatul de acum câțiva ani. Nu e vorba de-un proiect vanitos care poate fi luat la bani mărunți. E vorba de convingere și curaj.

Totuși, dinspre moștenirea noastră greco-romană vine faimosul dicton gusturile nu se discută. Asta îmi lărgește puțin frânghia așezată în jurul gâtului și mă eliberează parțial de judecata la care aș putea fi supus la rândul meu. Intuiți o neplăcere? O recenzie negativă? Nu neapărat. Dar nici nu sunt dat pe spate cum m-aș aștepta.

De la ce pornește totul? De ce este cartea atât de controversată încât a fost necesară emiterea unei fatwa din partea autorităților religioase islamice? Titlul cărții pornește de la o întâmplare petrecută la începutul istoriei credinței musulmane. Profetul Mahomed susține că întreg Coranul a fost rostit de către îngerul Gibreel (Gabriel din tradiția iudeo-creștină) ca revelație finală din partea lui Allah.

Totuși, conform unor surse vechi, la un moment dat Mahomed a rostit niște sure (versete) prin care se accepta închinarea la trei zeițe arabe din orașul Mecca. Mai târziu, profetul va spune că de fapt Satana a fost cel care l-a inspirat să rostească acele sure și va respinge autoritatea lor. Problema este mult mai complicată și nu mergem mai departe. Asta e ideea de bază care va apărea repovestită în cadrul cărții.

Cartea în sine nu tratează istoria veche a islamului ci se petrece în contemporaneitate, adică sfârșitul anilor 1980. În centru sunt două personaje ce au în comun meseria lor, actoria. Primul, Gibreel Farishta, este un actor indian de mare succes, renumit pentru că a jucat în drame teologice. Cel de-al doilea, Saladin Chamcha, actor de voce emigrează în Marea Britanie și face tot posibilul să-și șteargă vechea sa identitate căutând să se integreze în cultura colonizatoare.

Cei doi se întâlnesc la bordul unei aeronave care este deturnată de teroriști. La capătul unei luări de ostatici avionul este detonat deasupra Angliei rămânând doar doi supraviețuitori, Farishta și Chamcha, care descoperă repede că s-au reîncarnat în avataruri ale unui arhanghel și ale unei făpturi demonice.

Restul acțiunii pornește din acest punct pe măsură ce amândoi caută să se reintegreze în societate cu mai mult sau mai puțin succes. Între aceste capitole regăsim și unele secvențe onirice. După cum am scris se reconstituie criza versetelor satanice și Hegira lui Mahomed, urmată de reîntoarcerea înapoi la Mecca (nu am verificat veridicitatea istorică, nu știu cât este pur și simplu exagerare literară).

Pe lângă aceasta mai apare o altă divagație care pornește de la o tânără orfană ce se transformă într-o figură religioasă și inițiază un marș al credinței înspre Mecca cu rezultate neobișnuite. Nu în ultimul rând, Rushdie mai creează un capitol separat în care apare o figură religioasă în exil, ușor de identificat drept o pastișă a ayatollahului Khomeini refugiat într-o capitală europeană înainte de victoria revoluției islamiste din 1979. Acel capitol este unul din cele mai reușite din punct de vedere stilistic și imaginativ.

Romanul este ambițios, atacând teme diverse, complexe care îndeamnă la discuții despre credință, politică, identitate, națiune, bine și rău. Într-o altă secvență extrem de bine întocmită, Chamcha se transformă în acel simulacru diavolesc de îndată ce revine în Anglia și este tratat asemenea unui paria. Rushdie suprapune lentila fantastică peste realitatea pe care o trăiesc emigranții străini care vor să se stabilească în Regat dar întâmpină ostilitate și respingere.

Temele politice și identitare cuprind o bună parte a cărții și se leagă atât de cei doi protagoniști, mai ales Chamcha, prins între două personalități, căutând să se adapteze la o nouă cultură. Și în cazul său are loc o dezvrăjire, o deschidere a ochilor în fața adevărului. Admirator al unui Imperiu Britanic susținut prin propagandă și o narațiune a unui popor civilizat, dă la o parte cortina și descoperă realitatea cotidiană care nu se potrivește cu portretul impus de la un nivel superior.

Credința este de asemenea o temă care apare în miezul cărții. Chamcha este necredincios chiar dacă este supus acestei metamorfoze forțate. Farishta se confruntă cu identitatea sa pe care o acceptă, dar puterea sa de arhanghel este contestată în repetate rânduri. Personajele din secțiunile pelerinajului tratează conflictul dintre credință și rațiune într-un mod direct, unul din ei punând la îndoială logica acelui drum sinucigaș. La fel în subîmpărțirea ce ține de Mecca, apar semne de întrebare referitoare la realitatea revelației.

Romanul este clasat în categoria realismului magic datorită îmbinării unor elemente fantastice alături de cele naturale. Autorul ne duce de mână până pe muchia prăpastiei dar nu ne aruncă dincolo de ea. Ce vedem desfășurându-se înaintea ochilor noștri? Realitatea? Sau o iluzie? Farishta e arhanghel sau un bolnav care nu-și ia pastilele la timp? Din aceeași îmbibare a două tărâmuri se naște lirismul volumului dar și o doză de umor mai mult sau mai puțin reușit.

S-ar părea că până acum găsesc doar cuvinte de apreciere pentru carte. Vă asigur, nu am intrat pe aleea clickbaitului căutând să vă atrag spre final pentru a găsi ranchiuna. Rushdie n-a scris o carte slabă, dar unele defecte o împiedică să fie cu adevărat excelentă. Și asta ține mai degrabă de organizare, nu de conținut.

E foarte posibil ca aceea ce va urma să fie scris să fie pur și simplu opinia mea. Mi-o asum. Dar mi se pare că anumite lucruri puteau fi scurtate și îngustate pentru a permite o mai bună digerare. Un alt autor faimos care a pășit pe tărâmul realismului, Garcia Marquez e și el vinovat de treaba asta. Doar că în Un veac... reușește să creeze pe deplin o atmosferă onirică, hipnotizantă, iar repetițiile și reluările au mai mare efect ca în cazul lui Rushdie.

Și dacă tot vine vorba de autori cunoscuți, l-aș adăuga pe Mircea Cărtărescu. În timpul lecturii gândul m-a purtat înspre Theodoros. E clară cronologia celor 2 romane. Totuși, mă gândeam că există o legătură clară între ele. L-am apreciat mai mult pe Rushdie că a limitat scenele ce țin de domeniul dormitorului, deși poate că ar fi putut lucra și pe acolo ca să mai reducă grăsimea cărții.

Probabil s-ar putea găsi și alte critici, și nu doar din partea credincioșilor sinceri. A fost interesant să citesc recenzii de o stea de pe Goodreads în care era criticat tocmai pentru că și-a bătut joc de islam. Sunt obișnuit cu operele literare sau cinematografice care prezintă o versiune derizorie a istoriei biblice și protestele creștinilor. E un subiect sensibil cel care ține de gradul de libertate literară în ceea ce privește aspecte spirituale care oricum nu vor fi rezolvate într-un paragraf.

Aș vrea să închei cu finalul. A fost mult mai optimist decât m-aș fi așteptat, deși la un moment dat îmi imaginam o încheiere de-a dreptul telenovelistă. Rushdie n-a ales ruta aceea, salvând cartea. Până la urmă Chamcha rămâne protagonistul cărții găsind rezolvarea dilemei identitare prin împăcarea cu tatăl său. Scenele de la capăt prezintă o tandrețe și o slăbiciune surprinzătoare și emotivă. În durere muribundă renaște speranța și dragostea. Cititorul va putea închide cartea ștergându-și lacrimile din ochi sau căutând reculegerea după cele lecturate.

Drept cuvânt final, sub nicio formă nu aș considera Versetele satanice drept o carte slabă. Are imperfecțiuni ce țin în general de durată și dezvoltarea personajelor, dar compensează prin analiza unei tematici vaste și complicate, prin secvențe literare de mare frumusețe și prin întrebările tăioase care rămân în urmă. E un roman ce merită citit și aprofundat.