Ne lăudăm cu 100 de ani de la Marea Unire. Ar fi trebuit să fim mari în ani care au trecut de atunci, dar ne-am tot împiedicat. Am progresat șontâc-șontâc, uneori cu arma la tâmplă, alteori pe propriile picioare. Am ajuns departe. Puteam ajunge mult mai departe. Și încă putem.
Ne lăudăm cu 100 de ani de mare unire, deși acum nu mai suntem așa mari. Așa merge Istoria, într-un ritm dincolo de înțelegerea noastră. Un dar neașteptat s-a pierdut pe neașteptat și sub bocanci străini. Ne-am plâns, dar am mers înainte. De la epoca comunistă la o lungă tranziție la integrare europeană, mai mult sau mai puțin reușită. Suntem încă un proiect în dezvoltare. Dar mai contează și drumul pe care mergem.
Și de aceea, revin la titlul meu. Pentru că am ratat o lecție într-un mod formidabil. Oare dacă ar fi fost altcineva la conducerea țării ar fi fost mai bine? Nu știu, poate. Nu am abilitatea vizionară de a-mi închipui un 2017-2018 nepictat în roșu. Dar cum se vede acum, nu pare deloc promițător.
Îndrăznesc să trec peste tema evidentă, tocmai pentru că este sondată până aproape de centrul Pământului și nu sunt în măsură să ofer o opinie mai profundă sau mai nuanțată. Altceva mă doare pe mine și e ceva care merge mai adânc decât setea nebună de puterea sau pofta năvalnică după bani. E vorba de un exemplu.
Ca un profesor care își întreabă elevii ce au învățat, la finalul orelor de curs. Nu ridicăm din umeri, pentru că dacă facem asta, mințim. Televizoarele noastre ne arată cu degetul. Înghițim tot ce ne spun ele, mai mestecat sau băgat cu forța în gură. Ce fac ei, are (și va avea în timp) mai mari repercursiuni asupra societății românești. Și nu e vorba de niște ani de închisoare pe care cineva ar trebui sau n-ar trebui să-i execute. Îl avem pe Dumnezeu și îi avem pe judecători ca să emită sentințe mult mai în cunoștință de cauză.
Atunci care e problema? Răspunsul se oferă într-un cuvânt: modelul. Standardul care se impune încetul cu încetul. Pe lângă societatea care e ruptă în EI și NOI (indiferent cum se numesc taberele astea două), e vorba de lucruri simple.
E vorba de răspunsul la întrebarea cum să îmi fac meseria, sau cât de mult să-mi dau interesul. Mult, dacă nici măcar cei mai sus-puși n-o fac (a freca menta, motto național). Atunci să nu ne mai întrebăm de ce nu merge totul și mai bine. Devenim versiunile cele mai mediocre ale noastre, atâta vreme cât nu avem pe cine să depășim. Cei mai buni sunt slabi. Cei mai slabi nu vor deveni mai buni. Niciodată. Să ne gândim bine la asta.
Și mai e încă ceva. Bunul simț, acest turist rătăcit de atâtea ori prin țara noastră, e încătușat și târât spre frontiera cu Nădlac. Unde i se va pune pe buletin titlul de persona non-grata. La ce e nevoie de bun simț, când pot să fac ce vreau. De ce să mă comport civilizat când pot învârti legea ca să-mi dea dreptate? De ce să și gândesc înainte de a rosti niște cuvinte? De ce să nu-mi tratez oponentul, rivalul (nu dușmanul!!!) ca pe un egal, nu ca pe ultimul om? Tupeu, aroganță, autosuficiență, condescendență. Nimic ce ar trebui să se regăsească în manualul conducătorului (întrebați-l doar pe Marcus Aurelius).
Și încă ceva, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Am (re)învățat să băgăm pumnul în gură. Să discredităm și să urlăm când cineva nu este de acord cu mine. Indiferent pe ce temă. Pentru un trib din fundul Amazoniei este de înțeles. Pentru o țară așa-zis europeană, e o mare problemă. Dacă nu ești în stare ca măcar să accepți ideea unui om care să nu fie de acord cu tine, e o mare problemă. Rivalul te poate îmbogăți spiritual și îți poate ascuți agerimea argumentelor și arată cât de flexibil este spiritul tău (întrebați-l doar pe Machiavelli). Când nu mai e cazul, și scoatem sabia, e problemă.
Trei simptome. Poate sunt mai multe. Atât suportă hârtia digitală. Are și ea limitele ei. Mai ales la ceas aniversar. Mediocritate. Bădărănie. Surzenie. Totul se disipă. La fel ca un parfum care odată eliberat se răspândește în cameră. La fel, de sus, până jos, până la ultimul om, din ultimul sat de la frontierele României. Toți văd, aud și cred că e bine. Perpetuează. În timp, se va numi moștenire.
Noi nu am apucat să vedem cum ar fi arătat moștenirea generației Centenarului. Din păcate, cam toți au murit. Nu pentru bani și faimă, pentru principii și demnitate. Călcați în picioare, uneori la propriu. O utopie într-un vis, așa arată imaginea unei Românii necomunizate, condusă de o elită demnă, ca aceea din vremea Centenarului. Acum e încă libertate și ne batem joc de ea. De sus până jos. Asta se întâmplă azi. Mâine, când va veni, e cazul să ne trezim din vis și să zidim un viitor mai curat.
