Zile vîndute

 

Una din scenele de film preferate este din filmul Dark Knight Rises. Am mai povestit despre ea într-o postare anterioară. Bruce Wayne ajunge într-o închisoare înfrânt de Bane, inamicul ce terorizează Gotham. Vrea să evadeze dar îi e imposibil. Are de făcut o urcare aproape imposibilă. Și în momentul de cumpănă medicul închisorii rostește câteva cuvinte de înțelepciune: cum poți să te miște mai iute decât e normal, să lupți mai mult decât e posibil fără cel mai puternic impuls al spiritului, frica de moarte?

Adevărul e că de multe ori nu ne dăm seama de această realitate. Orice am crede despre ce se întâmplă după, cu toții știm că odată ce firul țesut de moire se termină, e game over. În același timp credem că, în dreptul nostru, ața se tot lungește fără să ajungă să se termine.

Nu vreau să fiu deprimant, mai degrabă vigilent. E ceva la care ajungi să te gândești înainte de-o vârstă (sunt convins că vă așteptați la o altă expresie :D) pentru că timpul nu stă pe loc. Nu-mi trece prin cap să pledez pentru o viață trăită după un orar fix, ci aveam în minte tot timpul pe care îl pierdem.

Vă gândiți vreodată la el? Toți oamenii pierd timp. Dacă ar fi o pungă, ar avea fundul spart. Pierzi timp la o coadă fără sens. Pierzi timp în trafic. Pierzi timp pentru că ai uitat ceva și trebuie să te întorci acasă. Pierzi timp pentru că nu te-ai îmbrăcat gros și o săptămână stai în pat cu febră și incapabil de activitate. Exemplele cresc cascadă de aici. Le știm bine.

Pe unele, poate multe, nu le putem controla. E-n firea lucrurilor dacă trăim în societatea oamenilor să ni se fure timpul. Unii contraatacă și se dedică unor activități de multitasking pe cât posibil. O carte citită poate îmbuna minutele care trec împotriva noastră.

Mai sunt și orele pe care le vindem cu ușurință. Trăim în epoca aspiratoarelor de timp. Sunt convins că unii dintre cei care citesc aceste rânduri ar putea face altceva mai util în acest moment. Suntem înlănțuiți de gadgeturi și cu greu sau cu ușor dăm din degete și risipim timpul în activități care de multe ori nu ne sunt folositoare.

Trecând la un alt nivel, suntem datori vânduți unui cuvânt pe care-l învățăm de mult prea devreme: amânarea. Nu vorbesc aici despre procrastinare în activități impuse. Ci pur și simplu lucruri despre care credem că vom avea grijă peste puțin timp. Și acel termen e împins tot mai în spate până își pierde valabilitatea.

Facem asta și pentru că mereu apare câte o urgență, câte o nevoie, câte o rugăminte. Și preferăm să le rezolvăm pe acelea și nu lucrurile care ne-ar putea aduce puțină bucurie și liniște. Rezultatul este că după aceea devenim cazane sub presiune și explodăm când ni-e lumea mai dragă. Și apoi ne întrebăm de ce.

O să vină odată un moment în care vom avea răgaz și vom privi înapoi. Trăiește oare omul care să nu se ia cu mâinile de cap zicând: uite cât timp am pierdut? Câte puteam face dacă alergam după nimicuri? Probabil există, nu pot da răspunsuri absolute.

Mi-ar plăcea să cred că putem ajunge să ne bucurăm cu adevărat de viața asta. De cele mai multe ori complicăm lucrurile crezând că o să iasă mai bine. Nu-i așa. Fiecare om are o busolă care îi poate spune ce e cu adevărat important. Chestiile de neratat. Doar că o folosim ca pe o alarmă, îi dăm snooze, și ne vedem de drum.

Viața e haos și nu se ține după un plan bine stabilit. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne ducem zilele conducând cu ochii închiși și ducând după noi regretele lucrurilor pe lângă care trecem. Dacă știm ce vrem de la viață, dacă știm ce așteaptă alții de la noi și dacă avem o destinație în minte, ar fi ideal să începem să plătim din datoria zilelor vândute. Și o să ne dăm seama dacă va face rău sau bine sufletului nostru.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/3aGZ7a97qwA

Cărțile pe care le-am citit în copilărie

 De multe ori, în conversații cu alți oameni care aveau o părere prea bună despre mine, am ajuns să fiu convins că ei credeau despre mine că am citit Mizerabilii la cinci ani, Război și pace la șapte și Cosmos la nouă. Adevărul mult mai simplu e că n-am fost niciodată un copil precoce. Ciudat, da, din născare, dar n-am luat-o pe panta genialității și n-am răsfoit tomuri înainte să învăț să scriu.

Adevărul este că am avut o copilărie literară destul de banală. Dacă aș face o paranteză, aș putea spune că probabil unii ar zice că ar fi peste medie (ca o șaorma). uitându-te pe statisticile astea horror despre cât de puțin se citește, nu cred că există vreo explicație a la Rosseau, cum că copiii citesc și apoi din adolescență fug de cărți ca ăla de tămâie. Cititul este un obicei care se cultivă și pentru păstrarea căruia trebuie să te lupți.

Revenind la mine, ce pot spune? Evident, primele amintiri sunt șterse și puține. Pot să vă spun despre primele cărți care mi-au fost citite și atât. Ah, da, aveau poze, multe poze. Una din ele a fost o Biblie, o Biblie albastră pentru copii, care avea o pagină text o pagină cu o imagine reprezentativă. Nu știu exact când am primit-o dar eram încă în copilăria destul de timpurie.

Pe lângă asta am moștenit un vraf de cărți tare neomogene pentru copii. Erau de pe timpul comunismului, dar erau chiar de copii. Una cu animale de curte, cu care empatizam pentru că vedeam cocoși, curcani și rațe pe pagină și apoi și-n ogradă, alta cu păsări sălbatice, una cu munți, alta cu Muc cel Mic, o ediție cu poezii de Eminescu și încă vreo câteva. Pe acelea le tot răsfoiam și le prindeam în minte, că după un timp luam personajele și fără să știu țeseam povestiri pentru ele.

Da, așa am început cu o Biblie pentru copii cu poze și cu Gogu Pintenogu.

A fost o perioadă în care am colecționat benzi desenate. Pe vremea aceea (anii 97-2002?) supereroii nu prea au prins și nici nu mergeam așa des la Arad să le cumpăr. Știu că am avut vreo 2-3 cărți cu Batman, Superman, Spider-Man dar mergeam prea rar ca să iau în serie. Ce am colecționat bine de tot a fost reviste cu Mickey Mouse, Tom și Jerry și apoi Donald Duck. Ah, mai ales ultimele care aveau tot felul de cadouri prostești pentru copii. Și pe alea le citeam și răsciteam fiind fascinat de poveștile de acolo.

Una din primele cărți pe care le-am primit a fost Amintiri din copilărie, răsplată pentru că am terminat clasa I-a. Sincer nu am fost atât de prins de ea. Dar m-am hrănit și m-am îmbogățit cu două cărți monumentale pentru vârsta aceea. Două antologii de texte, una galbenă pe care nu o mai am pentru că literalmente s-a destrămat de atâta citit și una albastră pe care o am.

Aveau texte de la Eminescu, Caragiale (povestiri) la Pinocchio, Hans Christian Andersen și alți autori ai copilăriei. Nu aș putea spune exact perioada, dar le răsfoiam și le citeam. Faptul că era un bufet literar atât de variat, din culturi diferite și perioade diferite, m-a făcut să văd cât de divers se poate scrie și mi-a format diferite paliere ale imaginației.

Și tot de pe atunci, prima mea colecție de cărți. Editura Regis. Coperte mișto și cărțile copilăriei. Vrăjitorul din Oz, Prințul fericit, Cărțile junglei, Crăiasa zăpezii, Fram ursul polar, Petre Ispirescu și alții. Pe astea le citeam tot cam odată cu antologiile acelea dar au fost pasul următor. Și prin ele am ajuns la the main man, Jules Verne.

Nu am citit tot ce a scris, dar tot ce am citit a fost ca scânteierea unei comete pe un cer întunecat. Deja era la o vârstă în care coceam povești chiar dacă nu ajungeau prea departe în formă scrisă (și probabil nu aveau consistență). Și poveștile lui cu călătorii au fost cireașa de pe tort. Una din cele mai frumoase amintiri este aceea în care citeam Copiii căpitanului Grant, în pat, într-o dimineața devreme de vară.

Apoi prin 2003 a fost concursul de creație literară la care am participat. Pentru a scrie ne-au trimis un pachet cu toate cărțile pentru copii scrise de Petru Ghelmez. Așa s-a mai așezat un etaj literar. Pe atunci mai ales lecturile istorice îmbinate cu literatura m-au atras și au menținut furtuna creației la putere maximă.

Dar adevărul e că nu stăteam toată ziua în casă și citeam. Eram încă copil, aveam jucăriile pe care le stăpâneam, serialele pe care le urmăream și orele în care stăteam afară alergând și spunându-mi povești. Și de la un timp am avut și un computer. Iar în acel program încărcat mai aveam timp să citesc și câte o carte! Deși nu eram cititor avid.

Pe lângă aceasta am citit și non-ficțiune. Primisem o Enciclopedie pentru Copii de la editura Aquila 93 și pe aia o pistonam des. Avea informații multe, în căsuțe și le puteam citi fără grija unei continuități. Apoi, într-un an de Crăciun, am primit o altă Enciclopedie pentru copii mai mare și un Atlas al lumii preistorice. Și pe acelea le citeam din scoarță în scoarță, bucățică cu bucățică. E amuzant că încă de pe atunci, chiar dacă răsfoiam toată cărțoaia, tot la zona umanistă zăboveam, cu istorie, literatură și artă în general.

Cam aici am ajuns în acea zi de iarnă târzie în care sortând cărți am dat peste Fundația lui Asimov. Ăsta era bagajul pe care l-am adus cu mine înainte de a mă pune să citesc opera lui. Când am pus mâna pe cartea aia, s-a sfârșit această etapă lungă de început. A fost însă foarte importantă pentru că fără ea, probabil că azi aș fi avut alte interese, mult mai cotidiene și vremelnice. Probabil morala din toată postarea asta tare lungă, este că nu trebuie să te naști expert (sau măcar competent), ci dacă muncești și plonjezi în domeniul care te atrage poți deveni... ceva.

Romanticul, ratatul și rătăcitul. Mini-recenzii 3

 

Încă trei cărți scurte, dar pline de personaje și situații fascinante

Bătrânul care citea romane de dragoste, Luis de Sepulveda

Protagonistul, Antonio Jose Bolivar, trăiește în jungla amazoniană adâncă. Aici sunt formate avanposturi umane răsfrânte de-a lungul râurilor, în mijlocul naturii neîmblânzite. Singura legătură cu civilizația este un vas care ajunge în micul port la câteva luni. Atunci Bolivar îl întâlnește pe prietenul său, un dentist, care-i aduce un dar neașteptat, romane de dragoste.

Intriga începe odată cu apariția unui cadavru al unui explorator străin de această lume luxuriantă. Intrarea sa neatentă duce la ridicarea mâniei unui jaguar care începe să atace pe cei ce trăiesc în acea mică comunitate. Se organizează o expediție de vânătoare, dar în cele din urmă e datoria lui Bolivar să așeze din nou lucrurile pe făgașul normal.

Între titlu și conținutul romanului e o ușoară defazare. Mă așteptam probabil la unele monologuri în care protagonistul să explice de ce citește romane de dragoste sau ceva asemănător. În schimb, chiar dacă sunt menționate, și reprezintă o bază fundațională a gândirii lui Bolivar, de fapt personajul principal este jungla.

Rar am citit romane în care să fii imersat în peisajul umed, sufocant, plin de mirosuri grele și animale-zeci al junglei. Dincolo de descriere Sepulveda așază factorul uman și studiază ce se poate întâmpla cu cineva care trebuie să trăiască într-un mediu atât de neprielnic. Bolivar se metamorfozează dintr-un om obișnuit într-un locuitor al pădurii, îi învață legile și pierde ceva din umanitatea sa. Confruntarea finală nu are nimic hollywoodian în care fiara este ucisă, ci are un aer de tragedie și regret față de o ingerință inoportună într-un mediu pe care nu-l înțelegem.

 

Glorie târzie, Arthur Schnitzler

Eduard Saxberger e un funcționar vienez care într-o zi primește vizita unui tânăr poet. Acesta îl aclamă pentru un volum de versuri publicat în tinerețe și vrea să-l prezinte cenaclului de care aparține. Deși ezită la început, merge și este luat de val. Începe să creadă că într-adevăr a ratat o ocazie în tinerețe și speră ca măcar acum să guste puțină celebritate.

Foarte repede lucrurile se răstoarnă. Talentul pare să-l fi părăsit, cenaclul nu e format din generația ce trebuia să schimbe fața literaturii austriece, și nimeni nu-i oferă suficient credit pentru a vedea flacăra creatoare care l-a mistuit cândva. Odată cu o lectură publică dezastruoasă se alege praful de ambițiile literare ale bătrânului funcționar.

E o nuvelă care lovește pe mai multe nivele. E actuală și cred că fiecare persoană care a vrut să publice vreodată se regăsește în călătoria personajelor. Vorbește despre cât de mult ne afectează mediul în care trăim și despre puterea rutinei asupra imaginației. Dar și despre ocaziile pierdute, despre speranțe înșelate și opinii prea înalte despre sine. E de citit.

 

Novocento, Alessandro Barricco

Un text și mai scurt, un monolog teatral, fascinant și plin de imaginație. Novocento este doar unul din numele protagonistului, un băiat găsit în portul New York și adoptat de un matelot care-i poartă grija până la moartea sa. Acest tânăr are un talent uluitor la pian, cântând dumnezeiește. De asemenea n-a pus niciodată piciorul pe pământ, petrecându-și întreaga viață la bordul navei care l-a adoptat.

Pe lângă aceste scurte detalii, mi-a plăcut foarte mult stilul lui Barricco. Mânuiește cuvântul cu migală și trântește câte o descriere proaspătă. Îți pictează în minte imaginile mării nemărginite, ale spațiilor strâmte ale navei sau ale petrecerilor somptuoase de la bordul acestei. Evident în centru se află Novocento, omul care a crezut în nemărginirea mării, dar s-a temut de infinitul orașului. De asemenea o lectură plină de energie și patetism.

Sturza la puterea a treia. Reclamă

 Cred că fiecare cetățean de pe Internet e convins că singurul lucru de care nu are nevoie este o reclamă în plus. Așadar, hai să-mi fac reclamă!

În lunile care au trecut mi-am dat seama că încă nu am atins nivelul unei mașinării de marketing eficiente, chiar dacă mi-am făcut pagină pe Instagram și Facebook și așa mai departe. E loc de mai bine.

De la ziua în care mergi la tipografie, încarci pachete și apoi ajungi acasă, le înșiri pe pereți până la aceea în care citești un mesaj încurajator, simți că orele în care te-ai bătut cu cartea au meritat. Rămâne partea în care lucrarea ta ajunge să lumineze la drumul mare atrăgând alți cititori interesați.

Pentru a ușura acest lucru am încropit această postare unde găsiți laolaltă cele trei cărți scrise, o scurtă descriere, cuvinte cheie și un link către site-ul Scribd unde am încărcat fragmente, pentru a stârni curiozitatea.

 

Labirinturi de lut, roman-175 pagini; 25 RON

 

Cum ar fi să ratăm acea întâlnire providențială cu persoana care ne poate schimba viața? Cu acela care ne poate deschide ochii în fața potențialului nostru? Dar dacă nu am face-o? Lea, studentă în anul întâi la Timișoara, dă peste August un tânăr excentric revenit acasă în Arad. Cei doi vor porni pe străzile orașului descoperindu-se încet unul pe altul, scoțând la iveală poverile sufletului și drumul spre vise, o cale ce aparent nu duce nicăieri. Vor putea să treacă peste aceste obstacole și să elibereze din labirinturile de lut în care s-au îngropat?

Cuvinte cheie: rătăcitor, casă, vis, noroc, naivitate, încredere

Link Scribd: https://ro.scribd.com/document/521212322/Labirinturi-de-Lut-fragment 

 

 

Ocolul inimii și-al clipei, antologie de povestiri-295 pagini; 30 RON

 

Cum poți măsura ambiția unui om? Curiozitatea sa? Credința sa? Care e unitatea de măsură? Dacă aceea ar fi inima, e ușor să ne privim și să vedem până unde suntem dispuși să mergem pentru a afla răspunsul la întrebările care ne mistuie.

Șase povestiri, eroi din diferite timpuri și locuri, toți căutând să măsoare cât de mare este lumea în care se găsesc așezați. Călătorii dincolo de cotidian în inima misterului vieții, primind răspunsuri sau născând mai multe întrebări...

Cuvinte cheie: pictură, război, miracol, carte, virus, spațiu, sfinx

Link Scribd: https://ro.scribd.com/document/521680514/Ocolul-Inimii-Si-Al-Clipei-Fragmente 

 

Zece ani de pribegie, roman-420 pagini; 40 RON

 

Cât timp îi ia unui om să-și găsească drumul? Un an este suficient? Trei? Cinci? Șapte?

Au trecut zece ani de când promoția 2007 a Liceului Pedagogic Dimitrie Cantemir din orașul-port Vălimar a absolvit. Împrăștiați în lumea largă trăiesc vieți de oameni mari și sunt nevoiți să facă față consecințelor deciziilor lor...

Patru foști colegi sunt prinși în rutina zilei străduindu-se să se ridice la înălțimea unor așteptări ce îi forțează să facă alegeri dureroase. Când trag linie și văd că ies în pierdere cum vor reuși să întoarcă sorții în favoarea lor și să pună mâna pe o fărâmă de fericire?

Cuvinte cheie: prietenie, eșec, restaurare, nostalgie, ruptură, smerire

Link Scribd:    https://ro.scribd.com/document/539501680/Zece-Ani-de-Pribegie-Sample 

 

Și acum, anunțul. Toată viața am încercat să fiu contra curentului. Și îmi păstrez tendința. Dacă toată lumea anunță că prețurile cresc, eu le scad. Nu cu mult că nu am de unde. Așa că din momentul în care veți citi această postare înainte, fiecare carte va costa cu 5 lei mai puțin. Transportul va rămâne gratuit. Am găsit și-un hashtag poetic (șocant, știu): #scoatecinciul

Comenzile se pot face printr-un simplu comentariu oriunde veți vedea numele Cronicile lui Cezar sau pe pagina personală de Facebook

Moșteniri, rîndunici și pictori. Mini-recenzii 2

 Azi e duminică, nu? Nu se supără nimeni dacă mutăm începutul săptămânii măcar odată. Zilele trecute am avut capul ocupat de alte idei și nu am vrut să-mi cheltui neuronii activi pe prea multe activități. Dar acum, pot vorbi. Am marcat încă trei romane/nuvele scurte, de data asta de la editura Polirom. Să vă spun două lucruri despre fiecare.

 

Buddha din podul casei, Julie Otsuko

Recunosc, am cumpărat cartea pentru copertă. Nu mă pricep să rezist tentațiilor consumeriste. Sunt slab. Dar ce se ascunde dincolo de o față frumoasă?

Povestea cărții este una generațională descriind exodul multor femei tinere japoneze pe coasta de Vest a Statelor Unite la începutul secolului al XX-lea. Plecând pentru a se căsători și a-și construi o viață nouă, nu tot ce se citește e adevărat. Nu există un protagonist al cărții, autoarea folosindu-se probabil de studiile sale în domeniu pentru a crea un personaj colectiv pe care îl surprindem în diferite ipostaze.

E fascinantă tranziția care se desfășoară în doar douăzeci de ani. De la fermieri săraci, imigranții japonezi ajung în orașele americane în slujbe mărunte, dar apoi devin parte din aluatul social. Și tot la fel de repede sunt remarcați ca paria odată cu izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial și declanșarea unei isterii față de o presupusă coloană a cincea infiltrată pe teritoriul american.

Cartea este bună în prima parte datorită tonului emoțional și a experiențelor dramatice ale femeilor japoneze. În partea a doua câștigă prin tensiunea cauzată de iminenta deportare a japonezilor bazată pe teama de un atac intern. Fără a spune prea multe, e absolut înfricoșător cât de repede oamenii se pot întoarce contra oamenilor datorită faptului că sunt diferiți și indicați ca fiind un pericol. Și vorbim despre o țară care pe atunci reprezenta un etalon de civilizație și libertate.

 

 

În livadă, rândunicile, Peter Hobbs

Un roman scurt, melancolic și personal

Povestea se desfășoară în Pakistan, unde un adolescent care trăiește împreună cu familia sa pe o moșie măruntă ajunge să țină la o fată pentru prima dată. Cei doi se reîntâlnesc la o nuntă și el o invită să vadă livada sa despre care îi vorbise atât. Dar ea era fiica unui om important care îi pedepsește acest act de nesupunere. Băiatul îi ia apărarea fără să știe cât îl va costa. Va ajunge în închisoare, respins de societate și odată întors acasă nu poate să nu treacă măcar odată prin vechea livadă aflată acum în proprietatea unui străin.

Deși premisa pare interesantă, e ușor de remarcat un filon de naivitate care într-un fel e specific vârstei. Evident sunt puse în antiteză violența și cruzimea întâlnită în închisoare cu gingășia și bunătatea unei povești de dragoste care nu a fost consumată, practic nici măcar declarată. Tânărul povestitor a găsit o sămânță de bine de care s-a agățat pentru a nu se prăbuși. E o dovadă a faptului că o simplă faptă bună poate lăsa urme adânci în conștiința unui individ. De asemenea, poate susține și o meditație despre puterea imaterială a dragostei, chiar și aceea care în realitate nu a existat niciodată, dar care a reușit să înalțe un suflet prăbușit în mizerie

 

 

Scenă din viața unui pictor călător, Cesar Aira

O nuvelă largă, în spațiul deschis

Ajungem în America de Sud, pe urmele unui pictor, Johan Moritz Rugendas și a unui alt artist împătimit care caută să priceapă mai mult din talentul și tehnica primului. Se citește ca un roman de călătorie până la un moment în care lovește intriga. Rugendas suferă un accident devastator care nu îi va lua însă pofta de a compune imagini pătrunzătoare. Fără prea multă acțiune până la un atac final al amerindienilor, constă mai mult din descrierea interioară a schimbării produse lui Rugendas, dar și din admirația față de arta picturii acestuia.

Aș putea asemăna această carte cu un jurnal video, o cameră de luat vederi care se deplasează de-a lungul unor peisaje cu adevărat insolite, de-a lungul pampasului sau prin văi adânci și misterioase. Are o glazură subțire de roman de aventuri, dar în principal e vorba despre biografia romanțată a lui Rugendas și despre acea călătorie dramatică de-a lungul continentului sudamerican.