Duologia Teixcalaan, Arkady Martine. Impresii

 

Am ales să vorbesc despre ambele cărți împreună pentru că pe prima am citit-o acum vreo 2 luni iar despre asta nu știu dacă aș putea spune prea multe, sau nu ar fi nevoie de un articol întreg pentru impresiile mele.

Nu-mi aduc aminte dacă această duologie se afla pe lista mea de must read SF, dar a ajuns cumva la rând tocmai pentru că erau două cărți. Amănunt important ce trebuie menționat aici, doar prima este tradusă în limba română, Amintirea Imperiului, din 2021 la editura Nemira. Și având în vedere că a trecut atâta timp nu știu dacă cei curioși vor apuca să citească partea a doua, A Desolation called peace, în graiul nostru în grabă. Eu am cumpărat-o în original preventiv și m-am folosit de moment pentru a o citi.

În mare despre ce este vorba? Avem un mare imperiu numit Teixcalaan, o combinație care ne aduce aminte de marile imperii precolumbiene amestecate cu puțin Bizanț și unele superputeri tehnologice ale secolului al XX-lea. Această superputere este dominantă și și-a impus cultura în întreaga umanitate chiar dacă există alte structuri politice mai slabe. Una dintre acestea este stația Lsel.

Protagonista ambelor romane este Mahit Dzemare, ambasadoarea acestui satelit artificial, trimisă pe planeta-capitală pentru a-l înlocui pe predecesorul său, Yskander Aghvahn, mort la datorie. Ceea ce nu este cunoscut în mod public este faptul că pe acea stație se folosește o procedură prin care conștiința celui mort poate fi transferată în succesorul său. Astfel Mahit ar fi trebuit să aibă amintirile și personalitatea lui Yskander, extrem de folositoare pentru a se orienta în jungla politică a capitalei.

Hai să vorbim despre primul roman pentru că și așa am intrat în pâine.

Intriga pleacă de la un sabotaj. Mahit este trădată și pierde parțial această legătură, fiind incapabilă să aibă acces la memoria predecesorului său. În același timp ea trebuie să intre pe scena politică și să-și găsească locul. Este ajutată de un atașat cultural, Three Seagrass (numele sunt traduse, dar cartea e în altă cameră și mi-e lene să merg după ea). Alături de aceasta, și sprijinită din umbră de Nineteen Adze, o fostă iubire a lui Ysander, va trebui să afle cine i-a distrus conexiunea cu imago-ul ei, încercând să păstreze independența Lsel și să scape din tulburările politice ale momentului.

Factorul cel mai interesant al cărții este Teixcalaan. Descrierea planetei și a culturii în general este fascinantă, autoarea aplicând un filtru suficient de savant încât să stârnească interesul. Capitala seamănă cu Trantor-ul lui Asimov deși nu este atât de diversificat. Este de asemenea unic, adăugând un melanj ce-l apropie de o versiune space opera a civilizațiilor precolumbiene. Iar Martine reușește să adauge suficientă poezie în scris încât să te poți imagina plimbându-te pe străzile acestuia.

În ceea ce privește intriga e destul de simplă. E un mister, tratat destul de cinematografic, cu acțiune desfășurată în goană, lăsând totuși loc și de câteva momente de respiro în care personajele ajung să interacționeze și să se deschidă. Totul în contact cu această uriașă metropolă fragilă și invincibilă.

Nu știu dacă mi-a plăcut atât de mult intriga politică și mașinațiunile din spate. Uneori mi-a fost greu să surprind mișcările de trupe care au explodat în punctul culminant. Nu este iremediabil, puțin confuză coeziunea deciziilor, mai ales că într-un fel bătălia de la final nu este legată atât de strâns de restul acțiunii.

Personajele sunt destul de bine creionate, Mahit este barbara care totuși iubește cultura Teixcalaani în care s-a dezvoltat. Three Seagrass începe din postura administratorului rigid dar se relaxează. Doisprezece Azaleea, amicul ei, are suflet de poet dar știe să acționeze la nevoie. Nineteen Adze plutește ca un spectru idealizat și se potrivește cu rolul pe care-l va primi la final.

Ar trebui să pomenesc despre nume, nu? E ciudat, având în vedere că toți sunt substantive,ca să zic așa. Ele descriu aceeași pasiune pentru artă și frumos care este tipică marii civilizații Teixcalaane. E puțin mai complicat pentru o postare care și așa crește în cuvinte. Au sens, și-l veți regăsi atunci când veți citi cartea.

Ultimul aspect ține de limbaj. Pe atât de fascinant pe cât sunt descrierile orașului sau unele reverii contemplative, pe atât de ciudate sunt alte expresii. Mai ales în ceea ce ține de dialogul informal, de exemplu între Mahit și Seagrass, sau în alte ocazii liniștite, sună prea pământean și prea anii 2020, încât ar putea să ridice niște sprâncene.

Trecem la partea a doua, A Desolation Called Peace. Mi-am adus aminte de un lucru de care trebuia să zic. Printre lucrurile pe care Mahit le aduce de pe Lsel este și o avertizare. În apropiere de frontierele Imperiului zace o amenințare serioasă într-o rasă extraterestră ce devine tot mai amenințătoare. Astfel, războiul este inevitabil. Deși nu este ceea ce pare a fi. Cum zicea baron Harkonnen în Dune, When its a gift not a gift?

Cartea este mult mai simplă și mai claustrofobică decât prima. Vedem și capitala din punctul de vedere al unui personaj care capătă importanță, Antidot Nouă, moștenitorul tronului, în vârstă de 11 ani. El devine crucial în dezlegarea complicatelor ițe ale punctului culminant. Dar în mare parte, plutim în spațiu.

O flotă este trimisă să intercepteze pericolul extraterestru, comandată de Nine Hibiscus, un strateg cu experiență gata de luptă. Dar acest război nu elimină fricțiunile dintre facțiunile de pe capitală, ale căror acțiuni vor tulbura deciziile luate pe front și vor pune în pericol echilibrul militar dar și politic.

Cumva Mahit și Seagrass reintră în acțiune și după un popas tensionat pe Lsel ajung pe linia frontului în calitate de ambasadori și traducători. Avem scene în care cele două femei comunică cu extratereștri, unele dintre cele mai interesante din roman. Mai apare un personaj interesant, Twenty Cicada, insolit și eficient, care va juca și el un rol important în detensionarea conflictului.

Trebuie să recunosc prima carte mi-a plăcut mai mult, în special datorită imersiunii culturale. Cea de-a doua e simplă, la subiect, dar mai goală. Din nou, intrigile politice și ciocnirile de personalitate dintre cele două figuri de autoritate militară par superficiale. Iar rezolvarea pare puțin simplistă, Disneyificată în care totul se termină cu bine și nimeni nu suferă nicio problemă.

Cred că o altă problemă e felul în care se desfășoară povestea. O mare parte din prima secțiune ține de Mahit și apoi Seagrass pe Lsel, căutând să-și croiască drumul înspre linia frontului, dar fără un simț al urgenței. Partea interesantă începe destul de târziu și este schematică. Ar fi fost interesant dacă ar fi accentuat mai multe scenele de conversație cu extratereștri, într-o manieră similară cu Arrival, filmul lui Villeneuve.

Dacă tot vorbim de similarități, la un moment dat am simțit o linie narativă ce mi-a adus aminte de Jocul lui Ender. Mă temeam că finalul va urma o traiectorie similară. Până la urmă Martine evită asta, deși tema este similară, aceea a unor extratereștri distructivi cu care nu știi cum să comunici, dar pe care-i poți extermina.

Iar finalul o adaugă în acea categorie de care vorbisem mai demult a seriilor SF care se termină (se mai scrie o a treia parte? Nu știu!) cu uniunea într-o hive mind, temă comună și la Asimov, la Simmons, Card și alții. Nu zic că este rău și până la urmă nu se dă de înțeles că ar urma o conectare a întregii umanități, dar indiciul stă în unele instituții teixcalaane care imită acea comunicare instantanee a minților. Până la un punct e prezentată neutru așa că rămânem în asentimentul autoarei.

Unele probleme din prima carte se transferă de aici și chiar înfloresc. Personajele devin destul de banale și unidimensionale de la cele două protagoniste coborând la ceilalți. Pentru mine Nouă Antidot mi s-a părut cel mai interesant, sau cel puțin cel mai uman dintre toți în tentativa sa de a descifra lumea. Restul sunt robotici și par să țină scenariul în mână citind replicile fără entuziasm.

Limbajul de asemenea este solicitant. Asta poate și din cauză că este în engleză. Descrierile sunt înflorite, alteori aceleași cuvinte contemporane par inoportune într-o space opera. De asemenea cartea e mult mai f bomber decât prima, nu-mi aduc aminte de acest aspect, poate a fost periat în traducere.

Desolation e o carte cu potențial dar care se grăbește. Poate cu încă vreo 100-200 de pagini în care să se aprofundeze temele serioase pe care le descrie ar fi fost ceva monumental. Așa lasă de dorit și probabil dezamăgește unii cititori care aveau alte așteptări.

După ce am scris tot acest text, m-am gândit la un lucru. Am notat anumite gânduri și puncte slabe și am pus cărțile la nivelul unui text literar clasic, ca să nu fiu snob și să zic de literatură înaltă. SF-ul este un domeniu al ideilor și scenariilor izvorâte din mintea autorilor. Asta scuză de multe calitatea literară care nu performează cu motoarele lirice ale unui Ishiguro sau Steinbeck.

Dacă aș lăsa-o mai moale și aș privi din nou perspectivă, nota imaginară ar crește. Pentru genul SF sunt două cărți bune. Peste medie, după cum spune un cunoscut autor și gurmand. Dar nu reușesc să se predea cu totul temelor lor ceea ce le fac să scârție. Vor exista fani care vor găsi ceva bun în aceste cărți și mă bucur pentru ei. Nici eu nu pot spune că am întors pagină după pagină cu groază. Doar că aveam așteptări mai mari, deși mi se pare că în unele puncte sunt prea pretențios.

Un ultim aspect ține de vizual și e subiectiv, la fel ca o bună parte din acest monolog. Mi se pare că dintre cele 2, coperta românească e mai reușită. Adică, coperta celor de la Tor este mai bună ca multe alte coperte SF, dar coperta celor de la Nemira, pardon Armada, e superioară prin liniile subtile și formele bine subliniate. Părerea mea.