Recenzie-Scrisori. Dostoievski I

A început să-mi placă memorialistica, cea pe care reușesc să o citesc. Parcă totuși prefer jurnalele personalităților, dar văd că apar pe piață și colecții de scrisori. Ca simplă curiozitate, le citești. Știu că Dan C Mihăilescu a scos o compilație din scrisorile lui Caragiale pentru Humanitas. La Polirom, ailaltă a mai bună editură din România, ți le dau pe toate cu toptanul. Anul trecut am citit primul volum din scrisorile lui Cehov. Mi-au plăcut din mai multe motive (și aștept volumul al II-lea!!) Așa că dacă în scenă intră Dostoievski, cum să nu-l citești?

Dar surpriză, așteptările au fost lăsate în aer. Scrisorile acoperă o perioadă de aproape douăzeci de ani, din momentul în care Dostoievski este la școala militară și până la momentul în care este reprimit în Rusia, după exilul din Siberia (spoiler alert). Interesant, nu? Păi, nu prea.

Cei care așteaptă ca să găsească în aceste documente perle de înțelepciune, măcar ceva din sclipirea romanelor de mai târziu (la data aia Dostoievski era încă un novice), va avea parte de altceva. În general, se ocupă de viața cotidiană, de cererile pe care autorul le face diferitelor persoane, începând cu fratele său și mai apoi cu diferiți prieteni sus-puși.

Caracterul destul de anost și repetarea acestor nevoi, în principal financiare, îi poate dezamăgi sau frustra pe unii dintre cititori. Pe Goodreads am văzut exact genul acesta de reacție. Trebuie totuși înțeles că Dostoievski nu s-a așteptat ca aceste scrisori să fie făcute publice și lecturate de zeci de mii de oameni. Și în al doilea rând, rugămințile legate de bani, chiar dacă de la punct ne par nouă sâcâitoare izvorau din realitatea vieții sale din acel moment, fie ca ofițer, fie ca prizonier în Siberia.

Așadar, am stabilit că volumul ăsta nu-i pentru toată lumea. Așa este. E greuț să-l parcurgi. Singurul moment în care apare o tensiune (pentru cei care nu-i cunosc biografia personală, incluzându-mă și pe mine în mulțime), ar fi scrisorile în care apare Maria Dimitrievna, viitoarea soție. Will they/wont they. Dar finalul îl știți, sau îl puteți afla de pe Wikipedia. Sau dintr-o carte. Da, citiți cărți că și așa în România, vai mama noastră de cultură.

Ce mi-a plăcut, și-mi place să văd în toate jurnalele astea, e lungul proces care se întinde de la momentul în care autorul își expune ideile pe foicica de hârtie, până ajunge să fie tipărită și apoi vândută în lumea largă. Și pentru Dostoievski, de la întoarcerea în exil a fost o cărare destul de sinuoasă până la reintrarea pe piața editorială. Sunt interesante de citit aceste gânduri și diferitele tactici pe care le-a folosit.

În cele din urmă, aș putea spune că asta e în special o carte pentru pasionați și ahtiații de literatură rusă, de memorialistică și de viață personală a marilor personalități. Deci, clar nu-i pentru toată lumea și cei care se apucă să o citească să se pregătească de multe pagini de cereri, rugăminți și declamații. Că doar avem de-a face cu un mare romancier al lumii!

Recenzie-Legend of Korra

Lenea te împinge uneori la gesturi ciudate. Și creează nevoia unei gimnastici mentale pentru a legitima acțiunile. În unele cazuri ca acela de față. Așa că în loc să vorbesc despre cât de fantastic e Avatar: the Last Airbender, probabil unul din cele mai bune seriale TV animate, am să vorbesc despre serialul succesor, Legend of Korra. Pentru că, bazându-mă doar pe cronologie, l-am  văzut mai târziu.

Și acum trebuie să explic ce e Avatar. În două cuvinte: în lumea serialului există o persoană ce poartă acest titlul și care e un fel de protector al planetei având posibilitatea de a controla cele 4 elemente (apă, foc, pământ, aer) și de a fi legat la viețile sale anterioare. De asemenea, există benderi capabili să se folosească de un singur element prin antrenamente intense. Și lumea e împărțită în patru națiuni pe baza celor patru elemente. Asta-i în mare tabloul. Primul serial s-a ocupat de avatarul Aang și aventurile sale și a fost pretty much perfect. Apoi, Korra.

În ceea ce privește divertismentul vizual în general sunt o persoană foarte iertătoare. Nu am un standard atât de înalt, ceea ce înseamnă că un film/serial etc trebuie să fie groaznic de slab pentru a mă înfuria sau pentru a mă dezamăgi. Sau să fie plictisitor pentru a mă deranja. Korra nu a fost neapărat niciuna din astea. Dar au fost unele baiuri care m-au deranjat și care au tăiat posibilitățile serialului de a fi pe măsura predecesorului său.

Ca de exemplu personajul Korra. E total diferit de Aang, în sensul că e zvăpăiată, sigură pe sine, cu gură mare și nu e certată pentru greșelile pe care le face. Nimic grav până acum, dar ea rămâne așa toate 4 sezoanele. Da, în sezonul 4 se întâmplă o traumă care o duce pe o cale a refacerii și a înțelepțirii dar e cam târziu pentru a empatiza la fel de mult și nu se vede atât de bine. Nu mă așteptam să fie o copie a lui Aang, dar pentru avatar mă așteptam la o atitudine puțin mai spirituală și o dispoziție mai mare pentru a fi ascultată.

În ceea ce privește celelalte personaje, frații Mako și Bolin sunt bunicei înspre recișori având în vedere că sunt utilizați destul de slăbuț. Și să nu mă întrebe nimeni de triunghiul ăla Young Adult din sezonul 1 care a făcut mai mult rău decât bine! Ceilalți, vârstnicii-maeștri, sunt interesanți până la un punct dar lipsește ceva din magia care a făcut ATLA atât de special. Și nu în ultimul rând, trebuie menționat Varrick împreună cu asistenta lui minune, Zhu Li. They stole the show, trebuie să recunosc și au avut o poveste interesantă.

Un alt lucru care nu mi-a plăcut (cel puțin în primă fază) a fost că s-a trecut de la un personaj negativ care să ocupe toate sezoanele la un dușman per sezon. Asta înseamnă din start mai puțin timp pentru a creiona un personaj credibil și de temut. De asemenea, villanii din 1 și 2 sunt prea asemănători pentru gustul meu. Amon, conducătorul unei mișcări contra benderilor e dovedit mult prea ușor și învins printr-un deus ex machina slaab de tot. Ar fi meritat însă explorat mai mult ideile pe care le susținea pentru că nu erau deloc rele.

După el vine Unaloq, șeful tribului apelor preocupat de dezechilibrul spiritual al lumii. Din nou, un fir interesant până la momentul în care l-au transformat într-o caricatură ahtiată de putere mult prea hollywoodiană. Ce mi-a plăcut din sezon a fost firul narativ legat de filmele de propagandă ale lui Varrick. Pot fi văzute și ca un fel al autorilor de a râde de ei înșiși, dar și ca un comentariu la filmele ce erau difuzate mai ales în epoca războaielor mondiale (în lumea noastră).

Cel de-al treilea a fost Zaheer, un anarhist care vrea ceea ce vor toți din ideologia lui și anume răsturnarea sistemelor și eliberarea oamenilor. Pentru asta o omoară pe împărăteasa Regatului-de-Pământ și duce la dezintegrarea statului. El reușește să o îngenuncheze pe Korra și aproape să o învingă, dar dincolo de lupta fizică nu se întâmplă prea multe.

Ultimul villain, Kuvira, e un comandant al Regatului-de-Pământ care restaurează statul și instituie putere absolută. E o ilustrație bună pentru un Stalin sau Hitler, mai ales că feeling-ul seriei este cel al anilor 20-30. E un personaj bun pentru că în bună măsură are dreptate în ceea ce face, minus înregimentarea militară a cetățenilor. Dar simt totuși că s-a pierdut ocazia de a discuta pe marginea acestor idei. Și finalul e scos dintr-un serial pentru copii și nu dintr-o serie ce avea pretenții la ceva mai mult.

Nu vreau să zic mai multe pentru că s-au spus deja. Korra e o serie bună, chiar ok, dar nimic mai mult. Pune pe tapet multe idei interesante pe care nu le dezvoltă destul. Asta cred că e principalul ei păcat. În ATLA ajungi să empatizezi cu cele mai marginale personaje pentru că fiecare dintre ele e bine creionat. Korra e mereu pe grabă și nu apuci să te prinzi de cineva pentru a-i înțelege călătoria. Și când se întâmplă un big moment, îl simți gol pentru că nu ai acea conexiune. Deși are multe probleme, ar merita poate văzut. Dar nu e vizionare obligatorie la fel ca Last Airbender. 

Jurnalul unei scriitoare-Recenzie

Știu că există un film destul de vechi pe care nu l-am văzut și care se numește Who s afraid of Virginia Woolf? După ce am citit primele pagini din jurnalul ei, parcă am simțit nevoia să ridic mâna și să o iau în același timp la fugă.

Am intrat în carte ca un novice și am ieșit măcar mișcat de viața acestei scriitoare. Recunosc, găurile din cultura generală se potrivesc designului unui cașcaval de bună calitate, dar n-am ce-i face. Trăiesc în epoca în care am informația la atingerea unui buton dar prefer să fiu habarnist. Dar destul despre mine.

Știam despre Virginia Woolf că este o scriitoare britanică reprezentativă  a secolului trecut. Că a avut o copilărie grea și o tinerețe îngreunată de unele boli. Și cu toate acestea a reușit să impresioneze prin cele câteva romane excelente pe care le-a publicat. Și că a murit destul de tânără. Asta știam înainte de a-i citi jurnalul.

De la început trebuie făcută o delimitare: nu este un jurnal personal. În principal în cele 450+ pagini o să găsiți referințe la opera ei. Îi putem spune jurnal de creație. Pe lângă aceasta însă, mai există și unele impresii ale ei personale referitoare la cărțile citite. S-ar putea ca opinia ei în legătură cu romanul Ulise să fie catartică. 

Așadar, în mare parte se vede bucătăria internă a nașterii unei opere literare. După ce citești mai multe jurnale de autori observi similaritățile dintre aceștia, cum ar fi efortul scrierii și reeditării operei. Dar și fragilitatea, transcendența glasului creator care dă naștere ideii prin care înflorește o carte.

Totuși Woolf nu era nici pe departe înclinată atât de mult înspre ludic. O găsesc metodică, calculată și predispusă spre o analiză la sânge. Asta în critica literară pe care a publicat-o, dar și în viața ei privată. Sunt puține crâmpeiele umane, pentru că în centru se află cartea ca obiect și subiect, dar reușești ușor să empatizezi cu ea. 

În cele din urmă se întrevede și puțin din proză ei pură și puternic descriptivă. De mai multe ori surprinde scene de viață banale, anoste și le ridică la nivelul de secvențe literare. Dar peisajele rămân în cele din urmă cele care ațâță ochii minții. 

Woolf apare ca o persoană care era îndreptată înspre scris, a cărei minte lucra mereu în acea direcție. Își tot spunea că acel roman va fi ultimul, dar era o minciună care ne bucură pe noi cititorii. Pentru că mereu apărea încă o altă lucrare, chiar și după acea promisiune. A fost un om cu un destin obișnuit, mânat de emoțiile care ne asaltează și pe noi, dar care s-a eliberat de legăturile vremii prin voința de a scrie. Prin opera sa încă trăiește. Și putem fi recunoscători acestui jurnal (și celor care l-au adus la existență) pentru ocheada pe care o putem trage în spatele cortinei.

Cartea a apărut la editura Herald în traducerea Ancăi Irina Ionescu în 2019