Raport de autor pe anul 2023

 Unele idei mișto par să vină cu întârziere. Dar n-ai ce face, le iei de unde îți apar pe drum.

Poate părea ciudată o asemenea postare având în vedere că ultima publicație este din anul 2021. Aici se vede un paradox pe care probabil îl întâmpină și alții ca mine. Dacă cineva mă întreabă scrii/mai scrii nu pot răspunde exact. Scriu aproape tot timpul, însă de publicat e mai greu. Nu toată lumea face această diferență.

Oricum, despre ce aș putea vorbi? Nu sunt complet pesimist, cine vrea să vadă ceva activitate pe anul ăsta o poate găsi. Am publicat trei povestiri scurte pe site-ul Ficțiunea.ro (mai era loc de una dar am trimis-o prea târziu). De asemenea o altă povestire mi-a apărut în revista brăileană Condeiul. E drept nu le-am făcut reclamă, dar există.

Dincolo de asta e un tărâm întins în care am experimentat. Aș putea spune că 2023 a fost un an al atelierului. Am deschis drumuri noi, am reasfaltat drumuri vechi și așa mai departe. Citind am descoperit idei și le-am împachetat folosindu-le ca fundație a ceea ce scriu. Nu pot spune mai multe pentru a nu strica surprizele ce vor veni în anii următori.

Concret am terminat manuscrisele a două romane întregi. La timpul potrivit vor fi împachetate în coperte. Sunt mândru de ele, or să-mi mănânce ceasuri de corecturi când m-oi ciocni din nou cu ele, dar pentru moment sunt împăcat cu finalitatea lor temporară (mare paradox e și literatura asta).

În schimb am scris scurt. Spuneam de povești trimise la Ficțiunea.ro. Au fost doar patru însă am scris 8 în total. Îmi venea o idee, o puneam în scris, eram nemulțumit de ea, treceam la următoarea. Dar ele vor rămâne ca un picior în ușa viitorului. Mai era și povestirea pentru Condeiul. Și încă o povestire pierdută pentru o altă revistă. Și alte două pentru o altă revistă, dar acelea sunt în altă categorie.

Am scris și pentru mine, adică povestiri care îmi lărgesc universul meu literar, care m-au ajutat să-l împing puțin mai departe. Odată ce am avut Ideea în minte am încercat să-mi coagulez creația în jurul ei. Nu-i muncă ușoară și câtă vreme o mai fi o fărâmă de libertate pe lume o să chibițesc la ea. O altă premieră ar fi două povestiri în limba engleză. Concluzia, mai am puțin de lucru până să mă pot exprima cât de cât coerent în iastă limbă.

Tot din categoria noutăților vechi trebuie să notez și un reinteres pentru poezii. Am scris destul de mult, dar nu bine. Ca o mare premieră am reușit să-mi aud 2 poezii recitate într-un cadru public și asta mi-a dat așa o stare de părinte mândru, dar despre asta altădată. Și acolo e de lucru, poate chiar mai mult decât în proză.

Și anul ăsta am aproape terminat o altă carte cu care sper să ne întâlnim cât mai repede. O altă premieră pentru că este non-ficțiune. A fost o plăcere să umplu acele pagini, rămâne de văzut dacă și alți vor avea interes pentru ea. Și cât mai am de lucru la ea! Dar și de ea sunt mândru. Mai multe, la timpul potrivit.

Ca să nu mai întârzii, concluzia acestui post este ideea de șantier și experiment. Am avut planuri care s-au metamorfozat și sper să-și găsească drum înspre realitate. După cum spuneam nu mai pot sta cu gura căscată la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Mai bine n-o fi, cum n-a fost niciodată. Și ăștia-s anii în care pot face ceva. Așa că voi face, și oi scrie mai repede, cum zicea Asimov.

Un PS sub formă de curiozitate, pentru cei care vor să vadă bucătăria internă. Ce înseamnă să fii cum sunt eu. Adică înlănțuit de scris. Înseamnă că din 365 de zile, cel puțin în 100 să scrii ceva, cel mai sigur dincolo de 4 pagini format A5, peste 1000 de cuvinte. Și aici pun la socoteală doar lucrurile pomenite sus ficțiune. Mai scriu postări de blog, mai și altele pe lângă. Îmi curg literele prin vene și trebuie să se scurgă prin unghii pe tastatură, altfel pușcă ceva.

Îmi recunosc o anumită dezamăgire. Aș fi crezut că am scris mai mult și cred că puteam mai mult. Nu mai sunt atât de bun prieten cu laptopul meu și poate anul nou va aduce o schimbare. În bine, ai zice. Muncești mai mult. Ce schimb e și ăsta. Unul așteptat, cel puțin pentru mine. Anul ăsta am așternut peste 200.000 de cuvinte în scris, în diferite forme. E loc de mai bine. Întotdeauna. Până la următorul raport, să ne scriem cu bine!

Topul personal al cărților citite în 2023

 Nu, n-are cum, deja s-a terminat? Parcă ieri era februarie sau martie și aveam o gălăgie de cărți pe care voiam să le citesc. Și e deja 2024... Fie, asta-i viața.

Trecând peste melodramă, a venit momentul pentru tradiționala listă de sfârșit de an. Să zic ce țintă am avut postată pe Goodreads? E de râs sau de plâns? Am avut prea puțin timp pentru cărți scurte care să-mi umfle procentajul? Prin 2020 a trebuit să scriu o postare în care să explice de ce nu mi-am atins cota impusă stahanovist. Acuma nu mai trebuie. Explicația zace undeva între Sunt un picuț leneș și Life happens.

Nu am citit 99 de cărți cum aș fi visat (deși poate era posibil) dar am înfulecat 52, câte una pentru fiecare săptămână a anului (Adevărul este că numărul e încă o promisiune. Mai am două cărți de bifat). Și din acestea am ales 10 cărți de ficțiune și 10 de non-ficțiune care au avut ceva în plus. 

 

Non-Ficțiune

1. Romancierul naiv şi sentimental, Orhan Pamuk; de obicei Stephen King e privit ca regele sfaturilor pentru scriitori, dar unele idei bun pot veni și din Lumea Veche

2. The Challenge of Jesus: Rediscovering Who Jesus Was & Is, N.T. Wright; tradus minimalist ca Mesia în limba română, cartea încadrează viața lui Iisus într-un mod poetic și semnificativ

3. Sfârșitul Creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp, Chantal Delsol; tot veni vorba despre recalibrări, o carte excelentă despre situația creștinismului actual, cu tot cu provocări și oportunități

4. La început a fost sfârșitul, Adriana Georgescu; mi-aș fi dorit să fie o operă de ficțiune pentru că am fost captivat și emoționat de aceasta; este totuși adevăr despre capturarea României de regimul comunist la finalul Războiului Mondial

5. De unul singur: memoriile unui membru al Gărzilor Roșii, Fan Shen; o epopee asiatică ce dezvăluie diverse fațete ale comunismului chinez

6. Lumea clădită de America, Robert Kagan; un argument convingător despre ceea ce a fost cândva și ce poate în curând să rămână istorie, și cât de bine a fost

7. Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul?, Graham Allison; Un tur de forță în domeniul geopoliticii care te lasă fără suflare și te face să privești la contextul larg al ultimelor decenii

8. Inapoi la argument. Patru dialoguri, Patapievici & Liiceanu; o galerie de portrete fascinante ale culturii române, dar și o listă de cumpărături de la Humanitas

9. A Hobbit, a Wardrobe, and a Great War: How J.R.R. Tolkien and C.S. Lewis, Joseph Loconte; cum de acești doi veterani ai Marelui Război au devenit creatorii a două lumi literare ce păstrează în ele un fior al Edenului?

10. Provocarea Ierusalimului, Eric Emmanuel Schmitt; un pelerinaj pe două planuri, intern și extern încărcat de lirism și sinceritate

 

Ficțiune

1. Vârsta inocenţei, Edith Wharton; o poveste de dragoste clasică în sufocanta lume a moravurilor fin-de-siecle

2. Rosa Alchemica şi alte scrieri, W.B. Yeats; povești cu zâne din preaîncântătoarea și arhaică Irlandă

3. Sirenele de pe Titan, Kurt Vonnegut; un roman provocator, complex, satiric, pe care nu-l uiți ușor

4. The Voyage of the Space Beagle, AE van Vogt; un fel de Star Trek filmat pe pagini de carte, dar la fel de interesant

5. După cutremur, Haruki Murakami; proză molcomă, personaje confruntate cu o realitate pe care sunt forțați să o trăiască în șoaptă

6. Cuadratura cercului, Gheorghe Săsărman; cartea cea mai importantă pe care am citit-o anul ăsta. O să povestesc mai mult în 24, dacă apuc

7. Medeea și copiii ei, Ludmila Ulițkaia; povești de familie, unele cu mai multă greutate decât altele, completând un tablou în soarele palid al Crimeei

8. Splendida cetate a celor o mie de sori, Khaled Hosseini; sfâșietor, plin de emoție și în cele din urmă rămas fără o fărâmă de speranță

9. Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu, Boualem Sansal; o meditație asupra schimbărilor din Europa, imaginate într-un timeline fictiv dar care împrumută ceva din vânzoneala civilizațiilor

10. Lordul Luminii, Roger Zelazny; o repovestire a unei saga religioase într-un context SF, surprins într-un limbaj baroc și atrăgător

 

Și-or mai fost câteva care au fost doar puțin mai puțin bune, dar asta e problema listelor, nu încape totul. Rămân în minte restul lecturilor și speranța că și la anul vom fi la fel de entuziaști față de paginile pe care le vom citi

 

Perseverând în noapte

 

Eram undeva prin august 2014. Citeam o carte stufoasă, Istoria lumii de Andrew Marr apărută la editura Nemira. O carte densă, plină de detalii istorice. Pe măsură ce mă apropiam de sfârșitul ei și inevitabil de contemporaneitate am ajuns să strâmb ușor din nas la o afirmație ce reprezenta contribuția autorului.

El spunea că societatea umană, capabilă de creativitate și de progres, este trasă înapoi de liderii acesteia care nu înțeleg de multe ori detalii care nu se restrâng la sfera interesului imediat. Parafrazez, evident. În acele zile nu am fost de acord cu acea concluzie. Pe atunci țopăim de pe o corolă de minuni a lumii pe alta în cercul meu nemuritor și rece, acesta putând fi un indiciu al acestei respingeri. Dar lucrurile se schimbă cu timpul.

Puțin mai aproape de zilele noastre, de Dragobete în 2022. Am mers la poștă să trimit un colet, o carte. În noiembrie 2021 apăruse Zece ani de pribegie, cea mai proaspătă scriitură. Dar în acea zi nu eram în apele mele. De dimineață aflasem despre începutul invaziei rusești în Ucraina.

Ce-i drept în acea perioadă am fost pur și simplu paralizat. Îmi pierise tot cheful de orice și eram conectat la știri. Părea ceva imposibil de înțeles pentru anul 2022, în vremuri civilizate. Am ajuns până la punctul în care am chestionat valabilitatea oricărei tentative creative. Ce rost aveau toate astea când atât de ușor puteau fi șterse datorită ambiției și lăcomiei? Nu-i mai sănătos să luăm de bun îndemnul apostolului Pavel ce zicea să mâncăm, să bem căci mâine vom muri?

Cu timpul acea angoasă s-a mai calmat, a fost împinsă în plan secund fără a dispărea cu adevărat. Mai ales că am încercat să înțeleg puțin mai bine prezentul. Eu am fost mereu fascinat de lumea antică, de timpuri îndepărtate, și am respins istoria contemporană. Nu era de mine, nu mă atrăgea. Nu știu dacă mi-am schimbat neapărat părerea, dar acum știu mai multe.

Și adevărul pe care-l trăim este acesta. În loc să fi martori a unei relaxări, a unei calmări a situației, pare-se că stăm pe un cazan sub presiune. Oamenii se omoară între ei pe unde se apucă, o definiție simplă a politicii de astăzi. O pace fragilă ce a supraviețuit ca prin minune șaptezeci de ani tremură, e pusă sub semnul întrebării chiar de către cei care profită de ea. Ăsta poate fi cu adevărat un semn rău.

Dar nu aici vreau să mă opresc. Nu la crizele ce răsar ca niște flori otrăvite zi după zi, la discursuri ce cheamă la destrămare și sfârșit. Ci la mine însumi și la ceilalți oameni care trăiesc și privesc îngrijorați la ceea ce se vede în jurul lor. Ce putem face, în afară de a sta cu mâinile în sân și a aștepta să cadă drobul de sare nuclear peste capul nostru?

Iar decizia este de a face ceva. De a nu renunța chiar în fața acestei stări de disperare care ne poate cuprinde atât de ușor. Am stat pe margine așteptând ca lucrurile să ia o turnură mai bună. Adevărul este că privind în istorie niciun ev nu a fost lipsit de tulburări. Nu detaliez, dar așa este. Dacă erau germanici, huni, otomani sau sovietici, cineva era gata să amenințe bruma de bine din lume.

Așa că în ciuda a ceea ce se vede la televizor să trăim frumos. Da, o rebeliune în fața celor care cred că lumea le stă în palme și că deciziile lor sunt veșnice. Ei pot să producă durere, dar aceasta trece. Chiar dacă și noi, inevitabil, vom trece într-o zi. Contează ce facem până atunci. Așa cum Tolkien zicea odată, tot ce putem face este să decidem ce facem cu timpul ce ni s-a dat (iarăși parafrazez).

Nu putem aștepta un timp mai bun pentru că asta e singura noastră viață. Sunt ani prețioși care nu pot fi irosiți din cauza focului ce arde în jurul nostru. Dacă putem să-l stingem, să o facem, dacă nu să nu cădem pradă panicii. Oamenii sunt cu adevărat creativi și capabili să îmbunătățească bruma de frumos care le-a fost dată ca să o păzească.

M-am gândit de aseară la această postare și providențial am dat peste un citat pe Facebook care se potrivește mănușă cu gândurile mele. E un rezumat mult mai coerent decât ceea ce am strâns eu. E o observație scrisă de CS Lewis care a trăit în epoca fricii legate de bombele atomice. Îl las pe el să încheie:

Dacă vom fi cu toții distruși de bomba atomică, să facem în așa fel încât atunci când bomba va cădea, să ne găsească făcând lucruri sensibile și omenești: rugându-ne, lucrând, învățând, citind, ascultând muzică, îmbăindu-ne copiii, jucând tenis, sporovăind cu prietenii la o halbă sau un joc de darts, nu înghesuiți laolaltă ca niște oi înspăimântate cu gândul la bombă. S-ar putea să ne distrugă trupurile (chiar și un microb poate face asta) dar nu trebuie să ne domine mințile.

1000 de zile în Labirint

 O persoană creativă și cu capul pe umeri, cineva care să aibă în sincronicitate cele două emisfere cerebrale cu siguranță că ar fi făcut ceva special pentru ziua de astăzi. Dar noi nu vorbim despre astfel de oameni aici.

Ce-i așa special la ziua de astăzi? S-ar putea să fie ziua de naștere a cuiva, sau o zi atât de banală încât pe Wikipedia doar Ziua Munților și Ziua Tangoului se găsesc ca indicatori ai lui 11 decembrie. Dar pentru mine înseamnă ceva.

Titlul nu este simbolic acum, ci reprezintă scurgerea timpului. Au trecut 1000 de zile de când am adus acasă pachetele ce conțineau Labirinturile de lut, primul meu roman. Dacă e să fim exacți, sunt 1095 de zile, 26.280 de ore sau 94.608.000 de secunde. Nu am avut destule degete să fac numărătoarea asta, am folosit site-ul https://www.timeanddate.com/ ce are și această setare.

Revenind totuși, e un moment festiv, nu-i așa? Măcar comemorativ, ce merită scrijelit pe hârtia digitală. Nu mai țin minte ce am scris atunci (a se citi: mi-e lene să caut în arhivă), și nu știu dacă mi-am exprimat sentimentele sau eram prea dat peste cap. Dar a fost cu adevărat un moment deosebit. Pur și simplu a-ți vedea visul în fața ochilor. Și chiar dacă mai se găsesc vreo câteva stive de cărți ce așteaptă să plece, pentru moment nu asta e important.

Labirinturile s-au născut ca un vis, o promisiune. Am recitit cartea în martie pe tren, când mă întorceam de la București. Se simte melanjul dintre teme interesante și formule clișeice. Știu că nu e cea mai bună operă scrisă de mine, adăugând la acest gând speranța că fiecare carte publicată este o îmbunătățire. Cu toate acestea, am vărsat în acele scurte pagini toată dragostea pentru literatură dar și pentru Aradul meu drag. Subiectiv fiind, aș zice că nu-i un efort ratat.

Probabil cel mai mare regret este că fâlfâitul paginilor nu a avut un ecou mai mare peste timp. E drept un scriitor nu poate fi doar atât și să-și găsească numele pe buzele celor ce iubesc cărțile. Mi-am dat seama puțin cam târziu de asta, și sper că pot remedia acest eșec. Tot ce ține de mine poate fi îmbunătățit, așa cum spuneam înainte. Iar pentru anul viitor, dacă mai rămâne măcar o brumă de bine pe lumea asta, o să vedem niște surprize.

Următoarele 1000 de zile? Ce va fi atunci? Habar n-am. Știu că atunci n-am să mă găsesc într-o pensiune în Cluj ascultând muzică în căști și țăcănind la tastatură. Deși dacă stau bine să mă gândesc ar fi probabil cel mai hilar renghi al providenței să mă găsesc într-o situație similară. Cine știe, eu nu. O să aștept zilele alea și până atunci, ca să-l parafrazez pe Asimov, am să scriu mai repede.

Evident, cartea este disponibilă pentru comandă :) 

Napoleon. Impresii

 Uneori primele impresii sunt cele corecte chiar dacă ai vrea să le înăbuși în speranță. Dezlegând ecuația primelor fotografii cu Joaquin Phoenix în rolul lui Napoleon și adăugând limita de timp de două ore jumate exista o fărâmă de speranță pentru un rezultat optimist, cel puțin. Așa să fi fost?

Nu pot spune că nu mi-a plăcut filmul, sau că este un film prost. S-ar putea să fiu genul de consumator de film pentru care pelicula trebuie să fie cu adevărat execrabilă pentru a o respinge. Majoritatea filmelor, chiar și cele slabe, pot avea măcar un element care să le asigure un loc, chiar dacă nu prea plăcut, în memoria afectivă a spectatorului. Iar Napoleon nu este un film slab.

Probabil l-aș încadra în cea mai teribilă categorie de filme, cele mediocre. Și mai rău, din cele care cu puține modificări ar fi fost chiar excelent. Pentru că în locurile în care strălucește, totul este bec. Feelingul este de film mare, acțiunea, coreografia, costumele, muzica, totul vine mănușă pe renumele de superproducție.

Atunci? Care-i baiul? De ce toată lumea a sărit de fund în sus, ca să folosim o expresie academică? De ce nu-i pus să lupte la baionetă cu Oppenheimer altă biografie istorică veche deja de câteva luni. La toată conversația am să adaug și gândurile mele care nu sunt neapărat originale, dar au ieșit din experiența mea.

Prima critică e cea legată de durată. Cum poți să prinzi într-o ramă cinematografică peste 20 de ani de viață? Filmul pare o derulare pe repede înainte a evenimentelor importante, pe care le știe oricine despre Napoleon dar fără un țesut care să le îmbine. Seamănă mai mult cu un subiect de examen la istorie când trebuie să povestești despre un topic anume și enumeri cele mai importante situații. Doar că acolo nu mă aștept ca nimeni să mă plătească pentru ce mâzgălesc pe foaie.

De aici rezidă a doua maaaare problemă. Nu există intrigă politică. Mon ami, cum se poate ca un film despre Napoleon să fie atât de subnutrit când vine vorba de acest subiect? Nu am găsit răspuns la întrebări de genul de ce se bate Napoleon cu restul Europei, de ce e Anglia așa de îndărătnică să-l elimine și așa mai departe. Talleyrand, un maestru al diplomației are cred vreo 3 scene șterse în care face jocuri de culise. Se putea mult mai mult.

Și ca subnemulțumire, am putea vorbi despre faptul că nu prea găsim scene cu Napoleon ca om politic sau ca reformator. Da, geniu militar și toate alea, dar pe lângă asta a introdus o grămadă de reforme. Codul Civil? Bacalaureatul? Și altele pe care nu am avut chef să le caut pe Wikipedia. Măcar niște mențiuni. Avem două fațete, Napoleon militarul și Napoleon domesticul. Și asta slăbește profunzimea personajului.

A treia problemă vine ghirlandă după astealalte. Pentru că filmul este despre Napoleon, iar el are un rol proeminent. Dar pe cât este el de fascinant, pe atât de bine definită este generația de oameni mari pe care i-a ridicat. Să ne gândim doar la mareșalii săi, la politicienii care au condus Imperiul. Fiecare ar merita un film al lor (bine, exagerez). Să fiu oare singurul care a fost șocat că fata care o însoțise pe Josephine în toate scenele era fiica ei? Nu a fost loc mai mult pentru ea în tot filmul. Și împreună cu ea o mulțime de alți eroi limitați la simpla prezență pe ecran.

Acum dăm și la temelie, dar mi se pare că nu prea am văzut multă chimie între Napoleon și Josephine, chiar dacă asta e inima filmului. Au suficiente scene împreună dar parcă lipsește o scenă în care să vezi sufletul acestei relații. Nu pot zice acum exact ce vreau, simt că n-am văzut. Dacă aș aduce un termen de comparație relația dintre Oppenheimer și Kitty mi-a părut să aibă o profunzime și convingere mult mai bine accentuate pe ecran.

Gata, mai una și am plecat. Probabil cea mai mare nemulțumire a mea. Filmul așteaptă să vii cu temele făcute. Trebuie să știi că Napoleon e mare, e mișto, îi face pe toți din mers. Nu prea arată asta. Nu prea arată multe. Deși Joaquin Phoenix seamănă cu el, pare într-un rol de carton. E greu să înțelegi de ce-ul din spatele ochilor pătrunzători. De ce acționează așa, ce simte despre una sau alta? E doar un tren ce oprește din stație în stație, de la Toulon la Austerlitz, Moscova și Waterloo pentru că așa spune scenariul. Dar nu înțeleg ce ar trebui să simt când trec pe acolo.

Hm, pentru un film despre care am zis că nu am o părere proastă, s-a cam strâns bruma. Cum ziceam, nu-i film slab, dar are multe lipsuri. Cine știe, poate versiunea de patru ore despre care zicea Ridley Scott poate corecta totul. Adaugi 100 de minute și în ele găsești răspunsul la toate impresiile mele. Să fie așa? Cine știe.

Așa cum e, parcă nu l-aș mai vedea în grabă. Peste vreo 5-10 ani. Există și o parte bună. Mi-a reaprins unele interese față de Napoleon. Poate o să pun mâna pe vreo carte să revăd unele informații, dacă oi avea timp. Poate la anul. Om vedea ce-o mai rămâne de văzut.

Recomandări de Gaudeamus 2023

Fotografie din 2019, ultima ediție la care am participat

 It s the most wonderful time of the year! Da, cea mai importantă sărbătoare din an pentru orice cititor de pe cuprinsul patriei noastre vitregite. Nu trebuie să spun prea multe pentru că Zeul Algoritm a invadat deja căsuțe poștale și orice spațiu digital cu reclame.

Dar aș vrea să fac ceva. Pe vremuri, când lucram pentru Biblioteca Respiro cred că am postat vreo 2-3 ani la rând niște liste cu recomandări. Nu știu câtă lume le-a citit sau le-a băgat în seamă, dar noah, mie îmi făcea plăcere să mă uit peste titlurile noi și să mi se strângă stomacul de emoție în sincron cu portofelul.

Și am zis de ce să nu facem ceva și anul ăsta având în vedere că oferta editorială se rostogolește ca un potop peste noi. Așadar, dacă aș merge la Gaudeamus cu un fond de beizadea (din aia de pe timpuri, nu cei numiți astăzi așa), cam asta mi-aș lua.

Începem cu Humanitas pentru că ei sunt literalmente miezul din fanta. La ei e multe de văzut, dar am să zic doar de câteva care fac cu ochiul mai insistent. În urmă cu vreo câțiva ani am cumpărat o carte și am zis că o citesc odată ce va fi completată seria. Noah, o apărut și al treilea volum din Eseurile lui Montaigne, așa că la anul aș face bine să-mi rezerv timp să le studiez. O apariție înfocată e Focul amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească, 1750-1830 scrisă de Constanța Vintilă. Celelalte cărți despre istoria socială a românilor din acea perioadă sunt fascinante și pictează un tablou plin de viață. Așa că nu mă aștept la ceva mai prejos.

Mai pomenesc și O lume luată razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se întâmplă de Alexandru Călinescu. Nu știu mai nimic, am citit prezentarea și pare interesantă. Ultimul volum de la Humanitas este de Roger Scruton, Sufletul lumii. E drept mi-am construit o piramidă din cărțile lui, încă n-am curajul să o divizez în pagini citite. Dar vine și ziua aia.

De la Polirom aș fura vreo trei cărți. Prima, de non-ficțiune, este Iertarea. O explorare, scrisă de Marina Cantacuzino. Titlul spune totul. Pe partea de ficțiune sunt două cărți faine pe care le filez de departe. Chiajna din Casa Mușatinilor, de Simona Antonescu, un roman istoric despre o personalitate a Evului Mediu românesc. A doua este Linia Karman de Andreea Răsuceanu. Mă declar fan al ei, și aștept ce ascunde noul volum.

Nemira a însemnat pentru mine în general colecția lor de SF de la care recunosc am rămas în urmă. Ce-mi sare în ochi acum e deja publicarea celui de-al doilea volum din Attack on Titan. Chiar și pentru cineva care nu se omoară cu manga, asta e un fenomen prea răspândit ca să-l bagi sub preș. Iar o altă carte probabil fermecătoare va fi Monștri fabuloși. Dracula, Alice, Superman și alți prieteni literari a lui Alberto Mangruel. Omul știe să vorbească despre cărți și reușește să infuzeze puțin din dragostea sa livrescă cititorilor săi.

La Litera mi-au făcut cu ochii două cărți. Prima scrisă de Adrian Goldsworthy, Caesar. Viața unui titan și nu știu de ce ar trebui să mă motivez în privința cărții ăsteia. A doua, Iluminismul. Căutarea fericirii 1680-1790 scrisă de Ritchie Robertson aș așeza-o tot la istorie socială conținând detalii despre acea perioadă, cu accentul pus pe acest subiect familiar fiecărui om.

Editura Corint încă le rupe la categoria istorie, și doar notez pe scurt niște hoți de bani: Habsburgii. Ambiția de a stăpâni lumea de Maryn Rady, Anul 1000. Exploratori, negustori și începutul globalizării de Valerie Hansen, Cum să trăiești ca un victorian. O zi din epoca reginei Victoria de Ruth Goodman și I love you my Marie. Scrisorile lui Barbu Știrbey către Regina Maria. Convinși, nu?

Și de la editura Trei vin trei propuneri actuale și provocatoare. Războiul ruso-ucrainean. Întoarcerea istoriei a lui Serhii Plokhy despre evenimente care ne bat zdravăn la ușă. În lumea subterană a Ierusalimului de Andrew Lawler care vorbește despre vasta bogăție de artefacte ascunse sub orașul cel mai râvnit de pe planeta asta. Ultima, Agutoki. Impresii de călătorie din Papua Noua Guinee de Carmen Strungaru se preconizează a fi o poveste de viață ce îmbină pasiunea cu succesul.

Închei cu editura Vremea, un stand pe care-l căutam mereu cu interes. De la ei aș menționa un titlu care îmi face cu ochiul, Capcana unui compromis. Securitatea și arheologia 1947-1967 de Oana Stănciulescu. Poate nu-i pentru toată lumea dar cred că e o explorare a relației dintre putere și cultură care merită descoperită.

Și aici punem punct. Am putea spune că acest text este unul care ține de domeniul fantasticului pentru că nu trebuie să trag linie sau să deschid portofelul. E o ofertă bogată din care am ales doar câteva roade de-a dreptul apetisante. Mai sunt multe, pe alte gusturi. Și la Gaudeamus cel mai fain era când găseam câte un volum inedit la o editură care nu este așa de mult în lumina reflectoarelor.

Adevărul e că nu toată lumea va ajunge la Gaudeamus. Dacă ești din București du-te chiar dacă nu vei lua nimic (mă îndoiesc, se găsesc și chilipiruri cu 10 lei dacă deschizi ochii). Noi, ceilalți, așteptăm să apară pe rafturile librăriilor aceste cărți. Sau dacă aș spune un secret, când am făcut documentarea pe site-urile editurilor am văzut niște promoții. Vorba aceea, o promoție bună pune carte lângă carte.

 

PS. Dacă ai ajuns la Gaudeamus, sau dacă ai cumpărat o carte despre care n-ai știut până n-ai citit postarea asta, lasă un semn. Sunt tare curios să văd dacă a avut efect și te-am convins să-ți deschizi portofelul. Spor la vânătoare! 

Labirinturi de lut, o odisee urbană prescurtată

 

Orice poveste are în spate o imagine, un cadru care o face demnă de a fi ascultată...

Ce poate fi mai palpitant decât întâlnire a doi oameni diferiți care caută același lucru? Chiar dacă el este împachetat sub o altă formă. Două voci străine reunite într-un pact al prieteniei. Două inimi gata să se deschidă pentru a face un salt în gol care le va schimba destinul.

Am scris povestea Leei și a lui August, doi tineri care trăiesc o zi deosebită pe străzile Aradului plecând de la această extraordinară întrețesere a întâmplării și providenței. De câte ori nu am fost și noi îndreptați, treziți, de întâlnirea cu altcineva? Cu o persoană care a reușit să ne arate un drum nou?

E povestea unei zile, a câtorva ore trăite sub semnul așteptării și răspunsului. August e tânăr, aproape matur. E un căutător de semne orientându-se după ele pentru a-și trăi viața. Lea este mai tânără, drumul abia s-a deschis înaintea ei, dar deja s-a refugiat într-o cochilie cinică. O ciocnire între vis și realitate, între planuri și iluzii. Greu de stabilit cine poate câștiga.

Personajul tăcut al cărții este chiar orașul Arad. Cei doi se plimbă, bat orașul la pas și în urma lor, se pune reflectorul pe patrimoniul îmbătrânit al orașului. Mai mult decât o redescoperire a pietrei, poate fi o invitație la a privi mai departe la reveria unor zile mai elegante, încărcate de un aer proaspăt, aproape magic.

Aici nu sunt răspunsurile! ar putea fi un slogan al cărții. Nu am vrut să strivesc mirarea descoperirii și să teleghidez personajele pe un drum bine stabilit. Mai ales că amândoi sunt pierduți, două vase plutind pe curenți ce-i duc departe de destinația dorită. Vor putea să găsească drumul înapoi înspre portul căutat?

Revin mereu la Odiseea, opera de la care l-am furat pe August. El e asemenea lui Ulise, care rătăcește prin lumea largă căutându-și Ithaca. Homer ne-a pictat un tablou monumental ce ne poartă la hotarele lumii cunoscute. Oare o altfel de experiență, o altă odisee înspre țara sufletului să nu fie la fel de palpitantă, chiar dacă drumul e mai scurt? Cât de întortocheate sunt cărările inimii?

Pentru mai mult, e nevoie de lectura cărții care au dat naștere acestor gânduri. E o carte ce trebuie acceptată fără așteptări exagerate, dar nici cu prejudecata mediocrității. E un vis care a fost făurit unind imaginația cu munca pentru a face povestea o realitate palpabilă, gata să ajungă în mâna oricărui cititor dornic să o citească

 

 

Impresii ale cititorilor

...Chiar din primele pagini cum ai patruns in  labirint nu mai e cale de intoarcere...

...E plamadeala terestra, cu stropi de visare si farmec parca din alta lume. Este o calatorie in realitatea zilnica, in viteza miscarii urbane, dar este si popas in care sufletul uman este desfacut inaintea cititorului cu grija, sfiala si admiratie...

...Aceasta carte abundă in dialoguri antrenante, actiune inteligent construită, mister savuros, dar și descrieri atente ale unui oraș pe care nu l-am mai vizitat...

...Străzile și clădirile Aradului și discuții ușor profunde despre ce înseamnă viața, visurile, pasiunile sau dragostea. Despre ce ne ține blocați sau incapabili să ne urmăm menirea...

...Deși acțiunea se petrece pe parcursul unei zile, Lea și August au parte de o călătorie inițiatică- pornesc la un drum imprevizibil, având sau nu anumite așteptări și sfârșesc prin a fi schimbați de călătorie și de oamenii cu care s-au întâlnit...

 

 

Un fragment mărturie: https://ro.scribd.com/document/521212322/Labirinturi-de-Lut-fragment

 

Pentru comenzi lăsați un mesaj pe pagina personală de Facebook, Iuliu Cezar Sturza sau pe paginile profesionale:

 

https://www.facebook.com/profile.php?

id=100083523834330 https://www.facebook.com/CronicileluiCezar/ 

 

Iuliu Cezar Sturza,

Redactor la Biblioteca Respiro

Colaborator la revista Timpul Londra

Publicat în revista Ficțiunea.ro 

O trilogie a coincidențelor

 Se pare că uneori lucrurilor evidente le ia mult timp să se vădească

Unele cărți pe care le scrii fac parte dintr-un plan, altele se nasc ca urmare a unor intuiții, ale unor idei prea bune pentru a le îngropa sau lăsa pe seama altuia. Nu pot propune un procentaj la nivelul autorilor în ceea ce privește această balanță. Unii s-ar putea să stabilească de la bun început câte cărți vor scrie, ce subiecte vor atinge și astfel de lucruri.

Recunosc, și eu mi-am făcut un astfel de plan. Știam deja și când va fi timpul să pun pana în cui și să mă apuc de vândut înghețată. Doar că realitatea are bunul obicei de a trage covorul de sub picioare după cum spun americanii. Planurile sunt bune pe hârtie și ca amintiri amuzante de care ne aducem aminte peste ani de zile.

Ca să nu mai consum cerneala degeaba, să zic ce am de zis. Zilele acestea m-am tot gândit la o metodă prin care să readuc (sau să aduc) cărțile scrise de mine înapoi la lumină. Era greu pentru că nu prea poți găsi ceva comun între un ciorchine de struguri, un măr și-un pomelo, în afară de simplul fapt că sunt fructe. Cam asta se găsește și-n portofoliul meu.

Dar după o perioadă de digestie neuronală mi-am dat seama că există un fir roșu care unește într-un mod profund cele trei volume, separate în ceea ce privește personajele sau locul în care se desfășoară acțiunea. Astfel, fără să-mi fi propus am reușit să adun laolaltă texte ce, din punct de vedere tematic, formează o trilogie.

Coincidența (sau providența) vine tocmai datorită genezei lor. Labirinturi de lut nu a fost prima opțiune de debut. Ocolul clipei unește pur și simplu cele mai lungi (și reușite) texte pe care le-am scris până la data aceea. Iar Zece ani de pribegie a fost scrisă pentru a comemora perioada de timp scursă de când am absolvit liceul.

Și cu toate acestea un filon le leagă, o idee străbate aventurile și motivațiile tuturor personajelor pe care le-am conceput și care sunt cioburi ale oglinzii ce-l identifică pe autor. Nu am pus încă punctul pe i, dar este vorba de ideea rătăcirii, a căutării, a freamătului.

Îi avem pe August și Lea în Labirinturi, căutându-se pe sine într-o drumeție prin Arad, iar în Zece ani..., cei patru protagoniști sunt la fel de pierduți, neadaptați noii vieți și căutând un punct de reper. Iar eroii povestirilor din Ocolul inimii sunt și ei împinși afară din ei înșiși de evenimente și întrebări care-i tulbură.

Astfel am produs o trilogie a celor care sunt pe drum. Ceva atât de omenesc, un sentiment pe care fiecare l-am resimțit cândva. Nu cred neapărat că este o temă reciclată pentru că fiecare poveste de viață este modelată de experiențe diferite și de decizii provenite din felul în care suntem construiți.

Și chiar dacă toate personajele împrumută de la mine această neliniște, nu sunt simple clone care ajung din punctul A în punctul B urmând același scenariu. Problemele sunt diferite, bagajul este aranjat altfel, provocările solicitante. Unde se opresc, ce pot face pe mai departe... e altă poveste. Și întrebarea importantă, o să rămânem toată viața niște călători sau vom găsi un cămin?

Pentru a găsi o direcție, nu un răspuns clar, poate că este nevoie să urmăriți această trilogie fără cap, dar cu inimă. Știu că nu este necesar să ajungeți să le lecturați pe toate dar în felul lor spart, spun o poveste coerentă despre dorințele cele mai adânci ale omului.

 

Dincolo de acest semi-text de aparentă-promovare vor urma și altele. În timp

O zi cumva istorică

 Nu-i așa că există situații în care abia după un timp îți dai seama ce s-a întâmplat cu adevărat? Treci prin ele sau ajungi față în față cu noul și abia atunci realizezi că se dezvoltă ceva mai profund decât o simplă alegere.

Ca să nu mai bat câmpii, ieri am fost la Cetatea Aradului. Finally, după atâta timp, am reușit să trec de poartă și să văd și eu cum arată pe dinăuntru (cât ni s-a permis). Dacă nu era ocazia specială legată de Ziua Armatei mai aveam de tânjit, dar uite cum s-au aliniat stelele! Au fost ocazii și în trecut, dar de obicei eram în alt capăt de țară așa că oferta era nulă.

Și odată ce am intrat acolo și am făcut câteva fotografii clădirilor din centrul careului mi-am dat seama de un lucru. Practic, pe tăcute, s-a încheiat o epocă, dar ecoul e încă la fel de puternic. Ce vreau să zic cu asta? Să revenim în vremurile bune ale anilor de liceu.

Undeva prin 2010, după cum am mai povestit mi s-au împletit în spatele urechilor două pasiuni, istoria și fotografiatul. Eram proaspăt conectat la internet, eram un avid căutator al castelelor din România și acum la liceu aveam un oraș de explorat. Nu-l știam prea bine, chiar dacă am trăit în vecinătate. Făceam fotografii la întâmplare căutând informații despre clădiri.

Și apoi, nu mai știu cum, am dat peste Lista monumentelor istorice, o clasificare a celor mai importante clădiri. Asta era la începutul deceniului trecut când telefoanele aveau taste și o singură cameră cu pixeli reduși. Astfel, nu exista un catalog prea dezvoltat legat de ceea ce mă interesa, mai ales în Arad. Și atunci, am urmat un gând inovator: de ce să nu fac eu asta?

De atunci aproape un an și ceva am hălăduit pe străzile Aradului, căutând plăcuțele acelea maronii (sau roșiatice, depinde de rugină) așezate pe fațadele obosite. Nu că m-aș lăuda dar multe au apărut în spațiul virtual datorită mie. E drept, nu am știut să-mi fac reclamă, dar dovada e acolo. Vechiul meu blog, IstoriadepeLoculDoi a fost un catalog digital al acestei liste de monumente. Un efort amator, dar sincer.

Am mers pe bulevard, pe străduțe, în fața palatelor, bisericilor și a caselor simple, a monumentelor și așa mai departe. Una singură rămânea intangibilă, asemenea lui Moby Dick, cel vânat de Ahab. Cetatea era dincolo de limitele ambițiilor mele. Și m-am împăcat cu ideea. Apogeul tentativelor de a înfige harponul în zidul de piatră al fiarei s-a întâmplat pe 2 mai 2011.

De dimineață colegii aveau de dat teza la geografie, urma bacul. Eu evident, eram liber pentru că aveam istoria. Dar am venit cu microbuzul la ora stabilită, doar că în loc să merg la școală am cotit-o pe pod și am trecut prin jurul cetății, făcând câteva fotografii neclare concentrate mai mult pe vegetația ce înconjura monumentul. Era destul de rece, plouase, dar asta nu m-a împiedicat să-mi duc la îndeplinire datoria.

Iar ieri am ajuns în sfârșit înăuntru, după atâta amar de timp. Chiar dacă n-am mai ținut în atenție acea listă ce numără vreo 120 de monumente (mi-e lene să verific), cu siguranță cetatea a rămas ultimul de bifat. Și după această lungă pauză mi-am încheiat numărătoarea.

 

Dar asta nu înseamnă că am terminat-o cu clădirile vechi ale Aradului. Nici pe departe...

Inevitabila fractură a sufletului

 Da, recunosc, aș fi putut alege un titlu mai puțin extravagant, dar dacă pot asigura de ceva, este faptul că nu e clickbait. Chiar despre asta am să scriu mai departe. Ah, subiectul postării, uitasem. Mă pun să schimb titlul blogului.

O nouă rebranduire după una mai veche. Cronicile lui Cezar sună un piculete banal, prozaic, l-ar trimite pe călătorul digital înspre pagini inspirate din opera lui Shakespeare. Să fim originali, chiar dacă dăm la o parte supranumele roman. Cum se va numi blogul de acum nainte, pentru o vreme măcar? Simplu: Cronicile nomadului.

Nu e ceva trăsnit pe moment, poate doar decizia în privința numelui. E reprezentativ pentru mine și zilele astea am rumegat puțin situația care m-a dus la adoptarea acestei noi titulaturi. Și totuși, care-i faza?

Când te gândești la un nomad primul gând ar fi acela al hainelor lungi, al capului înfășurat într-un turban, al deșertului larg deschis, al caravanelor și oazelor atent împrăștiate într-un tărâm neprielnic. Sau la cai mărunți, bine alergați, la invadatori ce vin de departe glăsuind în limbi ascuțite, purtând la brâu hangere la fel de tăioase.

Nomadul e omul care a plecat de acasă. E într-o călătorie ce poate ține ani de zile. Are un scop sau e în căutarea acestuia. Știe că nu-l poate găsi într-un singur loc așa că hălăduiește pe drumuri mirosind oportunitățile. Uneori pare că se învârte în cerc, alteori în linie dreaptă. Sau e mereu nevoit să o ia de la capăt, în conformitate cu prioritățile sale. E un om al provizoriului, niciodată oprit prea mult într-un loc, dar căutând un cămin.

Și totuși aici apare fractura. Pentru că este un om care mereu este cu ochiul pe drum știind că lumea e largă iar clepsidra vieții sale nu este infinită. Vrea să cuprindă cu privirea cât mai mult. Dar în același timp, în drumuri lungi, îl înhață dorul de casă, de locul unde îi e bine. Așa că mereu va înainta șchiopătând, căutând să revină în portul care-i păstrează esența.

Ce legătură ar putea avea asta cu mine? O singură dată am fost călare pe o cămilă și sper ca acea experiență să fie singulară. Într-un fel, asemenea multor oameni, și eu sunt nomad. Nu doar fizic, pentru că m-am mutat dintr-un oraș în altul. Poți să fii călător chiar dacă stai pe loc. Asta e frumusețea din spatele numelui.

Un nomad trăiește la margine, pe muchia dintre mai multe realități și asta e ceva ce pot înțelege bine. Niciodată nu am simțit că mă pot așeza cu ambele picioare pe un podium. E singura situație în care mă pot asemăna cu un balerin, stând pe vârful degetelor și alegând de ici și colo contururi a ceea ce mă fascinează.

Nu pot sta locului, nu pot găsi o sticlă în care să mă pot turna pe de-a ntregul. Sunt atâtea arome care mă tentează încât e greu să decid. Le iau pe toate la rând, le uit cu anii, mă întorc la ele, într-un ciclu care probabil într-o zi se va opri.

Nomadul are alt nas față de cel static, care știe ce vrea. Fiecare dorință distinctă, fiecare plăcere unică îl face diferit, îl împinge mai aproape de drumul care-l tentează. Staticii se pot găsi încolonați, cu privirea drept înainte și fără a dori vreodată să o întoarcă. Dar fiecare întrebare a nomadului e un pas care îl depărtează de acest alai al rutinei.

Poate e important de menționat că nomadul, de cele mai multe ori, nu e înfumurat. Cine citește ar putea crede că-și dă aere și se crede special. Nu e cazul, în cele mai multe situații. E doar conștient și împăcat cu faptul că nu este ca alții. Știe că e despărțit de aceștia și nu se poate conforma. Nu e făcut să umple rândurile unei adunări pe care nu o înțelege.

Își preferă gândurile, tăcerile, paginile tipărite sau cele iscălite de el însuși. Sau desenele, portativele pe care își țese sufletul. E de neînțeles pentru cei mai mulți și e normal. Nu toți au chemarea deșertului. Și deșertul nu trebuie să fie undeva departe, ci aproape, acolo unde îl atrage șoapta pe care doar el o aude și căruia doar el îi poate răspunde.

Așadar, Cronicile Nomadului. Asta începe de acum înainte, luând sub aripă și ce a fost înainte. Când oi găsi timp, am să scriu despre mai multe, orice-mi vine în minte. Sper eu suficient de interesant și pentru alți nomazi care trec pragul, dar și pentru ceilalți care vor să vadă pe unde ajunge dorul de ducă al pelerinilor.

La bună reîntâlnire!

 

 

Sursa foto: https://unsplash.com/photos/Ds-txNP9G5o 

Arheologie editorială. Isaac Asimov

 Pentru autorul ce se laudă cu aproape 1000 de cărți publicate avem multe de detaliat. Asimov e un nume mare pe care orice consumator de SF îl știe, iar operele sale se găsesc în bibliotecile personale, măcar volumele esențiale. Pentru că în peste 40 de ani, Bunul Doctor a fost publicat de mai multe edituri în haine de tot felul. Și din această cauză o să avem mai multe subîmpărțiri, plecând de la cărțile mai puțin cunoscute înspre capodopera sa, saga Fundației.

Să începem cu non-ficțiunea, Asimov fiind recunoscut ca un scriitor ce s-a ocupat cu popularizarea științei, iar editurile românești au atins foarte discret acest potențial greu de măsurat.

Prima carte apărută în limba română a fost Civilizațiile extraterestre, mergând alături de curiozitățile legate de OZN-uri ale anilor 80. A apărut la editura Politică în traducerea lui Andrei Bacalu în 1983. După Revoluție editura Elis publică volumul Ce știm și nu știm încă despre Pământ și Cer în traducerea lui Gabriel Anca în 1995. Dar Teora rămâne locul unde se strâng cele mai multe titluri.

În 1994 apare Autobiografia lui Asimov, doar una din cărțile de acest gen semnate de către autor, în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu. Tot el va traduce următoarele două cărți de non-ficțiune apărute la Teora, Planeta care nu a existat, în 1998 și Atomul, un univers în anul 2000.

Am încheiat cu non-ficțiunea, să trecem la operele sale de ficțiune. Plecând în sens invers, aș vrea să vorbim mai întâi despre colecțiile de povestiri scurte publicate în limba română, care cuprind o porțiune din ceea ce a scris Asimov. Din nou, ele există datorită efortului editorial al editurii Teora, în mare parte.

Primul volum, Povestiri cu roboți, apare sub traducerea Georgetei Stancu în 1995, având o a doua ediție în 1999.  De aici încolo, Mihai Dan Pavelescu se va ocupa de traducerea a încă șase volume: Perioada Campbell, Întemeietorii, Visele sunt sacre (în 1998), Vântul schimbării, Calea marțiană (împreună cu Mihai Bădescu) și Întrebarea finală (în 1999). O ultimă apariție în format scurt este la editura Lucman în 2004, cu volumul Magie în traducerea Smarandei Nistor.

Un capitol interesant al traducerilor îl reprezintă ficțiunea polițistă, Asimov fiind un fan declarat al acestui gen. Iar în limba română avem două romane de acest tip. La editura Andante apare romanul Respirația morții în anul 1993 tradus de , iar în 1997 la editura Z este publicat Crima de la Aba în traducerea lui Dumitru Constantin Pălcuș.

Mergem mai departe, la penultimul punct, romane SF standalone. Din nou Teora s-a ocupat de publicarea în limba română a majorității acestora.

Colecția va debuta în 1993 cu romanul Zeii înșiși, tradus de Mihai Dan Pavelescu, cu o a doua ediție în 1999. A urmat Căderea nopții în 1994, în aceeași traducere (a doua ediție în 1999) și Sfârșitul Eternității (idem 1999), tradusă de Anca Răzuș.

În 1995 apare Băiețelul cel urât, tradus de Dana Pătrănoiu, ce va avea o a doua ediție în 2001. Peste un an vede lumina tiparului Omul pozitronic în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu (a doua ediție în 1999). Nemesis apare în 1997 tradus de Ioana Magdalena Manea. Tot în același an apar două cărți cu tematică medicală. Călătoria fantastică tradusă de Liviu Radu și Destinația: Creierul, din nou tradus de Mihai Dan Pavelescu.

După Teora, o altă editură, Lucman începe un proiect inedit, traducerea seriei David Starr, din care apar din păcate doar trei volume din cele șapte scrise de către Asimov. Avem așadar Rătăcitor în spațiu din 1998 tradus de Virgil Pastoreanu, Fantomele soarelui tradus de Virgil Dorobanțu și Dorin Preisler, ultimul volum Robotul de pe Jupiter fiind publicat în traducerea lui Dorin Preisler și Virgiliu Păcurețu.

La final rămâne cea mai cunoscută serie publicată de către maestrul SF, cea care încă se găsește pe rafturile librăriilor din țară, Fundația. Să vedem istoria complicată a aducerii acestei serii în limba română.

Totul începe în epoca comunistă cu editura Tineretului unde va apărea prima ediție a cărții Eu, robotul în traducerea Danei Crivăț. Următorul volum este Soarele gol, apărut în 1975 la editura Univers tradus de Florin Ionescu. Peste șase ani va apărea O piatră pe cer în traducerea Mariei-Ana Tupan. Ultimul volum de la Univers va fi Cavernele de oțel apărut în 1992. În 2007, în colecțiile Cotidianul va apărea o nouă ediție Soarele gol cu același traducător.

Unul din cele mai importante evenimente SF a fost apariția în premiera a sagăi Fundația în limba română, la editura Nemira. Cam aceasta e ordinea publicării lor: Fundația (Gabriel Stoian-1993), Fundația și Imperiul (Gabriel Stoian-1993), A Doua Fundație (Emilian Bazac-1994), Marginea Fundației (Gabriel Stoian-1994), Fundația și Pământul (Emilian Bazac-1994), Preludiul Fundației (Emilian Bazac-1994) și Fundația Renăscută (Emilian Bazac-1995).

Întorcându-ne la Teora, ei au preluat sarcina de a completa saga, publicând restul romanelor din celelalte două serii, Roboți și Imperiu.

Totul a început cu Soarele gol, în aceeași traducere în 1993 (ediția II-a 1997). în 1994 apar Eu, robotul în traducerea veche, Pulbere de stele (ediția a II-a 1999) în traducerea lui Andrei Bantaș, Curenții spațiului tradus de Florin Șapac și O piatră pe cer în traducerea anterioară. (ediția a II-a 1999). În 1996 și 1997 sunt traduse pentru prima dată în limba română Roboții zorilor împreună cu Roboții și Imperiul, de către Georgeta Stancu. Pentru prima dată, cele 15 volume erau la dispoziția publicului românesc, chiar dacă nu într-un format unitar.

Acesta a fost următorul pas, încercat de către Teora. La începutul anilor 2000 au preluat seria Fundației de la Nemira aducând tot universul asimovian într-o ediție coerentă.

Astfel în 2003 apare Cavernele de oțel (Mihai Dan Pavelescu), fiind urmate de o ediție cartonată a Preludiului Fundației și de restul cărților în formatul paperback: în 2002 e publicată Fundația (Mihai Dan Pavelescu), anul următor Fundația și Imperiul (Gabriel Stoian), A Doua Fundație (Mihai Dan Pavelescu), Marginea Fundației (Gabriel Stoian), Fundația și Pământul (Mihai Dan Pavelescu) și în 2004 Înainte de Fundație (Mihai Dan Pavelescu).

Cu toate că acum toate cărțile lui Asimov se aflau într-un loc, editura Teora a trecut prin dificultăți financiare așa că volumele se găseau greu pe piață chiar la puțini ani după prima ediție. Și pentru mai bine de un deceniu opera a mai fost disponibilă doar pe tarabele anticariatelor.

Fundația a reintrat pentru scurt timp în atenția publicului tot datorită Adevărul Holding și a colecției 100 de cărți pe care să le citești, în 2010 tipărind trilogia Fundației în două volume păstrând traducerea anterioară. Dar restul seriei a rămas inaccesibil noilor cititori.

Asta până când editura Paladin, nou formată a început proiectul unei noi traduceri a întregii serii de la cap la coadă, dus la bun sfârșit în urmă cu câțiva ani.

Pentru ultima dată, numărăm volumele seriei: în 2012 apare O piatră pe cer (Horia Nicola Ursu), în 2013 Curenții spațiului (Nicu Gecse), Fundația (Mihai Dan Pavelescu), în 2014 Praf de stele (Antuza Genescu), Fundația și Imperiul (Mihai Dan Pavelescu), A Doua Fundație (Mihai Dan Pavelescu), în 2016 Marginea Fundației (Ana Veronica Mircea), în 2017 Fundația și Pământul (Ana Veronica Mircea), Preludiul Fundației (Ana Veronica Mircea), Zorii Fundației (Ana Veronica Mircea), Eu,robotul (Alexandra Fusoi), Caverne de oțel (Alexandra Fusoi), Soarele gol (Alexandra Fusoi), în 2019 Roboții din lumea zorilor (Alexandra Fusoi), încheind cu Roboții și Imperiul (Alexandra Fusoi) în 2019.

În 2014 cele 3 romane din seria Imperiul au apărut într-un format paperback în aceeași traducere. Tot la Paladin a apărut în 2021 romanul Sfârșitul Eternității în traducerea Iuliei Anania. Ca ultim amănunt în același an toată seria a apărut într-o nouă ediție ce atestă continuitatea de la primul până la ultimul volum.

A fost un periplu lung de-a lungul operei unui scriitor care a rămas în lumina reflectoarelor datorită talentului și imaginației sale. Chiar dacă nu întotdeauna a fost ușor să fii fanul lui Asimov (îmi aduc aminte zilele când aveam volume lipsă sau așteptam cu sufletul la gură publicarea noilor cărți), astăzi e ușor să intri în posesia acestor cărți și să le citești, permițând să pătrunzi în acest univers vast și fără sfârșit la fel ca toți ceilalți ce au început acest drum în anii de dinainte.

Informațiile și amănuntele preluate de pe site-ul TârgulCărții.ro

Arheologie editorială. Frank Herbert

 

Ca să treacă dorul de Dune până la anul, să vedem ce s-a publicat în limba română din opera autorului

 

Frank Herbert este printre cei mai titrați autori de SF la nivel mondial și este popular, în special fiind recunoscut ca autorul sagăi Dune. În total a scris 29 romane, câteva fiind disponibile și publicului din România. Să le vedem povestea.

Ușor de anticipat, numele lui Frank Herbert ajunge pe buzele cititorilor datorită editurii Nemira care în 1992 scoate primul tiraj din această operă. Înainte de a ajunge la cea mai cunoscută operă a sa, aș vrea să le amintesc pe cele care se găsesc numai în stocurile anticariatelor.

În 1993, la editura Baricada este publicat volumul Experimentul Dosadi în traducerea lui Ion Doru Brana. Peste un an, la editura Loreley apare Steaua și biciul tradusă de Diana Morărașu. În același an la Uranus e scos volumul Ciuma albă tradus de Oana Chiriță-Ceară. Acestea trei reprezintă romane de sine stătătoare și cele mai depărtate de saga Dune publicate în limba română.

Tot în perioada primei publicări a ciclului arrakian, la editura Nemira vede lumina o altă trilogie, Pandora, scrisă împreună cu Bill Ransom. Așadar, Incidentul Iisus, Efectul Lazăr și Factorul Înălțare în traducerea lui Emilian Bazac. După prima ediție din 1995-96, va apărea o a doua ediție în anul 2006, odată cu lansarea formatul de buzunar al seriei Nautilus.

De aici lucrurile se simplifică, pentru că urmează să vorbim despre seria Dune. De la prima publicare și până în prezent aceasta se află sub patronajul editurii Nemira, reprezentând fanionul colecției Nautilus și în prezent Armada. Din 1992 încoace, cele șase volume, în traducerea lui Ion Doru Brana au fost îngrijite și aduse înaintea publicului prin atenția acestei edituri.

Ar merita probabil menționate datele când au apărut noile ediții ale ciclului herbertian.

După cum am mai spus, în perioada 1992-1996 sunt publicate pentru prima dată în limba română, în iconicul format negru cu coperți psihedelice. În 1998 Dune și Mântuitorul Dunei apar ca un singur volum în cadrul seriei Nautilus. Următoarea ediție va fi tipărită în 2003 probabil în sincronizare cu miniseria Children of Dune de pe SciFi Channel.

În 2005, odată cu apariția formatului de buzunar, Dune îmbracă haine noi. Asta până în 2012 când apare o ediție hardcover a seriei, anul următor fiind publicate și în paperback. Ultima ediție, cea mai recentă, s-a lansat în 2019 sub steagul Armada reprezentând debutul unei noi perioade a editurii.

Merită amintit că în 2021, odată cu apariția primei părți din ecranizarea lui Denis Villeneuve, a fost produsă o ediție ce are ca supracopertă unul din posterele filmului. Și tot în același an a apărut primul volum din romanul grafic Dune în traducerea lui Dan Doboș.

O apariție inedită merită semnalată în anul 2009, când romanul Dune a apărut, în două volume, în colecția 100 de cărți pe care merită să le citești îngrijită de ziarul Adevărul, în traducerea consacrată.

Frank Herbert a aprins imaginația a milioane de cititori prin opera sa și o va face în continuare. Chiar dacă dincolo de limitele universului arrakian s-a pășit mai timid, nu se știe ce poate aduce viitorul.

Arheologie editorială. JRR Tolkien

 Dacă în cazul primului autor trecut în revistă, opera sa a fost răspândită printre presele de tipar ale mai multor edituri, în cazul celui mai faimos autor de fantasy, lucrurile stau mult mai simplu. De mai bine de douăzeci de ani este publicat la o singură editură, chiar dacă la început găsim o situație atipică. Să vedem cum a stat situația în ceea ce privește apariția operei legendare a  lui JRR Tolkien.

Vorbeam despre inedit, iar primul contact al publicului român cu autorul britanic s-a petrecut în comunism. La editura Ion Creangă, cu specific în literatură pentru copii, apare în anul 1975 o carte cu titlul O poveste cu un hobit în traducerea Liviei Rusz. După această unică apariție insolită a fost nevoie de schimbarea regimului politic pentru ca publicarea să continue. Tot neobișnuită este prima tipărire de după 1990, la editura Elit sub titlul Povestea unui hobbit, într-o traducere nouă semnată de Junona Tutunea.

Din acest moment editura Rao preia drepurile de autor și le păstrează până în prezent. Aici va apărea în anii 1999-2000 trilogia fantastică a lui Tolkien. De traducere se vor ocupa Irina și Ion Horea, Cele două turnuri fiind traduse în română de către Gabriela Nedelea. Profitând probabil de apariția primului film regizat de Peter Jackson, în 2001 este publicat un nou tiraj, cu copertă broșată.

Peste un an va apărea prima ediție a Hobbitului de la Rao, în traducerea lui Catinca Ralea și Leon D. Levitchi. În 2003 este publicat pentru prima dată Silmarilion în traducerea duo-ului Irina și Ion Horea. În 2004 apare volumul pentru copii Roverandom, tradus de Cristina Iliescu. Urmează volumul de fragmente Povestiri neterminate ale Numenorului și Pământului de Mijloc tradus de Irina Horea. Anul 2006 aduce Scrisori către Moș Crăciun, o altă scriere pentru copii, realizată de Fabiola Popa.

Odată stabilit acest portofoliu urmează o serie de reeditări. Prima în anul 2006 când opera lui Tolkien apare într-un format de buzunar cu coperte albe. Ca noutate, ediția Hobbitului este tradusă tot de către Irina și Ion Horea. O altă carte pentru copii, Domnul Bliss apare în 2007, tradusă de Diana Lupu. Copiii lui Hurin, editată de Christopher Tolkien și tradusă tot de Irina Horea apare în 2008, în același timp cu lansarea internațională.

În 2010 pentru ultima dată trilogia Stăpânul Inelelor este editată de altă editură, Adevărul Holding, prezentă în colecția 101 cărți de citit într-o viață, cu coperte roșii. În același an Rao propune un alt tiraj în format de buzunar cu coperte negre, apropiat de forma iconică prezentă la editurile străine. De asemenea Povești neterminate... apare în același format.

Anul 2012 marchează începutul noii trilogii de filme regizate de Peter Jackson. Asta duce la mai multe ediții ale Hobbitului, una pur imaginativă, celelalte două prezentându-l pe Bilbo Baggins. În același an apare volumul Legenda lui Sigurd și Gudrun, separat de universul Middle Earth și mai aproape de opera livrescă a autorului englez. Traducerea aparține lui Bogdan Nicolae Marchidanu.

2013 reprezintă un nou tiraj al trilogiei, pe coperta principală fiind așezate imagini din filmele lui Peter Jackson. Este momentul și pentru o nouă ediție a Silmarilionului, în format cartonat. De asemenea este publicată o ediție ilustrată a Hobbitului, în aceeași traducere.

Urmează o perioadă de pauză, abia în 2019 fiind publicată Povestea lui Kullervo, o traducere a lui Tolkien dintr-o operă de origine nordică, fără conexiuni directe cu legendariumul său. În afară de apariția trilogiei în format softcover, mai merită menționată ediția din 2023 a celor trei cărți, având pe copertă imagini ce corespund cu lansarea serialului Rings of Power pe Amazon.

Rao rămâne depozitarul importantei lucrări a lui Tolkien și a făcut o treabă bună să mențină în atenția publicului opera sa și să adauge unele lucrări inedite, cât și volume care tratează construcția universului fantastic. Ar putea fi loc și de alte volume, având în vedere că înainte de moartea sa Christopher Tolkien a avut grijă să dea lumii crâmpeie din legendele pe care tatăl său nu a apucat să le spună pe deplin. Nu putem ști ce ne aduce viitorul, dar putem spera într-un catalog lărgit al operei marelui savant.

Arheologie editorială I: HP Lovecraft

 

Ca să celebrăm sfârșitul abominabilei veri, să încercăm un format nou! (și las explicațiile pentru o postare viitoare)

Coincidența a făcut ca să umblu zilele astea la volumele mele cu Lovecraft apărute la editura Polirom, curios de gradul de publicare al operei scriitorului american. Și mi-a venit o idee, încercând să văd etapele publicării în limba română. Nu garantez că este o cercetare completă, dar oferă un tablou suficient de vast.

Primele ediții din Lovecraft apar la editura clujeană Dacia, adunând povestiri ale maestrului american. Poartă titlurile Dagon și Hypnos, ajungând pe piață în anul 1993. ambele volume sunt traduse de către Mircea Oprița. Tot în același an, la București apare volumul Monstrul din prag la editura Vremea sub traducerea Silviei Colfescu.

Doi ani mai târziu, la editura Corint, în traducerea lui Traian Fințescu apare volumul Demoni și miracole. Acesta încheie decada 90 a publicării lui Lovecraft în limba română.

Abia în 2005, la editura Leda apar două volume noi și anume Dagon și alte povestiri și Demoni și miracole, cea de-a doua fiind o ediție nouă a cărții deja apărute la Corint. Tot o reeditare va apărea peste doi ani la editura Vremea care va scoate în haine noi volumul Monstru din prag având același traducător.

în 2009 Leda scoate volumul Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri, tradus de Ligia Caranfil. La editura timișoreană Bastion este scos volumul Prizonierul faraonilor și alte orori povestite, în traducerea lui Mircea Oprița.

În anul 2013 Lovecraft poposește la editura Nemira cu volumul The best of HP Lovecraft volumul 1: Blestemul din Sarnath, din nou în traducerea lui Mircea Oprița. Din păcate nu au mai existat alte volume care să adune povestirile insolite. După un an, un text al lui Lovecraft apare în volumul colectiv Pisica neagră apărut tot la Nemira.

Mai departe la editura Milenium Books apare volumul În munții nebuniei sub traducerea lui Mircea Pricăjan. O apariție interesantă chiar dacă mai puțin mediatizată este volumul Mitul Cthulhu, care se presupune o integrală a prozei scurte. Apare în 2018 la Pro Editura, tradus de Mihai C. Niculescu. Ultimul volum pe care l-am găsit a fost Kadath, apărut în 2021 la editura Dexon.

Cea mai detaliată colecție a fost lansată sub egida editurii Polirom, prin patru volume (până la momentul scrierii articolului): Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri (2019), Dagon și alte povestiri macabre (2020), Prizonierul faraonilor (2020) și În munții nebuniei (2020). Toate volumele conțin munca traducătorilor deja amintiți.

Din păcate nu dispun de volumele menționate în afară de cele apărute la Polirom așa că nu pot face comparații între ele, deși am putea bănui o continuitate a textelor traduse în anii 90 și 2000. În cele patru cărți sunt prezentate patruzeci și una de povestiri și nuvele (În munții nebuniei este un singur volum), iar două povestiri se repetă în volume diferite.

Rămân cu speranța că Polirom va duce mai departe publicarea operei lui Lovecraft și poate va aduce unele contribuții critice care să încununeze opera maiestuoasă și înspăimântătoare născută din mintea acestui scriitor faimos al secolului trecut.

 

Surse informații: TârgulCărții.ro, AnticariatUnu.ro, Libris.ro, catalogul virtual al Bibliotecii Naționale

1993	Dagon	Dacia	Mircea Oprița
1993	Hypnos	Dacia	Mircea Oprița
1993	Monstrul din prag	Vremea	Silviei Colfescu
1995	Demoni și miracole	Corint	Traian Fințescu
2005	Dagon și alte povestiri	Leda	Mircea Oprița
2005	Demoni și miracole	Leda	Traian Fințescu
2007	Monstrul din prag	Vremea	Silviei Colfescu
2009	Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri	Leda	Ligia Caranfil
2009	Prizonierul faraonilor și alte orori povestite	Bastion	Mircea Oprița
2013	The best of HP Lovecraft volumul 1: Blestemul din Sarnath	Nemira	Mircea Oprița
2013	În munții nebuniei	Milenium Books	Mircea Pricăjan
2014	Pisica neagră	Nemira	(volum colectiv)
2018	Mitul Cthulhu	Pro Editura	Mihai C. Niculescu
2019	Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri	Polirom	Ligia Caranfil
2020	Dagon și alte povestiri macabre	Polirom	Mircea Oprița
2020	Prizonierul faraonilor	Polirom	Mircea Oprița
2020	În munții nebuniei	Polirom	Mircea Pricăjan
2021	Kadath	Dexon