O săptămînă internațională. Mini-recenzii

Săptămâna trecută mi-am propus să citesc câte o carte scrisă de un autor de pe un continent diferit. Aproape mi-a reușit.

 

Viața domnului de Moliere, Mihail Bulgakov

Dacă vrei să cunoști viața lui Moliere, cel puțin cele mai importante evenimente, ți-ai găsit cartea. Departe de a fi un roman propriu-zis, este un fel de biografie a acestuia în care privim ascensiunea și gloria dramaturgului francez.

Cu toate acestea, nu prea e nimic deosebit în această carte. Adică o semnătură unică Bulgakov. Dacă aș fi studiat eu viața lui Moliere, aș fi putut scrie ceva asemănător. Exagerez, evident, dar adevărul e că intervenția autorului e puțin limitată, asemenea unui biograf rece, derulând pelicula subiectului ales pentru studiu.

S-ar putea ca probabil fix ăsta să fie scopul. Pe coperta cărții apare comparația dintre Moliere și Bulgakov ca doi autori constrânși de regimurile politice în care trăiau să își cenzureze opera. Nu e carte rea, poți afla multe informații, dar ar trebui tratată undeva la hotarul non-ficțiunii.

 

Suspine tandre, Yoko Ogawa

Nu știu dacă v-am spus-o, dar mă dau în vânt după romane cu acțiunea în Japonia. De la Kazuo Ishiguro la Memoriile unei gheișe, au ceva autorii ăștia, sau pământul ăla de-l face plăcut la citit.

Și romanul ăsta e bunicel. E povestea unei femei care pleacă de acasă după o ceartă cu soțul ei, de care știe că are o aventură. Se retrage la o cabană pe care o cunoaște din copilărie sperând să-și reîncarce bateriile. Se întâlnește cu vecinii ei, un bărbat și o femeie mai tânără, care construiesc clavecine. Dezvoltă o relație de prietenie și puțin mai mult, iar acele luni petrecute acolo, reprezintă o revigorare a spiritului rănit al protagonistei.

Mi-a plăcut cartea. De la descrierile pădurii, a naturii în general, la dinamica personajelor. Toate trei sunt interesante în felul lor, oferind diferite ipostaze ale traumei, închiderii în sine și încercării de a trece peste durere. La final ajungi să empatizezi suficient cu fiecare. Of, până la final empatizezi și cu cățelușul ăla simpatic ce tot apare prin carte!

 

 

Epoca de fier, J.M. Coetzee

O carte apăsătoare. Un jurnal al unei femei muribunde din Africa de Sud a anilor 90 către fiica ei mutată în Statele Unite. Leagă suferința individuală umană de efectele cutremurelor politice și de eșecul guvernelor de a-și respecta oamenii pe care ar trebui să-i slujească. Mai vorbește și despre legăturile care se formează între oameni diferiți, străini, dar care pot ajunge să-și demonstreze dacă nu dragostea, măcar loialitatea.

În afara casei protagonistei se aciuase un om al străzii pe care ajunge să-l primească în casă, spre nemulțumirea menajerei. Acesta trece printr-o transformare de la un musafir deranjant la un sprijin în ultimele zile ale femeii. La rândul ei aceasta are propria ei experiență relevatoare pe măsură ce se îngrijește de fiii menajerei, copii de culoare ce vor să lupte contra apartheidului și suferă consecințele. Astfel, se împletesc spasmele unei națiuni în derivă cu durerea unei femei care simte că odată cu moartea ei, se prăbușește ceva din lumea frumoasă pe care o  cunoscuse cândva.

Solarienii, Norman Spinrad

Ok, cu asta am sărit puțin calul. Căutam ceva din America și am hotărât SF și am hotărât să fie scurt.

Ideea cărții, omenirea e strânsă într-o Confederație interplanetară. Se luptă cu niște extratereștri logici puși pe distrugerea umanității. E o luptă pierzătoare, dar toți așteaptă intervenția ex machina a Fortăreței Sol, căminul originar al oamenilor și ultimul bastion. Când aceștia apar în sfârșit, vin cu un plan, dar nu e deloc ceea ce se așteaptă generalii pământeni.

În primul rând, pe măsură ce citeam cartea nu am putut să nu evit asemănările cu opera lui Asimov. Totul are un twist la final pe care l-ai putea aștepta de la acesta. Protagoniștii sunt telepați, veniți de departe gata să influențe un imperiu (să-i spunem). Mai e și raportul dintre solarieni care seamănă bine de tot cu Gaia lui Asimov (s-o fi inspirat de aici?). Și mai era și un vizionar care a înțeles starea omenirii și a făcut un sacrificiu pentru a o duce pe drumul cel bun. Asta sună mult cu Hari Seldon, dar în același timp și cu ceva din universul Dune, în care protagonistul face o alegere similară.

Dacă aș lua cartea ca atare, e suficient de interesantă. E și scurtă, așa că Spinrad nu bate câmpii și te duce în fugă până la destinație. Poate alienii sunt un pic simpluți, dar cam asta ar fi ideea. Și finalul e descris atât de poetic, încât lași de la tine faptul că era evident unde se va ajunge. E o carte suficient de bună, atâta timp cât accepți limitările timpului.

O săptămână în pantă ascendentă. Mini-recenzii

 

După destăinuirile de săptămâna trecută, am mai plonjat în câteva volume de literatură. Răspunsul diferă, dar se aseamănă ca o săgeată care își îndreaptă vârful înspre satisfacție literară. După un timp.

 

Nuvele inedite, Boris Vian

Da, nu mi-a plăcut. Mai mini de atât nu pot. S-ar putea să însemne ceva pentru criticii literari sau pentru istoria literaturii, dar să citești niște texte care nu au logică, e o pierdere de timp. Bună probabil pentru studenții de la litere sau ceva de genul. Dacă asta mă face un pic mai incult, i ll take the trophy home.

 

Sentimentul primar al nevinovăției, Dana Grigorcea

Așteptări mari mulțumite într-o parte. Povestea începe cu un jaf la care ia parte protagonista cărții. După aceea, își ia un concediu de odihnă în cadrul căruia se întoarce în cartierul Cotroceni unde a copilărit și intră într-un carusel al amintirilor.

Spusesem deja că nu sunt fanul cărților în care naratorul pune pe pagină memorii care sunt disparate dar care nu au nicio relevanță pentru intriga cărții. Așa că și acum nu pot spune că am fost încântat. Am citit, cel puțin am mimat interesul emoțional, dar nu am putut trece dincolo de acest salt superficial.

În plus, nu există neapărat o poveste. La un moment dat s-ar fi părut că există ceva ascuns în spatele hoțului care reapare random în unele capitole. E ceva ascuns, existențial, nu există, ea e hoața? Nu există niciun răspuns. În schimb ne concentrăm pe niște petreceri și pe oameni care se uită la televizor alb negru cu folie color peste.

Emoția cea mai puternică pe care mi-a stârnit-o a fost dorul după București. În acele momente în care stabilește cadrul momentului și descrie drumuri încoace și încolo, mă vedeam și eu pe acolo. Nu e suficient pentru a o face o carte pe care eu, personal și subiectiv, aș recomanda-o, dar o putem lua ca pe un fapt pozitiv.

 

Din pântecul balenei, Sjon

Mi-a luat mult prea mult timp ca să fac legătura între Jonas, protagonistul și biblicul Iona. Aici eu sunt vinovatul.

Asta e o carte bună. Nu e pentru orice stomac, dar e bună. E povestea unui medic/șaman/om renascentist din Islanda barocă ce este exilat pe o insulă din cauza unei acuzații de vrăjitorie. Aici e referința la peștele cel mare care îl înghite pe profet.

Adevărul e că acea acuzație a fost doar un pretext și în spate se ascunde mai degrabă invidie, ură și dorință de răzbunare din partea unui magisteriu corupt și venal. Jonas este o victimă, un deznădăjduit al soartei care încet își pierde orice conexiune cu o viață pe care am putea-o înțelege ca fiind normală.

Sjon excelează în descrierea gândurilor sale dar mai ales în pictarea unor imagini ale naturii de-a dreptul inedite. Nordul îndepărtat e un loc care probabil ar fi interesant de explorat și care oferă ochilor peisaje de neuitat. Astfel pentru un savant plin de curios față de mecanismele misterioase ale lumii, aceasta oferă un spectacol incitant și uneori greu de descifrat.

 

 

Păsările galbene, Kevin Powers

N-am auzit în viața mea de omul ăsta, dar am fost impresionat de la prima pagină. Cea mai bună carte citită săptămâna asta, fără îndoială. Și cea mai greu de digerat. E o poveste de război, așa că nu sunt prea multe surprize.

Protagonistul e un tânăr care s-a înrolat voluntar în războiul din Irak. Împreună cu compania sa ajunge în provincia Ninive unde patrulează împreună cu camarazii săi. Dar acolo se întâmplă un eveniment neașteptat și tragic care îi va bântui memoria.

Romanul nu este liniar ci ne poartă din Irak unde sunt descrise evenimentele în sine, în Richmond, Virginia, locul natal unde se întoarce și încearcă să-și pună în ordine trăirile. După cum spuneam scriitura e excepțională, deși probabil că limbajul colorat al soldaților îi va speria pe cei mai slabi de înger.

Oricum subiectul este unul apăsător și ne aduce aminte de un adevăr evident. Doar aceia care cunosc războiul în prima linie îl pot înțelege. Felul în care un om pe lângă care treci pe stradă devine în câteva luni o mașină de ucis este dezumanizat și lasă sechele care nu se vindecă odată ce te-ai întors la o viață normală.

Dacă aveți ocazia să puneți mâna pe cartea asta, nu ezitați. Și ca un bonus, nici nu e lungă, abia trece de 200 pagini

Până la urmă, bine că a fost Asimov!

 

Disclaimer cu lucruri evidente: știm cu toții că opiniile despre literatură în general sunt subiective și influențate de condiții specifice individuale. Exact ca următoarele rânduri pe care am să le aștern.

Am simțit nevoia să scriu dincolo de mini-recenziile mele pentru că încep să ajung la o concluzie referitoare la scriitorii pe care i-am întâlnit în lecturile recente. După cum am scris și mai sus aceasta poate fi validă doar în dreptul meu sau a arădenilor stângaci născuți în septembrie sau a pasionaților de istorie și fotografie care ascultă Hans Zimmer. Nu știu. Dar la asta m-am gândit zilele trecute.

A fost bine că l-am citit pe Asimov când am făcut-o. Am scris într-o postare anterioară despre felul în care m-a influențat și după ce am citit Fundația am avut primele gânduri serioase de a scrie cărți (le aveam și înainte, dar erau mai degrabă copilării). Dar acum nici măcar nu mai țin cont de rolul său în activarea imaginației, ci pur și simplu de stil, un aspect personalizat și interpretabil.

Probabil cel mai mișto lucru legat de literatură e că poți scrie despre ceea ce vrei tu, atâta vreme cât poți scrie bine și reușești să convingi lumea să-ți ia cărțile. Fiecare găsește exact ceea ce îi place și dacă e norocos, se prinde de o nișă, descoperind noi și noi autori.

În cazul meu se pare că am găsit ceva ce nu prea îmi place. S-ar putea să trec într-o nouă etapă literară sau cine știe de ce, dar ultimele romane citite se încadrează cam în aceleași procedee care dont spark joy, cum ar spune Marie Kondo. Cine vrea nume să caute recenziile de săptămâna trecută în mod special.

Despre ce vorbesc? Sunt genul acela de cărți care merg pe linia fluxul conșțiinței, cu un narator omniscient ce controlează fluxul povestirii și ne ia de mână. Dintr-un punct din prezentul acestuia plecăm într-o călătorie în trecut, unde ni se povestesc anumite lucruri despre acesta, despre experiențele trăite și oamenii pe care i-a cunoscut. O scurtă paranteză, sunt convins că există romane scrise extrem de bine care folosesc această tehnică. Pe unele le-am citit. De fapt, sunt eu prea specific.

Nu e doar fluxul conștiinței, ci pur și simplu un monolog sau dialog, depănarea unei povești în fața unei audiențe mai mari sau mai mici. Scopul este doar acesta, de a actualiza acele situații, de a le aduce la cunoștința cititorului. Nu există nimic mai adânc sau poate există o temă, și aceea restrânsă în execuție.

Cum am scris mai sus, unii autori reușesc să te prindă mai bine într-o astfel de narațiune decât alții. Dar parcă mie nu prea mai îmi plac astfel de cărți. Nu mă aștept să primesc vreo morală mai mult sau mai puțin voalată la finele volumului, dar trebuie să fie ceva. Dacă stau bine să mă gândesc ar putea fi o erupție a introvertismului pentru că ceea ce fac astfel de romane seamănă bine cu discuția măruntă care este, evident, kryptonita noastră.

În vreme ce mă gândeam la astea, mi-am dat seama, uăi ce norocos am fost că l-am citit pe Asimov în adolescență! Stilul lui m-a fascinat pentru că este exact opusul a ceea ce spuneam mai sus. Este țintit, chirurgical, aproape matematic, oferind însă suficient loc pentru mirare. Există un ceas care ticăie și personaje care întâmpină situații neașteptate care îi modelează.

Și nu e doar Asimov. După el au venit Frank Herbert, Orson Scott Card, Tolkien și alții. Autori care au fost de-a dreptul creatori străduindu-se ca textul lor să aibă aparența unei lumi vii, care are să-ți ofere mult mai mult decât o scurtă melancolie când muți cartea de pe un raft pe altul. Textul putea deveni un puzzle, un loc de dezbatere, o fotografie în cuvinte, sau o cameră secretă unde se ascundeau referințe la alte opere sau mai știu eu ce.

De fapt ideea se leagă mai degrabă de momentul potrivit decât de altceva. Dacă nu aș fi citit Asimov, ci un alt autor lucrurile ar fi stat altfel. Poate niciodată nu aș fi prins gust pentru a merge mai departe cu imaginatul poveștilor. Sau acestea ar fi arătat altfel. Linia de asamblare mentală ar fi fost montată cu totul diferit. Astfel aș putea spune că a fost poate providențial contactul cu Fundația.

Până la urmă nimeni nu trebuie să imite pe nimeni. Literatura nu ar trebui să aibă limite și restricții de stil, posedând acest spirit ludic, de explorare. Dar tocmai această extindere la infinit va face ca cititorul să se limiteze la un colțișor. Pentru că fiecare avem preferințele și prejudecățile noastre care ne îndreaptă inevitabil înspre un anumit gen sau stil literar, evitând altele cu precizie de arcaș. Și e bine până la urmă. Pentru că drumul livresc al fiecăruia e diferit și ajunge pe cele mai neașteptate cărări. Atunci când trebuie.

Ascuțind topoarele literare. Mini-recenzii

 Pe măsură ce mă adâncesc în hățișul bibliotecii mele, introvertismul îmi este pus la încercare. Eu sunt o persoană care încearcă să vadă binele în orice situație și se străduie să aplaneze conflicte, chiar și când nu apar. De aceea, în recenziile de până acum mă străduiam să mă rezum la detalii pozitive sau măcar neutre.

Adevărul e că la un moment dat ajungi la o epifanie personală. Și oricât de mult ai încerca să-l scuzi pe autor, sunt totuși niște bani oferiți editurii/anticariatului, e timp care poate fi încărcat cu altceva. În punctul ăsta, orice critici constructive nu sunt de domeniul ranchiunii, ci al bunului simț. La fel m-aș simți și eu față de cineva care mi-ar explica de ce vreuna din cărțile mele nu au fost bine scrise.

So, hai să vorbim despre cărți.

 

La limită, Diana Farca

Din vremea când cumpăram romane fără discriminare, am apucat și volumașul ăsta. Era și gândul acela că ajuți un tânăr scriitor român așa că nu m-am putut abține. Și pot  spune că în mare mi-a plăcut, am înțeles unde bate, care sunt temele prezentate. Doar că felul în care este scris dă senzația avântului tineresc al pasiunii, fără o atenție acordată direcțiilor tradiționale ale literaturii.

Îți dă o senzație de optimism puțin naiv, lucrurile rezolvându-se un pic prea ușor pentru protagoniști. În plus felul în care sare de la un punct de vedere al personajului la altul este uneori amețitor și confuz. Alte părți sunt repetitive. Și centrul narațiunii, o poveste în ramă începe pe neașteptate și fără avertisment. Ceea ce e prezentat e suficient de interesant pentru a te face să continui să citești, dar stilul este încă în rafinare.

[Dați șanse scriitorilor tineri și încurajați-i să continue!]

 

Thais, Anatole France

Un roman scurtuț și interesant. Cred că mi-a plăcut cel mai mult de săptămâna asta. Povestea e simplă. Un călugăr din deșertul egiptean e convins că are o viziune din partea lui Dumnezeu de a merge în Alexandria și de a chema la pocăință pe Thais, cea mai admirată curtezană a timpului. Așa că pleacă într-acolo pentru a-și duce la îndeplinire misiunea. Dar ieșirea pe terenul de joacă al păcatului va avea rezultate neașteptate.

Mi-a plăcut mai mult probabil datorită așezării istorice, pe vremea de final a Imperiului Roman. Detaliile, fie istorice, religioase sau culturale sunt fascinante și povestirea are de câștigat datorită acesteia. Personajele își joacă bine rolul fără a avea neapărat o profunzime aparentă. Pafnutie e călugărul loial și naiv care se va confrunta cu realități pe care nu le poate stăpâni. Thais este o femeie care are nevoie doar de o scânteie pentru a-și reaprinde credința și a urca întru sfințenie. Probabil oscilația sufletească a lui Pafnutie reprezintă inima cărții și conduce la morala pe care autorul voia să o expună

[Interesantă pentru detaliile istorice, dar și pentru tumultul personajelor]

 

Doamna din lac, Raymond Chandler

După Agatha Christie și Rodica Ojog-Brașoveanu, a venit rândul unui alt boss polițist. Chandler e faimos și printre neinițiații ca mine într-ale literaturii de gen. Și mi-a plăcut cartea.

Mi-a luat puțin până m-am obișnuit cu stilul american al cărții. Și apoi m-am simțit ca acasă pentru că opera lui Chandler a fost preluată și adaptată literar și cinematic de toți viitorii compozitori polițiști.

Philip Marlowe e un detectiv angajat pentru a investiga dispariția soției unui bogătaș. Cu cât merge mai departe pe urmele acestui caz va descoperi că este mult mai complicat și pânza de păianjen se întinde mai multe decât crezuse inițial. Și vinovatul era cineva la care nu te-ai fi așteptat.

Nu e mirare că Chandler a fost numit un maestru al genului polițist. Proza e bună, ușoară când trebuie, misterioasă la nevoie, presărând suficiente detalii pentru a lucra la caz alături de Marlowe. Fundalul și atmosfera pot părea acum clișeice tocmai pentru că reprezintă inspirația a sute de imitatori mai mult sau mai puțin talentați. În orice caz, Doamna din lac e un clasic al literaturii polițiste.

 

Un om în întuneric, Paul Auster

Da, îmi recunosc dezamăgirea. Am plecat cu cinci feluri de așteptări în patruzeci de pagini și până la urmă nu am ajuns niciunde. Auster spune povestea unui bărbat invalid, ce stă la pat și într-o noapte compune o poveste despre un al doilea război civil american.

Protagonistul este aruncat în acea lume distopică și poate scăpa doar dacă-l ucide pe acela care visează războiul, însăși Brill. În acel moment credeam că romanul se inspiră din ideile lui Philip K Dick și încercam să văd cum se unesc cele două fire narative. Spoiler: asta nu se întâmplă. La un anumit punct Brill renunță să mai viseze și trece la alte gânduri.

Înțeleg că autorul încearcă să prezinte noaptea de insomnie a unui om și felul în care acesta se confruntă cu trauma, dar poate ar exista un alt mod de a o face. În cele din urmă narațiunea se îndreaptă către povestea de dragoste dintre el și soția sa decedată, istorisită nepoatei. Nu e nimic frustrant, dar nici nou care să ofere o perspectivă diferită.

 

Apa neagră, Joyce Carol Oates

Roman de clef, adică un roman care se inspiră și repovestește o întâmplare reală. Am învățat ceva nou. Cartea aceasta pleacă de la o tragedie petrecută prin anii 70 când senatorul Edward Kennedy se răstoarnă cu mașina într-un lac. Împreună cu el se afla o secretară care nu va supraviețui accidentului.

Aceasta e și povestea cărții, cu alți protagoniști. E o poveste scurtă, dar felul în care e prezentată m-a descurajat. În locul unei narațiuni liniare, se începe cu sfârșitul și de-a lungul celor o sută și șaptezeci de pagini, se reiau frânturi din viața fetei ce urma să moară. E ca și cum ai merge într-o încăpere și la fiecare cinci pași cineva ar stinge becul, l-ar aprinde din nou și tot așa. E greu să te concentrezi sau să depui inimă în contul poveștii.

Evident totul se bazează pe o tragedie reală care merită taxată și probabil există o anumită valoare dincolo de cea stilistică, dar ca un simplu cititor, nu mi se poate cere să cercetez în profunzime când forma ajunge să împiedice lectura lejeră.

[De citit și tras propriile concluzii]

Povești de departe, de demult. Mini-recenzii

 

Dacă tot vine vara, m-am pus pe citit cărți din zona tropicală. Dar adevărul este că asta nu înseamnă neapărat o poveste veselă. Dimpotrivă. Ah, și mi-am luat prima țeapă literară specifică anilor 90.

 

Luna și doi bani jumătate, Somerset Maugham

După cum spune descrierea de pe coperta a patra, povestea romanului este o biografie romanțată a vieții pictorului Gaugain. Doar că aici e vorba de un englez, banal în toate privințele până în ziua în care își părăsește soția, casa, slujba și se mută la Paris pentru a învăța pictură. E urmat de un prieten comun care încearcă să-l aducă înapoi la soția sa, dar care descoperă că adevărul e mult mai complicat.

Strickland, acesta e numele protagonistului, devine un pictor genial, neînțeles, și apreciat abia după moarte. În viață a ajuns să se lepede complet de toate standardele și cutumele sociale având fixația maniacală de a picta cât mai mult înainte de moarte. Acest comportament antisocial îl transformă într-un persoană antipatică, ruptă de realitate și căutând să se refugieze doar în arta sa.

Punctul forte al cărții este această analiză a lui Strickland. Cum se face că un om banal renunță la tot pentru o pasiune, descoperind însă că avea un talent impresionant? Merită oare acest efort având în vedere că ajungi să-i alienezi pe toți apropiații tăi și să devii un pustnic ce se închină prin artă? Maugham plusează prin câteva portrete paralele, realizate în scurt, dar care pun în contrast pe Strickland, care apare în postura de creator, dar și alți oameni simpli care creează și ei, chiar dacă niciodată nu vor intra în istorie.

[Carte ce conține meditații despre artist, artă și excesele sale]

 

 

Trei nuvele exemplare, Miguel de Unamuno

O cărticică de aproape o sută patruzeci de pagini ce strânge laolaltă trei texte ale scriitorului spaniol. În prefața cărții sale el deplânge faptul că literatura din timpul său este copleșită de romane siropoase citite în special de gospodine (să folosim termenul modern). El vine cu o alternativă în aceste trei texte de-a dreptul dramatice.

Primul conține conflictul intern al unui bărbat, prins între două femei, o văduvă ce dorea un copil și femeia pe care iubea, care ajunge o mamă surogat. Deși acest aranjament ar putea părea că este echitabil, orice ruptură are un cost și se plătește. A doua povestire despre o familie nobiliară, cu două fete de măritat și un curtenitor încâlcit în dispute de familie care tulbură casa dar și comunitatea mai largă. Ultima povestire, despre o tânără frumoasă care se îndrăgostește de un moșier parvenit și sălbatic. Ea vrea să știe dacă îl iubește cu adevărat, iar această dorință o va împinge în brațele nebuniei.

Sunt trei nuvele interesante, apăsătoare, baroce în compoziție și imagini. Par a fi încărcate de spiritul și morala de sfârșit de secol al XIX-lea, chiar dacă împing până la limită simțămintele etice ale vremii. Privite printre rânduri reușesc să stârnească suficiente întrebări și discuții despre natura iubirii și despre încorsetarea socială ce de multe ori duce la drame în spatele ușilor închise.

[Povești baroce, pasionale și brutale ce explorează unghere umbrite ale dragostei]

 

 

Groaza, Honore de Balzac?

Cartea asta a fost o scamatorie. Deși n-am apucat, știu că prin anii 90 au apărut ca ciupercile după ploaie multe edituri mărunte ce au luat drepturi de autor pentru cărți mari. Și când nu au făcut-o, au scos din burtă cărți.

Așadar, cartea aceasta nu a fost scrisă de Balzac. Nu am studiat problema mai departe, dar dintre 3 povestiri, probabil prima este opera sa, iar restul sunt adăugiri din alți autori. Am dus-o totuși până la capăt și datorită scurtimii.

Prima povestire este despre o contesă franceză care a înnebunit după retragerea franceză din Rusia din 1812 și revenirea acasă. Bărbatul care o iubea a regăsit-o după mulți ani și a încercat orice pentru a o aduce înapoi la normalitate. Au existat consecințe la aceste încercări.

Cea de-a doua povestire vorbește despre un arhitect care nu vrea să audă de iubire și lucrează undeva prin India. Acolo întâlnește o moștenitoare tânără și frivolă de care se îndrăgostește pe loc. Intriga are aerul unei ficțiuni de proastă calitate din anii 50. finalul e cumva așteptat și dezamăgitor. Ultima povestire despre un conte de-a dreptul demonic în acțiunile sale, care teroriza ținuturile pe care le stăpânea. Într-o zi, o pedeapsă pe care a aplicat-o crunt unui slujitor s-a transformat într-o judecată aspră asupra sa.

Nu prea știu ce verdict să dau mai ales că am în față o operă colectivă. Oricum aceste ficțiuni sunt consumabile, ceva de citit în stația de autobuz între două drumuri. Prima are un aer suficient de elevat pentru a simți tragedia din spatele pierderii. Celelalte două sunt mai banale și nu oferă decât o scurtă călătorie în ținuturi explorate deja, către rezoluții așteptate și evidente

[Verificați atent cărțile vechi pe care le cumpărați. S-ar putea să aveți surprize]

 

*după o scurtă cercetare am descoperit următoarele. Prima nuvelă îi aparține cu adevvărat lui Balzac. Despre ce-a dea doua nu am aflat nimic. Ultima este scrisă de Charles Goffic, se numește Le Marquis Rouge apărută în volumul Passions Celtes