A mea este ceața și norii cenușii

 

E interesant când unii oameni se aliază cu vremea de afară. Mai mult de atât spun că îi reprezintă, îi definesc. Unora le place vara, căldura, soarele. Ăștia sunt oameni extrovertiți, petrecăreți care nu pot sta în casă și abia așteaptă cele trei luni în care să trăiască cu adevărat. Alții adoră zăpada, puritatea și pufoșenia ei imediat ce acoperă pământurile jilave ale patriei. Unora le curge prin vene ploaia și zilele ploioase le sunt ca o transfuzie de energie.

S-ar putea să fie și mixuri, oameni fascinați și de ploaie și de zăpadă sau mai știu eu ce alte combinații letalo-meteorologice. Dar eu, că de la mine a plecat și s-a întors acest gând. Ce-mi place mie?

Oricât de ciudat ar suna, iar ciudățenia pare de multe ori în dreptul meu marcă înregistrată, mie îmi place vremea de azi. Da, vremea aceea mohorâtă, cenușie și molcomă. Da, știu, v-am spus că e ciudat.

Nu aș putea spune când am început să simt o frățietate cu această stare climatică. Din copilărie nu prea îmi aduc aminte de gânduri prea profunde și impresii apăsate asupra psihicului meu. Zilele toate se scurgeau una în alta devenind un ghem nedesfăcut de nostalgie.

Dar cu timp, dacă pot îndrăzni, pe măsură ce m-am maturizat, a început să-mi placă. Un punct de început ar fi liceul. Atunci aveam timp liber să mă plimb pe străzi, să mă uit la cer, să-mi iau pulsul sufletului. Și zilele în care ajungeam la o stare bună, calmă erau tocmai acestea în care soarele își punea batic pe cap.

Pe mulți oameni îi indispune, îi moleșește această vreme. Mie pare să-mi ofere claritate și liniște. Dacă aș merge mai departe cu ideea că această asemănare se lipește de temperamentul meu, cenușiul impune o anumită tăcere, reculegere. O solemnitate ascunsă sub plapuma de nori. Parcă m-am descris pe mine, cel puțin în unele momente ale vieții.

E și-o legătură a cerului, cu interiorul și cu mersul. Spuneam de plimbat și pentru mine a te plimba înseamnă a da drumul limbii să vorbească. Nu, Doamne ferește, nu devin limbut dacă prognoza meteo anunță ceață. E ceva interior. Când mă plimb singur vorbesc cu mine și mă descopăr. Un paradox. Vremea de afară se închide, iar eu în interior mă deschid.

Evident tot ce am scris până acum are un grăunte însemnat de subiectivitate. Dar e adevărat pentru mine. Nu mă pot sătura de vremea asta și când vine vorba de răsucirea anotimpurilor, aștept cu dor toamna târzie, cu zilele înăbușite într-o atmosferă de senin împrejmuit cu nori. E o vreme a visătorilor, a sincerității și a planurilor făcute înainte de așezarea înghețului. Tipic uman.

Black Adam. Impresii

 Știți, eu nu sunt genul de persoană care să fie saturat de filmele cu supereroi. A devenit trendy să fie criticate doar pentru că există. Fiecare cu opinia lui, dar nu e vina mea că acești comentatori nu sunt în stare să deschidă ochii la alte pelicule fără oameni costumați.

Și cu această refulare, vorbim despre Black Adam. Am văzut filmul și am să stau împotriva criticilor. Pe site-ul Rotten Tomatoes s-a cântărit un scor mic pentru acest film, prea mic după părerea mea. Dar nu suntem aici pentru a vorbi despre ce cred alții.

Impresia mea e una pozitivă în general, deși nu am fost pe deplin mulțumit. În perioada de dinainte văzusem repetate cam aceleași scene și imagini și mă temeam că nu va fi suficientă substanță care să completeze secvențele epice. Într-un fel cam așa este. Dar asta nu-i deloc un lucru neapărat rău.

So, filmul prezintă povestea națiunii fictive Kandaq, un stat oprimat de generații de diferiți invadatori. Una dintre cele care luptă împotriva acestei stări de fapt este o profesoară pe nume Adrianna Tomaz. Plecând într-o expediție pentru recuperarea unui artefact periculos, dă peste ceva și mai puternic, însăși Black Adam, adormit de 5000 de ani.

O entitate cu puteri supranaturale, Adam va produce pagube serioase ocupanților, va atrage atenția asupra lumii și se va trezi cu o echipă de supereroi trimisă să-l captureze. Aici intră în schemă Justice Society, precursoare a mult mai faimoasei Justice League. Avem patru membri, Hawkman, liderul stoic care respectă regulile, Doctor Fate, un om chinuit de puterea sa de a discerne viitorul și doi novici, Cyclone și Atom Smasher.

Filmul merge pe pilot automat, din punct în punct, până la confruntarea finală și apoi instalarea oficială a lui Black Adam ca ceva mai mult decât un supererou (dar nu un cavaler întunecat). Da, filmul e un picuț predictibil, dar are suficientă energie pentru a nu stârni plictiseala spectatorilor.

Ca idee, mi-a plăcut filmul și a avut câteva idei interesante. În special ceea ce a fost nou, deși explorat în fugă, a fost opoziția dintre Black Adam și JSA ca păstrători ai stabilității globale. Cum se face că într-o lume în care Superman sau Wonder Woman există, se găsesc națiuni oprimate și surse ale răului politic? Într-un fel, aduce aminte de discuțiile din Batman v Superman legate de eforturile de salvare internaționale ale lui Superman care încalcă frontiere internaționale. Dar cum spuneam, aceste lucruri sunt mai degrabă pomenite decât susținute.

Cred că asta e principala mea nemulțumire: voiam mai mult. Kandaq e bogat în istorie, Justice Society are personaje cu povești interesante, trecutul lui BA putea fi aprofundat pentru a-l face și mai credibil. E un film de două ore bogat în multe direcții, multe din ele executate la foc automat. E adevărat, așa am spus și despre Dune, deși e evident că cele două filme sunt pe două trepte diferite de valoare.

În cele din urmă, nu am fost cu adevărat dezamăgit. Toate speranțele trebuie puse într-un box office suficient de generos care să permită evoluția poveștilor personajelor care au rămas în viață (ups, spoiler). Și pentru inevitabila confruntare pomenită de Dwayne Johnson între Black Adam și Superman.

Criticii își pot avea motivele lor pentru care oferă astfel de note slabe pentru film, dar adevărul e că și ei sunt pe un alt plan. În vreme ce despică firul tehnicii cinematografice în patru, sunt convins că ei nu au fost genul de persoane care să fi trecut prin maratoane de desene animate difuzate în weekend.

Ei nu au fost aceia care au trăit cu sufletul la gură aventurile lui Spider-Man, Superman, Iron Man sau Justice League. Așa că dincolo de neajunsuri și de mișcări greșite nu văd decât niște creații făcute pe computer care spun replici siropoase. Pentru ei acești supereroi nu înseamnă nimic. Dar fanii știu și se bucură văzând transpuși pe peliculă pe cei care de multă vreme și-au făcut loc în mintea lor.

Fuga de Tsundoku

Nu, ăsta nu-i vreun frate vitreg de-a lui Son-Goku

Am picat într-o fântână și reîncep să scriu cu subiectul ăsta. Păi, asta are legătură cu pauza literară de pe blog.

Începem cu definirea termenilor pentru cei care nu sunt prea familiarizați cu bibliofilia. Tsundoku este un termen japonez care descrie acea stare în care cineva cumpără cărți fără a le citi, așezându-le vraf după vraf și mândrindu-se cu ele. Pe englezește s-ar numi într-un mod mai colocvial, book hoarding.

Am trecut pe acolo și am fost mândru d-asta. Aș putea spune că am dat acestei obsesii un sens nobil. Îmi imaginam o bibliotecă în care să strâng cât mai multe cărți, din toate domeniile imaginabile, chiar dacă niciodată nu voi mai apela la ele. Important era să știu că dacă voiam să citesc despre Războiul din Coreea, despre atomi sau despre bunele maniere aș fi avut vreo cinci-șase cărți la îndemână.

Cum ajungi acolo? Recunosc, am fost colecționar de mic. Nu am prins gumele Turbo, dar gume cu abțibilduri am strâns. Apoi am trecut la cartonașe și promoții de tot felul. Singurele momente în care am fost interesat de fotbal a fost atunci când se făceau albume și cartonașe cu jucători. Când m-am făcut mare, înainte de liceu, am renunțat la ele. Tot atunci am început să-mi strâng o bibliotecă.

Fără anticariatul din Arad și librăriile din oraș nu puteam face asta. Totul se păstra însă în limite normale. Am luat-o ușor pe ulei când am plecat la București. Am prins momentul de aur 2012-2015 când s-au deschis niște anticariate faine ce aveau grămezi de cărți de la 1 leu în sus. Singurul motiv pentru care aș fi stat ghemuit minute în șir (ca să văd titlurile disponibile).

Doar că acelea veneau și plecau. Biblioteca avea două uși, iar multe (poate majoritatea) cărți nu le mai am. Doar că la un moment dat, cred că prin 2016 am decis nu să închid o ușă, ci să o zidesc. Nicio carte nu mai pleacă de acasă. Și au urmat câțiva ani în care am devenit client fidel al librăriilor (fizice și online) și mai ales anticariatelor.

Prea rar am depășit linia utilității. Cumpăram cărți care mă interesau. Dacă era ceva din domeniul istoriei, religiei, științelor, literaturii, le luam, chiar dacă îmi dădeam seama că nu aveau o valoare prea mare. Voiam să am cât mai multe voci în discuție, de parcă era necesar.

Aici vine al doilea punct în ceea ce privește motivația. De ce cumperi atâtea? Pentru că ai nevoie de ele, pentru că ești cineva. Lumea îți spune asta și uneori te ia curentul și chiar crezi asta. Și atunci ai nevoie de cele mai bune și nebune cărți, ca să poți ști. Iar de acolo, mai e un pas până la multitudine.

Parcă în Hobbitul apărea imaginea aceasta a celui care ia boala avutului. După ce-l omoară pe Smaug și văd tot aurul, te ia cu friguri, vrei tot pentru tine, și vrei mai mult pe deasupra.

Asta simțeam și eu. Nimic nu era mai satisfăcător decât să deschizi un colet, să te uiți la un vraf de cărți pe care le pui pe raft, te uiți la ele și apoi îți continui viața fără a le băga în seamă. Era ceva îmbătător și liniștitor în ordinea și mulțimea lor. Mi-am călcat și principiile minimaliste, zicând că mă mulțumesc cu două bluze dacă pot avea două mii de cărți.

La fel ca și cu multe altele, căderea din dragoste a fost bruscă. Acum un an, cam pe vremea asta, poate puțin mai târziu. A trebuit să fac o alegere, și am ales. Ori să continui să cumpăr cărți fără frână, sau nu. Foarte repede după ce m-am oprit, parcă mi s-au deschis ochii.

Chiar și eu m-am mirat de această schimbare. Acele fotografii cu rafturi întregi și rânduri de cărți chiar dacă arată bine, nu mai le doream pentru mine. Împreună cu acea alegere, mi-am dat seama cât de folositoare ar fi puțină magie a ordinii. Am avut o perioadă în care m-am simțit sufocat de obiecte și m-aș fi bucurat să văd mai mult puțin.

Concluzia nu e că nu mai cumpăr cărți. Încă cumpăr, dar sunt foarte selectiv, ceea ce e rar și neobișnuit pentru persoana care nu putea ieși dintr-o librărie cu măcar o carte. De vreo săptămână și ceva mă lupt cu niște grafice legate de creșterea bibliotecii. Anul ăsta, până acum vine aproape de 2014-2015 în ceea ce privește cumpăratul de cărți. E adevărat, mai sunt trei luni, dar acum sunt vigilent cu această pasiune părăsită.

Și ce să mai vorbim de costuri! Lumea se plânge că a crescut prețul la utilități, ce să mai spun de cărți! (în afară de cărțile mele care se vând cu -5 lei) Mă uitam cum acum patru-cinci ani puteam lua trei cărți la prețul unei cărți de astăzi, evident de o calitate superioară.

Da, am scăpat de tsundoku. Am reînvățat că o carte e bună pentru ceea ce se găsește în ea și dacă nu e citită, nu-și are rost. Altcineva ar putea avea nevoie de ea. Acum mă găsesc în situația unei persoane care a scăpat de mâncatul excesiv, dar are multe kilograme în plus. Probabil că ar trebui ca biblioteca mea să slăbească. Asta e o poveste pentru altădată.

Acum, să ne bucurăm de rafturi puține și de cărți necesare!

PS: fotografia este din 2017, pe vremea când încă puteam aduce toate cărțile într-o singură cameră