Am reușit! Înspre final a fost mai degrabă o luptă de reziliență combinată cu încăpățânarea de a nu lăsa nicio carte neterminată. Dar a meritat efortul, pot spune asta.
Curiozitățile m-au împins în sfârșit înspre o carte pe care doream de mult să o citesc. E un grup de volume apărute la editura Polirom acum vreo 10 ani sau poate mai devreme, cu o tematică comună. Nu s-a ivit ocazia, nu sunt cărți subțiri și nici ușor de digerat. Dar acum, s-au aliniat planetele și nevoile ca să pot să mă apuc de acest mic monstruleț informativ.
Nu-i așa că o carte cu un titlu atât de sugestiv îți curtează interesul? Până la urmă cum cresc și decad marile puteri? Care sunt lecțiile pe care le oferă istoria, privind în urmă la peste 500 de ani de războaie în care câteva națiuni s-au ridicat deasupra celorlalte și au ghidat mersul lumii în concordanță cu propriile lor interese?
Înainte de a intra cu adevărat în subiect, mi se mai permite o paranteză? Ah, e blogul meu, răspunsul e da. Am mai spus că-mi place colecția Historia de la Polirom, selecția de titluri este excepțională și diversificată. Un lucru însă m-a chinuit și poate fi un semn al bătrâneții și al ochilor ce au văzut prea multe.
Cartea are 474 de pagini. Dar în ceea ce aș numi “paragrafele Polirom”. Dacă ați citit măcar o carte cu caracter academic, veți înțelege ce spun. Fiecare pagină este ticsită cu rânduri peste rânduri ceea ce reduce numărul paginilor și crește numărul dioptriilor. Ăsta este un dezavantaj dacă plănuiești să citești 100 de pagini pe zi sau dacă vrei să nu vizitezi prea des un oftalmolog. Am să pun pentru comparație o carte de la editura Litera și de la Humanitas cu aceleași dimensiuni.
Trecând peste frustrările tehnice, să intrăm în miezul cărții. Un alt avertisment. Aceasta este o carte grea, solicitantă. Este un semestru întreg de informații condensat între două coperte. La un moment dat, s-ar putea să-ți pierzi cunoștința străduindu-te să ții pasul cu afluxul constant de detalii pe care autorul le pune la dispoziție.
Celelalte cărți citite recent au avut mai mult rol de popularizare și nu au forțat prea tare zăgazurile statisticilor, dar aici ne găsim în plin potop cu o arcă gata să se scufunde. De aceea, probabil aș ezita să o recomand cuiva care dorește pur și simplu să înțeleagă la un nivel de suprafață problematica. De exemplu, cum am vrut eu să fac.
Recunosc de la bun început că n-am fost în stare să plutesc pe cursul învolburat al cărții. Am reușit să prind niște idei principale, niște ancore, dar sunt convins că marea majoritate a ideilor au zburat pe lângă urechile mele. Nu sunt geniu, sunt încăpățânat și curios, atât tot. Îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.
De ce am ajuns să vorbesc mai mult despre mine decât despre carte? Îmi cer scuze. Dacă încă mai citiți, să vă spun pe scurt ce ați putea găsi în cazul în care chiar doriți să sondați acest volum important.
Am ajuns într-o situație de deja vu pentru că ultimele cărți non-ficțiune citite merg pe aceeași cărare. O tratează din direcții separate, dar tot acolo ajunge. De ce a ajuns Europa să fie locul din care s-au hotărât destinele lumii pentru 500 de ani? Cum de anumite națiuni (Olanda, Anglia sau Statele Unite) au reușit să ajungă în vârful hegemonic al lumii?
Dincolo de ceea ce am citit în ultimele două cărți (Zakaria și Heather/Rapley), Kennedy adaugă o altă fascinantă variabilă la istoria ascensiunii: războiul. Cartea nu este neapărat o analiză sau o introspecție, ea reia cursul istoriei moderne și contemporane punând accentul pe cele mai importante națiuni europene și nu numai.
Se pune accent pe o relație fundamentală când vine vorba de disputarea scenei mondiale. Creșterea economică duce anumite state în vârful ierarhiei și le îndeamnă să meargă mai departe, în special datorită unor personalități excentrice. Dar războiul se poartă de obicei între un agresor și o coaliție. Aceasta erodează puterea economică a tuturor statelor, iar cel care rămâne în picioare la urmă, câștigă. Și dacă în alianță există un stat care are o economie puternică, se cam răspunde la dilema câștigătorului.
Datele arată realitatea acestei idei. În 500 de ani s-au ridicat un număr de pretendenți ce au căutat să facă legea pe continentul european. De la habsburgii Carol al V-lea și Filip al II-lea, la Ludovic al XIV-lea, Napoleon, Wilhelm al II-lea, Hitler și apoi URSS, cu toți au căutat să răstoarne balanța de putere în favoarea lor. Și de obicei, împotrivă se ridica o coaliție de state gata să i se opună. Și rezultatul a fost același de fiecare dată.
Simplific, pentru că nu vreau să intru în prea multe detalii și nici nu aș ști să dezvolt mai departe acest proces. Mi s-a părut fascinant pentru că este o realitate atât de asimoviană, dacă mi se permite. Când am citit prima dată Fundația și Imperiul am fost la fel de uimit de siguranța personajului Ducem Barr în fața unei campanii militare de succes contra Fundației. El știa cine va câștiga și cine va pierde.
Probabil Asimov găsise anumite lucrări de istorie sau se baza pe intuiția sa de scriitor când a creat acel context. Situația nu este aceeași, dar ideea este. Oricât de extraordinare ar fi primele etape ale unei cuceriri și cât de bună este strategia invadatorului, într-un război de lungă durată contează mai mult baza economică și moralul populației.
Și faptul că începând cu 1800 (poate puțin înainte) Marea Britanie și apoi Statele Unite au fost mereu de partea coalițiilor a fost un semn că nimeni nu putea să li se opună, oricât de fioroși ar părea la prima vedere. Kennedy are capacitatea să creeze o proză atractivă chiar și când face slalom printre tabele despre numărul de crucișătoare sau efectivele agricole ale unei țări.
Interesant mai este și finalul pentru că nu este o carte recentă. De fapt, a fost publicată în anul 1987, așa că ultimele capitole reprezintă o capsulă a timpului. Previziunile și presupunerile sunt întotdeauna periculoase mai ales având în vedere cât de volatilă a fost situația geopolitică în acei ani. Totuși, unele idei, care țineau de ascensiunea Chinei, slăbiciunea URSS sau disensiunile din Comunitatea Economică Europeană (înainte de UE), s-au adeverit într-o anumită măsură.
Și acum câteva idei mari care au reușit să mi se lipească de neuroni. Războaiele de coaliție au însemnat și subvenții pentru celelalte state. Marea Britanie și mai apoi SUA au fost creditori pentru celelalte națiuni. Fie că se băteau cu Prusia lui Frederick al II-lea sau cu Germania nazistă, statele puternice pompau bani pentru a încuraja continuarea războiului și pentru protejarea unei idei strategice. Vedem și-n zilele de astăzi ceva similar, deloc neobișnuit.
Este o mare diferență între puterea percepută și puterea reală. Pentru o bucată de vreme părerea despre Italia fascistă, Germania nazistă sau URSS a foarte pozitivă pentru că proiectau imaginea unei națiuni greu de învins. Puse la încercare, aceste regimuri și nu numai, au demonstrat că în spatele scenei slăbiciunile, unele structurale, urmau să aducă prăbușirea.
Regula este ca invadatorul să piardă. Nici geniul lui Napoleon, nici moștenirile lui Carol Quintul, nici puterea industrială a lui Hitler nu au fost suficiente pentru a-i aduce în postura de învingători. Oricât s-au străduit, mâna moartă i-a învins pe fiecare în parte. Tocmai complicațiile pe care nu le menționez, o dată ce se adună, supraîncălzesc sistemul și-l fac să cedeze. E ideea supraextinderii prezentată în carte. Cu cât vrei mai mult, cu atât ești în pericol să pierzi tot.
Statele Unite nu sunt eterne. Cumva mintea mea de cititor SF a fost antrenată să creadă în ideea unui nou secol american, a unei perioade de tranziții înainte de cucerirea spațiului sau vreo reconfigurare ce ține mai mult de imaginație decât de realitate. Totuși, e tot mai clar că momentul istoric este unul ce ține mai degrabă de final, sau de începutul degradării puterii internaționale.
Conectarea și flexibilitatea asigură continuitatea. Marile puteri au rezistat și apoi au intrat în eșalonul al doilea pentru că au știut să urmeze calea inovației și a tendințelor economice și tehnologice. Regimurile inflexibile, în general cele totalitare, nu au avut cum să facă schimbările necesare prin însăși natura lor autoritară și limitată, ceea ce le-a dus sfârșitul (chiar și URSS-ului, care mai avea câțiva ani de viață pe vremea când a fost scrisă cartea).
Mai convins că Ceaușescu nu putea reuși. Pentru cineva care n-a urmărit atent istoria economică a Uniunii Sovietice, secțiunile despre statutul ei a fost revelatoare. Și mi s-a părut fascinant cum toate țările din blocul comunist au aplicat modelul socialist care s-a uzat în timp. Făcând trimitere la România, formula lui Ceaușescu urma să dea greș pentru că a eșuat în URSS, o națiune ce dispunea de resursele unui continent întreg, dar nu a reușit să asigure bunăstare și nici măcar o constanță economică de-a lungul celor 40 de ani.
Și de fapt, dacă am merge mai departe, nu a căutat bunăstarea cetățenilor, ci dorința de a proiecta putere, de a se lua la trântă cu inamicii externi. În cazul URSS, iar în cazul României de a-și demonstra independența, sinonim pentru un termen prea uzitat zilele astea. Nici măcar așa, când s-a ignorat asigurarea unor condiții de trai elementare și s-au făcut investiții serioase în industrie, rezultatul a fost colapsul. Vorba lui George W. Bush: fool me once, fool me twice...
Am punctat niște insulițe într-un ocean. Nu este o carte pentru oricine, dar cine o citește va avea în bibliotecă o bogăție enciclopedică. Ferice de cine poate să pătrundă și mai adânc în tainele relației dintre forța militară, economie și societate, și să exploateze mai bine informațiile date. Eu m-am bucurat de ce am înțeles, dar cred că voi lua o pauză de la astfel de cărți voluminoase. Mi-a fost de folos și m-a ajutat să-mi dau seama că nu trebuie să mă concentrez atât asupra unor astfel de aspecte.
Dar pentru cititorul curios și răbdător, este o achiziție intelectuală greu de înlocuit.
