Refugiat printre macazurile vietii

            Viata este de obicei formata din situatii complicate, experiente care nu sunt intotdeauna pozitive si care afecteaza in cele din urma caracterul omului. Omul este suma experientelor de viata si astfel prin adunarea impreuna a tuturor acestor evenimente va rezulta un om nou. Viitorul ajunge sa fie sculptat prin prisma trecutului. Aceste situatii intaresc sau zdrobesc spiritul unui om, il inalta deasupra propriilor sale defecte sau il coboara in genuni adanci de disperare. Unele situatii sunt impuse din exterior si un om nu este in stare sa aleaga o cale de iesire. Putem vorbi de boli, de unele neajunsuri, lipsuri care nu pot fi depasite prin puteri proprii. Exista astfel de situatii si in aceste cazuri nu se poate face nimic, cu toate ca vor fi incercari de evadare. Pot apela din nou la o imagine din filmul The dark knight rises: The pit (groapa), inchisoare de unde oricine putea spera sa scape, dar din care nimeni nu reusea datorita faptului ca era imposibil. Nu discut despre astfel de probleme care pot fi sociale, economice sau politice. Ma refer la ceva particular, la reusita, la realizarea unui vis, personal sau care poate fi de asemenea in interesul unei comunitati. Intrebarea pe care mi-o pun este pana unde poate fi urmat un vis, pana unde se poate spera in realizarea sa, chiar daca exista poate semne ca drumul pe care mergi va fi inchis in curand sau este deja barat de un anumit obstacol.

            Un vis, o speranta, o iluzie. De multe ori toate aceste trei cuvinte pot deveni sinonime. Cand zarea ajunge sa se intunece, cand visele care pareau odata luminoase, pline de speranta, intervine o intrebare logica in mintea oricui care merge pe drumul spre implinirea visului sau. Mai merg inainte sau ma opresc aici? Poate se va ajunge la un lucru mai rau daca voi continua. Sau poate ca in cele din urma voi obtine ceea ce am dorit atata vreme. Aceste intrebari pot macina un suflet daca vor fi puse prea multa vreme. Exista totusi cel putin doua categorii mari de oameni. Aceia care raman pe margine, nesiguri si dubitativi nestiind daca sa continue sau sa se retraga. Acestia probabil ca vor avea cel mai mult de suferit pentru ca vor avea ceva care ii va trage inapoi si nu vor face pasul cel mare inainte. In totala opozitie se afla cei care sunt siguri ca raspunsul la intrebari nu se afla stand pe loc, ci miscandu-te.  Asa ca raspunsul in cazul lor va veni intr-un mod mult mai direct, mai naprasnic. In ambele cazuri se va produce in cele din urma o mutare care va aduce asupra visului o metamorfoza, transformandu-l fie in cenusa, fie in realitate. A da inapoi nu este o optiune in acest moment. Ambele categorii decid sa lupte pentru a obtine aprobarea sau dezaprobarea in cazul planului lor. Fie ca vorbim despre o revolutie de eliberare a unei tari, despre o razbunare, o opera de binefacere, lupta pentru dragoste, lupta pentru progresul uman prin diferite mijloace sau pastrarea unei idei chiar daca lumea a inceput sa o considere anacronica, toate aceste experiente au un numitor comun. Daca ar fi sa folosesc o comparatie din domeniul feroviar, trenul care impinge inainte acel gand, acel impuls uman poate opri in orice gara de pe traseu, nu e nevoie sa ajunga pana la capatul liniei pentru ca s-ar putea ca acel capat sa conduca la un mare accident feroviar. Totul depinde de determinarea si increderea in sine a “mecanicului”.

             Ceea ce am spus eu, a enuntat mai dinainte, in cuvinte mai frumoase, si Octavian Paler in unul dintre eseurile pe care le-a scris. Nu are imi aduc aminte pe moment numele eseului care se gaseste in cartea Polemici cordiale, dar retin bine o imagine pe care el o foloseste si care se pliaza perfect in cazul ideii pe care incerc sa o scot in evidenta. In acel eseu, vocea interioara a autorului prezenta sub forma unei doamne aflate in pragul unei sinucideri isi explica siesi de ce il apreciaza atat de mult pe Napoleon Bonaparte. Momentul definitoriu al vietii lui a fost din punctul ei de vedere batalia de la Waterloo, infrangerea finala a Imparatului francez. El s-a facut respectat tocmai datorita faptului ca a ales sa poarte acea batalie desi sortii erau impotriva sa. Acel act nebunesc a fost impresionant pentru acea “doamna” si reflecta dilema mea. Poate Napoleon ar fi avut sansa de a disparea intr-un fel din Europa, sub o identitate falsa, sa i-a drumul Lumii Noi ca un simplu refugiat, lumea era mare pe atunci (mai mare decat acum). Nimeni nu ar fi avut ce sa ii faca daca nu il putea descoperi. El a ales insa sa arunce zarurile inca o data si sa isi infrunte dusmanii chiar stiind ca nu are sanse de a birui. Era probabil ceva in caracterul sau, care este prezent si in noi, in momentele in care luam decizii. A continua sau a renunta la urmarirea idealului pus inainte reprezinta metode prin care raspundem vietii. Alegem sa continuam si poate castigam. Continuam si visul se faramiteaza in mii de bucatele, dar putem spune ca macar nu vom avea regrete mai incolo. Durerea este parte a vietii noastre. Daca vom alege o solutie ce va implica un final nefast, care va produce suferinta de un anumit nivel, aceasta ne va schimba. Depinde de noi ce vom invata din aceasta lectie predata de viata. Pentru ca in cele din urma nu are importanta ceea ce decidem noi sa facem, daca alegem sa continuam in urmarirea visului nostru, oricat de indepartat ne-ar parea in anumite momente, ci lucrul cel mai important este cum ne modifica nou intelegerea asupra lumii raspunsul primit. Pentru ca orice incercare purifica spiritul uman si mai ales schimba. Poate ca nu intelegem prea bine nevoia de schimbare pe care omul o necesita de-a lungul vietii, poate o vedem dar nu suntem in stare sa o intelegem prea bine. Esentiala este intelegerea evolutiei pe care un om o sufera de-a lungul vietii, in bine sau in rau. Trebuie inteleasa si controlata pentru ca alegerea este o treaba strict omeneasca.

Multumesc!

Ieri a fost Thanksgiving day, peste ocean. O sarbatoare veche, cu renume printre americani si care incepe sa isi faca simtita prezenta intr-o anumita forma si pe plaiurile Lumii Vechi. Multumirea, este un motiv de sarbatoare, desi in zilele noastre a multumi cuiva pentru ceva este de multe ori optional, si nu obligatoriu, ca si in vremurile bune de mai demult. Un multumesc spus la vremea lui e ca un trandafir in mijlocul unui desert fara viata. Insa de multe ori in relatiile dintre oameni se intind astfel de deserturi afectate de furtuni interioare pe care nu si le pot stapani. Si e pacat. Pentru ca a multumi inseamna deschidere, inseamna apropiere. Cand cineva face gestul de a multumi incearca sa spuna ca de fapt cealalta persoana reprezinta mai mult decat un strain, pentru ca recunostiinta este urmarea fireasca a unor fapte, atitudini si actiuni pe care unul dintre participanti le face. Si astfel recunostiinta ajunge sa lege oamenii intre ei. Poate ca tocmai de aceea, lumea de astazi devine tot mai separata si inchisa in colturi intunecoase. Lipseste mireasma de recunostiinta care ar putea insufleti chiar si un desert arid de decenii.

            Ceea ce mie mi se pare totusi incorect este faptul ca exista o Thanksgiving day. Inteleg rostul si ideea, o zi speciala in care sa se poate exprima recunostiinta pentru tot ceea ce s-a facut in timpul unui an. Multi insa fac din aceasta singura zi in care fac acest lucru la fel cum multi credinciosi fac din Paste sau Craciun unice ocazii de intalnire cu Dumnezeu, restul anului fiecare vazandu-si de problemele proprii. Ceva care nu este cultivat in mod continuu, nu ajunge sa creasca, sa evolueze, ci dimpotriva va decadea. Pentru ca o lege nescrisa a universului interzice tuturor obiectelor sa stagneze. Ele fie cresc, fie mor. Pentru acela care nu practica disciplina recunostiintei, o va uita, ii va uita scopul si o va considera neimportanta si anacronica in societatea de astazi. Azi fiecare face ce doreste prin puterea sa, asa ca e nevoie de cat mai putin sprijin, cooperare si in concluzie si de mai putina recunostiinta.

            Pentru a duce aceste scurte ganduri un pas mai departe, ma voi opri si la ideea recunostiintei fata de Dumnezeu. Fata de oameni putem fi recunoscatori pentru ajutorul dat intr-o anumita situatie, pentru prietenia lor, pentru interesul lor in viata noastra. Si aceasta se poate arata in diferite forme cunoscute de fiecare. Pot spune ca si la nivelul lui Dumnezeu se poate aplica aceeasi paradigma. Dumnezeu doreste aceleasi lucruri de la oameni, prietenia noastra, o relatie pe care sa o avem cu El si increderea ca este cu noi in toate imprejurarile vietii. Si cum poti fi recunoscator fata de Dumnezeu? Nu prea exista posibilitatea de a face cadouri sau de a trimite o scrisoare in care sa-ti exprimi gandurile. Poate....poate ca este mult mai simplu. Dumnezeu spune ca este cu noi oricand. Si daca noi pastram o relatie deschisa cu El, acesta e un prim pas al unei recunostiinte pe care sa o indreptam spre El, sprijinitorul nostru in viata. Mai ar fi lucruri de spus in acest domeniu, dar nu doresc sa ma axez in principal pe acest aspect al recunostiintei.

            De fapt as vrea sa inchei, vorbind despre o parte mai practica a recunostiintei: sunt eu recunoscator in viata mea, pentru aspectele ei? Cu rusine as putea spune ca nu sunt pe atat de recunoscator cat ar trebui sa fiu. De multe ori ajung sa iau ca pe un dat lucruri care le sunt oprite multor oameni. Aici nu ma refer in mod special la bunuri, ci la lucrurile care conteaza  cu adevarat, la persoanele care conteaza. Nu multa lume poate spune ca are parinti, nu multa lume poate spune ca are o familie iubitoare care incearca sa ofere toate conditiile unei vieti bune. Totusi eu am, si uneori nu pot gasi motive de multumire pentru aceasta. De asemenea, nu multa lume poate spune ca are prieteni, prieteni apropiati sufletului care inteleg cu adevarat ce traiesti, care incearca sa te ajute sau cel putin sa-ti asculte ofurile inimii in momentele cruciale ale vietii. Eu am, si uneori, nici in acest departament nu dau dovada de recunostiinta. Cati pot spune ca au simtit cu adevarat dragostea unui Dumnezeu iubitor? Multi ii intorc spatele si aleg o alta cale. Cei care totusi se supun lui Dumnezeu au parte de experiente frumoase. Am eu parte de experiente frumoase, de o viata fara dureri si intrebari? Om sunt si nu sunt ferit de framantarile adanci ale spiritului calator care incearca sa-si stabileasca un traseu prin aceasta lume plina de semne de intrebare. Dar pot spune ca sunt recunoscator pentru ca am un Dumnezeu care mi-e alaturi si imi ofera experiente minunate si in acelasi timp este cu mine si in momentele in care speranta pare sa nu existe. Si pentru asta sunt recunoscator. Sunt recunoscator pentru faptul ca m-am nascut aici si nu in alta parte, ca am putut trai viata pe care am trait-o, fiecare moment si dincolo de ora 11:00 nu stiu ce ma asteapta. Dar sunt sigur ca va fi ceva pentru care mai incolo, peste ani voi fi recunoscator. In fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor. FIN

Impulsuri

Stand de planton la ora 3 si neavand ce face, e nevoie sa iti faci de lucru. Si nu-i cel mai bun fel de lucru, cel care implica si mintea? Si nu un film, oricat de bun si oricat de Beethoven? Da.
M-am gandit acum 7 secunde la un subiect interesant de meditat... impulsuri. Si aici nu ma refer la impulsurile naturale, legate in mod special de nevoile primare (hrana, reproducere, aparare si altele care imi ocolesc mintea in acest moment). Vreau sa pun lumina reflectoarelor pe acele impulsuri ce fac pe om mai bun, mai activ, mai puternic in unele situatii.
Un exemplu imi vine in minte din filmul pe care l-am asteptat cu nerabdare acest an. Cu toate ca e un detaliu destul de spoiler-full, cei care au vazut macar un trailer, stiu ca Batman o ia pe coaja din partea lui Bane si e aruncat intr-o inchisoare. In momentul in care vrea sa scape prin singurul mod posibil, esueaza. Dupa cateva incercari nereusite este pus in fata unei intrebari grele din partea unui coleg detinut: How can you move faster than possible, fight longer than possible without the most powerful impulse of the spirit: the fear of death? Pentru o persoana infranta, aruncata intr-o temnita si care astepta distrugerea orasului pe care trebuia sa-l protejeze aceasta intrebare vine ca o lovitura de ciocan peste degete. Teama de moarte, pe care Bruce Wayne a uitat-o il putea aduce inapoi pe Batman, si il va putea face sa lupte din nou cu Bane pentru orasul sau. Despre astfel de impulsuri vorbesc eu.
Am observat acest lucru din observatiile mele psiho-socio-diletantologice asupra naturii umane, experimentele fiind atat pe subiecti interni (adeca io) cat si pe subiecti interni. Si care e concluzia? De fapt, trebuia sa incep cu ideea pe care voiam sa o sustin. Asta e urmatoarea: in general oamenii sunt niste fiinte care se complac in cel mai nenorocit nivel de mediocritate, multumite sa detina ultimul nivel al nevoilor din faimoasa piramida a lui Maslow si fara sa ceara mai mult de la viata. Dar, exista momente, anumiti stimuli care produc o schimbare in comportament, gandire. E interesant de studiat si probabil ca s-au scris carti despre acest subiect. Io acuma m-am trezit (in mod simbolic) sa scriu despre asta pentru ca m-am confruntat cu aceasta situatie. In general si eu sunt infestat cu virusul cangrenic al lenei, in doze mari. Insa, am momente (prin momente sa nu se inteleaga chiar momente-zile, luni...mai mult nu am reusit, n-am gasit impulsul potrivit...pentru moment) in care simt o forta cum iese din interiorul meu si imi zic: Asa nu se mai poate! Pune-te si citeste, pune-te si fa curat, ajuta! Nu vreau sa vorbesc despre ceea ce ma impinge sa fac acele schimbari, sigur nu acum. Voiam sa ma simt si io bine ca ma dau exemplu in aceleasi text cu Batman. :D
Revenind pe un fagas mai normal, voiam sa punctez unele ultime idei pentru ca...am ajuns la concluzie. Ce sunt aceste impulsuri ale schimbarii, cum functioneaza, si de ce? Acum sincer daca vreti raspunsul la aceste intrebari, cititi o carte, nu-s la facultatea de psihologie chiar sa stiu un raspuns documentat. Acesta e un blog, al unui nene care a decis sa nu se uite la un film si sa aleaga sa mai posteze ceva dupa milenii de tacere. Dar pot totusi sa mentionez unele din aceste impulsuri, asa pe nume, si dupa aceasta fiecare sa va gandi...da mai,ce dreptate are tipu asta! Sau nu. Care sunt aceste impulsuri: frica de moarte, dupa cum apare in TDKR, care poate sa impinga omul sa faca lucruri monumentale stiind tocmai faptul ca putinul timp pe care il are trebuie valorificat la maxim. Desigur, la celalalt capat, mai e si dragostea. Atata vreme cat naste impulsuri pozitive, prin care un om se poate schimba doar pentru ca fiinta la care tine in mod neconditionat il constrange sa o faca (ma refer, intr-un mod neintentionat, si poate fara sa o stie vreodata). Dragostea e un impuls puternic. Sa mai spunem coercitia? Da. De multe ori facem lucruri mari, avand biciul in spate (a se vedea piramidele, St. Petersburg si alte minuni arhitectonice care nu au fost ridicate cu ajutorul unor macarale in mod evident)  O idee, unul din marile impulsuri ale societati. Vorbim despre marile idei religioase, sociale, politice care in momentul in care au fost aruncate in societate si au intors aceasta lume pe dos. Oamenii reactioneaza de obicei pozitiv, la marile idei, marile impulsuri. Asta venind atat la nivel macro, cat si la nivel micro-social.
Mi s-a gatat rezerva de idei pe moment. Aceste cateva ganduri care le-am aruncat mai sus poate vor face pe cineva sa se gandeasca la modul in care isi traiesc viata si de ce o traiesc in acel fel. Si atunci e bine. Inchei fara a mai adauga nimic. Doar un link. Pentru un filmulet care m-a impresionat foarte mult: http://www.youtube.com/watch?v=yX39J_YyKbs . Un astfel de discurs, poate fi impulsul pentru mari fapte, fie pe terenul de sport, fie si in afara lui, pentru ca acest om vorbeste despre lectii esentiale in viata unui om care nu cauta mediocritatea, ci ceva mai mare decat sine insusi... si are nevoie de un impuls. GODSPEED!

Blitz blog 1

Puteti considera ca plagiez pe nenea Nolan cu titlul ala, dar la ora asta nu incerc sa-mi bat capul cu ceva mai complex. N-am mai postat deloc de vreo cateva secole, dar din motive obiective va asigur (pe langa lene si pierdere de vreme). Tin doar sa amintesc vreo cateva chestii scurt.
-Inceput-a noul an de faculta. Extenuat, placut, educativ, rece (ca vreme), nou, vechi, grecesc. Duminica, daca reusesc lansez prima expeditie turistica din anu asta scolar. Oricum, daca nu vine nime, ma conduc singur pana la MNAR.
-am inceput sa evoluez cica... anu asta am inceput sa ma uit dupa carti de 2 lei. Si nu ma refer la valoarea dintre cotoare, ci la cea expusa pe coperta din spate. Mi-am coborat baremurile de pret. Oricum mi-am luat cateva carti faine chiar si la scumpatatea asta.
-KFC Cora, checked.
-pregatesc ceva.... nu zic ce, probabil spre finalul lunii va aparea pe ecranele de laptop, PC, tableta ale celor interesati. E ceva... fain, zic eu. Dar zic doar atat. Acum aveti permisiunea mea sa va bateti capul cu ce am zis amu.
-am vazut Cluju en detail, inainte sa vin la facultate. Oras dragut, dar neah...tot am un soft spot pentru Oradea. Totusi, mi-a placut Catedrala Sf. Mihail, zona palatelor, si BCU. (am fost inauntru)
-acum citesc (cu pauze) Hristos rastignit a doua oara a lui Kazantzakis. Pare interesanta pana acum.
-sunt suparat pe Eliade. Nu putea sa moara dupa ce si-a terminat seria de scris? Apropos, caut disperat cartea  Viata noua aka Stefania scrisa de Mircea Eliade. Este sequelu' la Huliganii, si chiar daca e neterminata, o vreau. Platesc recompensa.
-cam atat pentru acum.Gott mit uns

Aradul pierdut

Nu as fi vrut sa scriu acest post. Mi-ar fi placut sa incep cu alte cuvinte, sa asez un alt titlu in acea casuta, sa laud si nu sa deplang. Acest post si-ar gasi poate mai bine locul pe Istoriadepeloculdoi, insa am ales sa-l postez aici pentru ca este o chestiune de interes general. Este vorba de moartea unei parti extrem de importante a orasului Arad, si anume nucleu, zona de secol XVIII. Aceea era vatra orasului, cea mai veche parte. Citind in urma cu cateva zile monografia Aradului redactata in 1999, cea mai moderna si stearsa de anumite influente din domenii nestiintifice, am redescoperit acea pofta de a face sapaturi in timp, prin cautarea de cladiri din Arad. Si am citit despre acel centru vechi, inima unui Arad despre care se stie extrem de putin si tocmai aceasta lipsa a informatiior il face cu atat mai interesant. Si m-a facut mai dornic sa vad cu ochii mei acea zona. Ceea ce am vazut mi-a produs o dezamagire reala. As fi putut face multe fotografii insa nu m-a lasat inima. Cu parere de rau le-am facut si pe acestea care vi le pun inainte. Voi vorbi doar despre nucleul de cateva strazi (in monografie erau identificate strazile Tribunul Axente, Narciselor, Cozia, Grigore Alexandrescu) si voi posta doar putine imagini pentru ca mai mult vreau sa vorbesc despre aceasta eliminare a unor exemple de arhitectura unice in Arad.

Inca de la inceput tin sa precizez ca nu sunt expert in arhitectura si istoria artei. Sunt un biet amator ce stie cateva elemente de arhitectura prinse tocmai in perioada in care am cutreierat strazile orasului cautand istoria din ziduri. Asa ca nu ma voi erija intr-o autoritate care arunca in stanga si in dreapta cu acuze si nici nu va face o analiza detaliata a cladirilor, dintr-un simplu motiv. Nu am cunostiintele necesare. Recunosc, mi-ar placea enorm sa citesc studii despre evolutia urbanistica a orasului, insa pana in momentul in care vor aparea,  mi-e teama ca acestea se vor baza pe imagini de arhiva pentru ca acele edificii vor fi, fie nivelate, fie ciuntite in goana modernizarii.

Acum voi intra in subiect cat imi vor permite cunostiintele. Aradul e un oras placut vederii tocmai datorita faptului ca prezinta cladiri apartinand diferitelor stiluri arhitectonice. O calatorie de la Gara pana la Boul Rosu se aseamana unei calatorii in timp, pentru ca stilurile se vor schimba de la blocurile comuniste si pana la cladiri empire, baroc sau clasiciste din Piata Veche. Doar ca in acest moment, nu exista o miscare, o organizatie care sa fie protector neobosit al acestor crampeie de trecut. Nici macar nu exista o constiinta a existentei acestor comori. Fara a incerca sa ma laud, pot spune ca inainte de a incepe sa fac fotografii, internetul detinea foarte putine dovezi fotografice ale Aradului pierdut. Erau poze vechi, din care nu puteai scoate prea multe. Si totusi eu nu fac mare lucru, pentru ca in afara de o poza a fatadei, nu ma incumet sa fac mai mult. O istorie detaliata a epocii, a proprietarilor, a detaliilor, a transformarilor, ar fi fenomenala. Insa necesita timp, pasiune si cunostiinte. Eu nu posed decat abilitatea de-a doua, si ma simt legat la maini. Voi astepta pana cand cineva care are puterea de a face ceva, va trece la actiune. Pana atunci, insa s-ar putea ca imaginile de mai jos sa fie o amintire. 

Cum spuneam mai devreme am mers astazi pe toate acele strazi cautand cladiri vechi, purtand mici specificatii arhitectonice ale stilului baroc, clasicist, aceasta fiind singura zona din oras unde se gaseste o astfel de arhitectura. Din nou, pe baza infimelor mele cunostiinte de arhitectonice. Pot spune ca recunosc stilurile principale si cred ca pot diferentia un stil de altul. Dar atat. Cu teama, speranta si aparatul foto am pornit spre acea zona. Am fost dezamagit. Starea edificiilor este jalnica. Si am identificat trei cauze pe care le expun inaintea dumneavoastra. 

1. Renovari anterioare. Plimbandu-ma pe strazi am vazut elemente arhitecturale care tradau transformari produse prin anii 1880-1910. Asta pentru ca proprietarii sa fie "la moda". Aceasta nu este ceva neobisnuit. Acum imi vine in minte doar Palatul Rosznay (Nicolae Balcescu, colt cu Piata Avram Iancu) construit inca din inceputul secolului XIX, dar a carui fatada a fost refacuta in stil 1900. "Vinovatii" nu mai pot fi trasi la raspundere, si nici nu ar avea de ce. In acele vremuri putine se stiau despre protejarea unui patrimoniu istoric sau conservarea unor cladiri vechi. Din pacate aceasta mentalitate este prezenta si in zilele noastre.

2. Renovari contemporane. Proprietarii caselor le modifica fara a tine cont de faptul ca distrug inconstient ansamblul arhitectonic si sacrifica de fapt un spirit al vechiului, al trecutului. Termopane, eliminarea decoratiilor care faceau unice acele cladiri, vopsirea in culori tipatoare, adaugarea de inovatii moderne de decorare duc la trivializarea caselor. 

3. Ruina. Prima fotografie din cele pe care le-am postat vorbeste de la sine. Casele care scapa de metamorfoza sunt lasate in paragina. Chiar daca nu arata la fel de rau ca si aceasta, nu sunt departe. Oricine ar indrazni sa faca o calatorie in zona, va vedea cu ochii sai.

Mai mult de atat nu pot face. Astazi am ramas profund dezamagit de ceea ce am vazut, desi am avut parte si de impresii pozitive pe alte strazi apropiate celor mentionate mai sus. Am gasit acolo putina alinare si cateva cladiri care inca mai sunt in stilul vremii lor. Un ultim lucru vreau sa mai mentionez inainte de a incheia, pentru ca m-am lungit nespus de mult. Voi prezenta intr-o propozitie cam cum arata fiecare strada, pentru a va forma o idee. Strada Grigore Alexandrescu (imaginile 1,3,4,5) este in general atacata de problema intai. Majoritatea fatadelor sunt in stil 1900 sau in stil 2012, cu cateva exceptii. Imaginea 3 este o cladire omologata ca monument istoric si intradevar este o enclava baroca, una din foarte putinele din Arad. Ar trebui avuta mare grija pe viitor de ea pentru ca e o comoara intradevar. Pe strada Tribunul Axente situatia mi se pare de-a dreptul deplorabila, strada neavand nici macar asfalt, daramite ceva protectie in fata agresiunilor arhitectonice. Singura casa care mi s-a parut 100% in regula fiind casa Damjanics (promit ca dupa 1 octombrie ma voi ocupa de blog si voi repune cladirile pe care le-am eliminat), majoritatea caselor fiind intr-o stare jalnica. Singura strada care este intradevar in mare parte neatinsa este Cozia. Nu am postat poze pentru ca nu am prea gasit unghiuri bune (mobilierul stradal e de vina). Oricum, am vazut o cladire care dupa detalii pare a fi baroca, iar in jurul ei se remarca niste cladiri frumoase in stil clasicist cred. Ultima fotografie este de pe aceasta strada, si reprezinta sinagoga ortodoxa ridicata dupa Primul Razboi Mondial. Imaginea doua este o casa de pe strada Preparandiei care mi s-a parut ca se incadreaza in stilul anilor 1800 si inainte.
O concluzie pentru toate lucrurile care le-am insirat mai sus, mi se pare ca nu pot oferi. Pentru ca nu as dori ca aceasta sa fie o concluzie. Daca acest articol va fi citit si va fi luat ca un semnal de alarma, atunci va fi bine. Daca se va incerca o salvare a ceea ce mai avem e bine. Incepand cu anii trecuti am vazut ca incepe o valorificare a patrimoniului istoric. Preparandia, podul Traian, liceul Moise Nicoara, Prefectura veche si alte cladiri particulare au fost intinerite. Speranta mea este ca si teatrul vechi sa aiba parte de acelasi tratament. De fapt, eu as dori ca toate aceste cladiri superbe, ce inseamna pentru acest oras o marturie a vechimii sale, a elegantei sale trecute sa nu se piarda ci sa ramana in picioare indicand faptul ca Aradul nu este un oras oarecare, ci un oras care mereu a cautat sa fie in pas cu vremea si la inaltimea culturii artistice europene din orice perioada.

Rasu-plansu..

Sa rad sau sa plang? Pe bune, nu as putea sa imi gasesc starea de spirit potrivita. Citind o asemenea stire ajungi sa ramai in mare parte perplex analizand-o in adancime. Ah, nu v-am spus la ce ma refer.... Cica o librarie online (mi-am inchis pagina si mie lene s-o redeschid-Bookland, am redeschis-o) are o idee de a da calatorilor cu metroul ocazia de a se elibera de corvoada drumului intre statiile Dristor si Republica prin citit. Da, vor sa puna la capatul randurilor de scaune carti pe care oamenii sa le citeasca. Si da, aceasta initiativa este complet echipata cu lanturi pentru a preveni timpuria disparitia a tovarasilor acoperiti de litere.

Daca in acest moment ati cazut de pe scaun.....ati revenit? Bun... De unde sa incep? Initiativa e...tare, ce sa zic. E de apreciat (cu toate aceste, e un vin cu jucariile mele, asa ca tot cartile mele o sa citesc :D-stiu ca nu intereseaza pe nimeni, dar am nevoie si eu de un loc unde sa ma descarc) si chiar sunt curios sa vad cata lume va profita de acest lucru. Am experimentat un episod "literat" la mine acasa. Mergeam intr-o zi cu tramvaiul prin Arad si mergand spre centru era un timp mort de cel putin un sfert de ora. Normal, mi-am scos o carte pe care o citeam din rucsac. Pentru o clipa, intr-o statie, mi-am ridicat privirea din carte sa vad daca urca cineva. Am vazut insa ca lumea se uita la mine ca la un martian. Parca as fi cazut din cer. Mai ales ca citeam recent ca mini-englezii au alergie la carti si litere (mai vorbim peste 20 de ani cand arabi o sa cumpere insula aia inch by inch), Bookland e tare. Si nici nu pun Coelho sau carti de bucate. Articolu mentioneaza autori ca Preda sau Dickens. Heavy stuff...

Totusi, urmeaza ridicolul. Pe ce planeta s-a mai auzit de carti legate in lant? Doamne fereste de poporul care se fura carti din metrou! Si totusi, cu toata sinceritatea, as crede ca acest lucru e posibil. Din librarii se fura carti, se stie. Dar mi se pare, pe langa tot caragialismul situatiei, un simptom grav aceasta masura de protectie. Este intr-un fel totala opozitie a legendelor despre pocalele de aur de pe vremea lui Tepes care rugineau la capetele fantanilor asteptand sa fie umplute cu apa si asezate la loc, si nici intr-un caz in pungile unor borfasi. Atata ordine, in tara asta pare intradevar de domeniul istoriei indepartate sau mai bine, domeniul legendelor. Totusi, carti in lanturi, e visul totalitar de a tine cultura arestata (scuzata-mi fie gluma nelalocul ei)... Nu mai vreau sa continui, degeaba ma tangui, nimeni nu ma aude. Fac pe Toma necredinciosu si pana nu ajung in metrou la Republica nu cred. 

Inchei, sperand ca romanii, ca acei care isi vor intinde mana sa ia acele carti, avand in minte doar sa le deschida, sa le asculte vorbind, vor dovedi ca aceasta masura este necesara, este nepotrivita si primitiva pentru o tara ce se vrea a fi in secolul XXI intr-o societate ce doreste sa puna cartea in mana celor ce o vor.



UPDATE: Chiar au facut-o! Si le-a trebuit o singura zi! Am vazut astazi un reportaj pe Realitatea TV in care se anunta disparitia cartilor, impreuna cu lantul care ar fi trebuit sa opreasca furtul cartilor! Nu mai vreau sa comentez nimic, pentru ca este mult prea mult peste imaginea care tocmai am creionat-o. Si imaginea aceasta defineste prea clar societatea romaneasca. Imi place totusi perseverenta celor de la Bookland care nu renunta la initiativa. Un sfat totusi: cu siguranta ca acel pasionat al lecturii care si-a imbogatit biblioteca cu acele volume a facut acest gest datorita faptului ca nu a apucat sa termine de citit sectiunea dorita si nu a intles ca proiectul era special pentru metrou si nu pentru uzul..extern. Asa ca ii indemn sa i-a in considerare ideea de a lansa aceasta idee in intreg sistemul de metrou a Capitalei pentru un citit prelung si o prelungire a pastrarii cartilor la locul lor. Pana atunci, spor la pagini si Godspeed!

Luntrea lui 20

Lenea, si alte lucrari extra-laptoriale m-au facut sa nu ajung sa postez un mesaj pe blog in timp util. Nici in seara cand inca aveam 19 ani, nici in prima zi de Douazecist, ci doar amu cand mai sunt zece minute pana se va face 11 septembrie. Dar e bine si asa. E un semn bun care arata cat de punctual sunt (in relatiile cu alti oameni sunt punctual, chiar neamt; daca sunt chemat la 11 fix undeva, ajung la fix).
Si.....douaj' de ani. Ok, n-am ce zice. Nu mi-am pregatit un post in care sa expun metafizic calitatile, avantajele si minunatiile intrarii intr-un nou sistem de numarare. Ma simt ca si calendarul pe vremea cand papa Grigore a reformat vechiul calendar iulian. Sau ca un ceas care a fost tras si apoi lasat sa ticaie pe noi acorduri. Oricum, nu conteaza timpul, conteaza ce faci cu el. E o lectie si niste cuvinte care ar trebui scrise, nu stiu, pe fiecare usa a fiecare camere a fiecarei case, si ar trebui sa fie puse ca wallpapere la laptopuri. Noi oamenii am ajuns intr-un punct in care putem face atat de multe lucruri, putem citi atata, putem vedea atata, putem vorbi atat de mult, si de multe ori preferam sa pierdem timp intr-un mod stupid. Viata inseamna mai mult decat ore traite, reprezinta clipe memorabile. Un prieten, o carte, un film de calitate, o calatorie pana undeva, asta conteaza. Altfel, ma trezesc la a cincea schimbare de prefix gol, fara nimic in tolba memoriei. Asta e trist pentru ca multi oameni ajung in aceasta situatie. Eu, eu personal nu voi face asta. Voi face ceea ce vreau, ma voi invinge pe mine si imi voi trai viata frumos. Pentru ca 20 inseamna de fapt, o reluare. E viata la un nivel superior, 2.0, adica ceva mai mare, mai provocator si mai presant. Sunt tanar, dar nimic nu este etern. Nu vreau sa cad intr-o latura bacoviana asa ca ma opresc.
Vreau sa termin cu o ultima imagine. Mi-am adus aminte de tizul meu putin mai celebru, Iulius Caesar de la Roma care fiind in prejma varstei mele (nu mai stiu exact cati ani avea), vede o statuie a acelui tanar nebun (in sensul bun, Alexandru Macedon) si plange spunand ca la varsta sa, Alexandru cucerea lumea, iar el nu a facut nimic. Nici io, pana amu la 20 de ani nu am facut nimic care sa-mi treaca numele pe undeva. Important voiam sa zic. Dar timpul nu e pierdut. Ci incepe acum. Si, nu vreau sa-l pierd. Vom vedea daca voi avea dreptate. Pana atunci, multa sanatate si ani lungi sa se aseze naintea mea si a voastra celor ce cititi aceste randuri. GODSPEED.

Intaiul calator al tarii-pe dealurile Iesilor

Iasi, cetate a Moldovei, casa voivodala de la Stefan citire, camin al marilor minti ale patriei romane, muzeu in aer liber al geniului constrans la haina de om. Un oras cum putine sunt in tara noastra si chiar pe acest glob pamantesc. Unde altundeva s-au mai intalnit asemenea destine titanice, asemenea nume care produc eclipse prin trecerea lor prin fata soarelui? Oras pe-al caror strazi treceau brat la brat Eminescu si Creanga, unde locuia Veronica Micle, acea Unica femeie pentru Luceafarul nostru, pol al credintei ortodoxe cu biserici superbe maiestrite in grai de dalta moldoveneasca, si oras cosmopolit, modern la orice vreme cu cladiri de inalta stiinta si case de boieri cocheti. Greu de ocolit Iasii pentru un calator avid de istorie si nu numai. Asa ca, hai sa facem o incursiune in acest Iasi atemporal, mitic, ce asteapta pe orice are rabdare sai ajunga la porti.
Prima cladire care ajunge in fata ochilor peregrinului este Gara orasului, o cladire impozanta construita dupa planul Palatului Dogilor din Venetia, distrusa in WWII, si refacuta prin anii 80 cum e amu.

Daca mergem pe strazi si ajungem aproape de centrul vechi, dam peste sinagoga orasului, scapata din pogromul din 40 si de asemenea cea mai veche din tara (1682). Momentan arata ca o ruina datorita restaurarii (sper) si este schelata (adica plina de schele). Pe viitor sper la o renastere a stralucirii trecute.

Urcand pe strada ce duce spre centru acest turn cu aspect medieval te intampina. Este turnul clopotnita al faimoasei manastiri Golia, ridicata de familia cu acelasi nume si purtand hramul Inaltarea Domnului. Este o priveliste frumoasa si care aduce cu vechile fortarete italiene sau spaniole.

Si acum, biserica manastirii o constructie maiestuoasa, care mi-a placut in mod special atat pe exterior cat si pe interior care pastreaza o atmosfera dumnezeiasca intre zidurile sale. Daca treceti prin Iasi, nu e de ratat.

Peisaj iesean. O straduta linistita care se hraneste din seva trecutului inca ascuns in vechile ziduri clasice, eclectice sau neobaroce.

 Prima institutie culta care iese in cale este Filarmonica orasului plasata intr-o mica piata si avand in centru statuia cronicarului Miron Costin. Cladirea din stanga este casa boierului Alecu Bals, iar in dreapta filarmonica Notre Dame de Sion.

Teatrul National Vasile Alecsandri, construit in 1897, de catre niste arhitecti vienezi pe locul fostei Primarii a orasului. In acelasi timp, langa teatru a fost inaugurata uzina electrica a orasului marcand inceputul iluminarii publice a Iasilor.

Primaria actuala, vechiul palat Roset-Roznovanu, o minunatie arhitecturala. A apartinut  unei mari familii boieresti moldove. In aceasta cladire a fost gazduit Regele Ferdinand si guvernul in Primul Razboi Mondial dupa ce a fost ocupat Bucurestiul.

Deasupra se afla catedrala mitropolitana Sf. Parascheva ridicata prin contributia a doua personalitati iesene, Mihail Sturdza si Veniamin Costache. Jos, aflata in apropiere biserica Sf. trei ierarhi, loc incarcat de istorie: ultima casa pentru trei domni (Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Al. I. Cuza), casa temporara pentru Ion Creanga si casa a lui Dumnezeu.

 Biserica lipoveneasca, printre cele mai vechi din urbe. Ridicata in 1830

 Bahluiul curgand domol prin centrul orasului...

Cum ar spune francezul la cour de la Palas, si anume curtea Palatului Culturii care din spate mai ca seamana cu un castel de pe valea Loarei...

...iar din fata se claseaza printre cele mai frumoase cladiri din tara noastra.

Biserica Sfantul Nicolae Domnesc ridicata in 1492 de catre domnul Stefan. Cea mai veche biserica ieseana.

Casa celebrului parinte Dosoftei (1624-1693), autorul Psaltirii in versuri, unul dintre primii invatati romani care a promovat tiparnita in spatiul romanesc.

Biserica catolica veche, ridicata in 1789

Unul din atractiile orasului, Palatul Braunstein, situat in Piata Unirii. A avut mai multe destinatii, mai multi proprietari, a trecut nevatamat prin inundatii, cutremure si bombardamente si a rezistat. Astazi, nepasarea ii aduce incet moartea.

Grand Hotel Traian, opera a faimosului Gustav Eiffel (oau!)

 Si acum, desi stiu ca mai am de stat cel putin patru ani in Bucuresti...PARCUL COPOU ESTE MAI FRUMOS DECAT CISMIGIU.

Obeliscul cu lei, cel mai vechi monument din Romania (1834), ridicat pe vremea lui Mihail Sturdza (desigur)

Cea mai sus mentionata, pastrand chipul daltuit, Veronica Micle priveste inainte cautandu-si Luceafarul

Acea semnatura este prezenta pe tot pamantul Iasului pe care calci, pentru ca Eminescu si-a lasat urma piciorului sau prin targul acesta in lungile sale peregrinari cu prietenul sau Creanga.

Desigur, nu se poate sa mergi in Copou si sa nu te opresti in fata celui mai cunoscut copac din Romania, teiul strajuit de statuia Poetului.

 Cel care incheie aceasta triada ieseana de geniu, Ion Creanga priveste si el "strain" fara Eminescu, dar impreuna sub forma pietrei reci sau a bronzului atins de rugina.
Jos, este Universitatea din Iasi, cea mai veche din tara, izvor de geniu revarsat peste lume. Cladire monumentala, ce impresioneaza ochiul.

O, Moldovo! Pe mana cui ajunsai tu si cine te va purta spre maine?

O reprezentare perfecta a geniului Luceafarului, statuia din apropierea Bibliotecii Universitare. "Iar eu raman in lumea mea, nemuritor si rece."

Biblioteca Central Universitara Mihai Eminescu ridicata in 1934.

 Si aici se termina intaia mea calatorie in Iasi. Cu o fotografie facuta din masina a manastirii Barboi, capela funerara pentru membrii familiei Sturdza, pe care nu am apucat sa o vad pentru ca la fel a fost acest drum inspre Iasi, facut in fuga. Cu ajutorul lui Dumnezeu, va veni si ziua cand voi putea vedea acest oras frumos cum se cuvine, ii voi strabate ulitele pentru a vana orice monument pe care harta mi-l indica. Pana atunci raman cu ce am vazut si cu speranta in suflet.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa!

Kaputt sau sunetul in care moare Europa...

Recunosc, nu am prea citit carti de memorii. Recunosc, Al Doilea Razboi Mondial reprezinta pentru mine o perioada din istorie care nu imi place sa o studiez si incerc sa o evit cat pot. Recunosc, am pacatuit luand o carte atat de buna la un pret atat de modic. (dar nu-mi pare atat de rau, ca altfel nu o citeam) Si totusi, o carte precum Kaputt scrisa de catre italianul Curzio Malaparte nu am mai citit. De ce indraznesc sa impovarez cu asa epitete aceasta carte? O sa astern mai jos cele cateva motive care m-au facut sa fiu atat de slobod la tolba cu fericiri.

Ce reprezinta de fapt Kaputt? O carte de marturii, o carte de memorii ale ofiterului italian Curzio Malaparte care trece in vremea Marelui Razboi pe mai multe fronturi vazand diverse popoare si raportarea lor la acel conflict devastator ce punea la pamant avutii atat materiale cat si spirituale. Este un razboi ca niciunul pana atunci, nimeni nu l-a prevazut a fi in acel fel si anii grei de lupte, schimba oamenii, le distruge primavara care parea a rasari in inimile oamenilor de la inceput de secol XX, si ii trimte direct intr-o iarna a disperarii, a dezumanizarii. Niciun om nu pare sa mai fie la fel. Razboiul, un cuvant, o insiruire de actiuni distructive arde sufletul uman si acest conflict are o intensitate mult mai mare. Autorul vede cum tinerimea Europei se schilodeste, isi pierde infatisarea pura, murdarindu-se si sperand intr-un maine mai bun. Ceea ce face ca aceasta carte sa fie atat de buna, in parerea mea este faptul ca e o fresca extrem de vie a locurilor pe care Malaparte le descrie. (mare parte a cartii consta in descrieri ale imprejurimilor, a mancarurilor sau ale oamenilor) Si pe deasupra pentru ca descrie atat de bine, atat de viu oamenii. Este despre oameni.  Autorul trece prin fata cititorului o suita de personaje din mediul diplomatic european, din conducerea Italiei, Germaniei, Finlandei, ministri de externe, ambasadori, militari, oameni simpli, animale....si demonstreaza aceasta teorema aratand cum razboiul schimba. Arata cum reactioneaza aceste personaje fata in fata cu razboiul cu victoria, cu infrangerea, cu cei invinsi. Si o face intr-un fel care te face sa intorci pagina dupa pagina fara oprire. Unele descrieri ale actiunilor ale sentimentelor te fac sa te simti ca traind intr-o epoca intunecata si avand de-a face cu despoti pagani, nu cu crestinii care lupta fur Gott und Vaterland. Si nu doar germanii isi pierd umanitatea, ci peste tot se remarca o pierdere care a aparut cand s-a tras primul glonte in septembrie 39. Croati, romani, rusi, italieni si toate popoarele peste care s-a abatut razboiul au pierdut, au pierdut spiritul liber, spiritul pur care s-a manjit de aceasta ura si placere a mortii. 

Peste tot unde merge autorul este raspandit un sentiment al ruinei, orasele infloritoare din trecut acum se afla la pamant reprezentand de fapt spiritul Europei trantit, desfigurat de incercarea "rasei superioare" de a se inalta deasupra tuturor pe craniile celorlalti. Se simte un aer apocaliptic, cioranian si dezastrul nu are implicatii doar in lumea oamenilor. Este un razboi contra pamantului, un razboi contra animalelor, cainii fiind omorati de frica sau somonii ajungand trofee de mare pret pe peretii unor generali ingamfati. Peste tot domneste o atmosfera de final.

Nu mai continui, pentru ca as adanci mai mult impresia aceasta de intuneric si teama raspandita in paginile cartii. Pentru cei care totusi tin mortis sa deschida cartea si sa afle pe pielea lor cum se vede razboiul altfel decat in documentarele de pe NGC, cartea aceasta este un remediu potrivit. O recomand cu placere tocmai pentru puterea de descriere a lui Malaparte. FIN.

So we can learn to pick ourselves up....

S-a sfarsit. Poate ca acest epilog are loc cu cateva zile inainte de data trambitata in postul anterior insa, cu atat mai bine pentru subsemnatul. Am reusit cu ajutorul lui Dumnezeu sa fiu in stare sa vad The dark knight rises, ultimul film din trilogia eponima, ultimul film Batman in care este implicat in mod Christopher Nolan ca si regizor si Christian Bale in rolul eroului, omului Batman. Desi poate ca as fi dorit sa atac problema neatins, nu m-am putut abtine sa nu citesc sau sa ascult recenzii despre acest film-epilog. Am digerat ideile celor care au vizionat filmul si poate ca unele din aceste ganduri vor aparea in acest post. Desi, in general rezonez cu cei care au recenzat filmul. Pentru inceput vreau sa anunt ca acest post va fi plin de spoilere, asa ca aceia care nu l-au vazut pana acum sa-si faca drum pana la cel mai apropiat CinemaCity (reclama nemascata) si sa-si faca rost de bilete pentru a vedea modul in care un mare regizor incheie o mare epopee.
Totul a inceput in urma cu un an...18 iulie 2011...primul teaser. Auzeam vocea lui Ras al Ghul, mentorul lui Bruce explicandu-i eternitatea legendei, puterea sa deasupra unei simple persoane, idee care a condus la nasterea lui Batman. Vedeam zgarie-norii din Gotham city prabusindu-se sub influenta unei puteri straine. De asemenea il vedeam pe comisarul Gordon ranit grav pe un pat de spital vorbind cu cel ce era Batman. Si de asemenea vedeam un Batman obosit retragandu-se din fata unui energic si violent Bane. Nimic mai mult. Aseara, toata tesatura care cuprinde aceste scene s-a desfasurat in fata noastra.
Gotham City, 8 ani dupa caderea lui Batman in dizgratie si ridicarea legendei lui Harvey Dent, cel ucis de catre Cavalerul Negru in chip miselesc, acel procuror care a reusit sa inchida toata mafia curatand orasul de infractorii mari. Este pace, prosperitate si nimic nu pare sa arate ca ar exista ceva ce ar putea schimba acest sentiment. Conacul Wayne, reconstruit in stilul primului este gazda aniversarii Zilei Dent, eveniment ce aduce impreuna toata elita orasului. Insa lipseste proprietarul ascuns de ochii lumii precum o Bestie desfigurata care ar infricosa lumea sau ar gasi lumea prea infricosatoare pentru a lua contact cu ea. Totul curge normal pentru servitorii care lucreaza sub ghidarea loialului Alfred, paznicul neobosit al mostenirii Wayne. El este cel care va porni un sir de evenimente neasteptate. Una din servitoarele conacului este trimisa sa aduca mancare la usa barlogului retrasului Bruce Wayne si are ocazia sa-l intalneasca in persoana. Departe de a fi acea persoana sigura pe sine, playboyul din The dark knight, Selina Kyle are in fata un om slab, sprijinindu-se intr-un baston aparent lipsit de aparare. Totusi lipsa unor bijuterii importante il fac pe proprietar sa ii atraga atentie fetei care ii raspunde fugind de acolo cu bijuterii in compania unui senator. Dar totul face parte dintr-un plan mai mare...
Disparitia bijuterilor mamei sale il forteaza pe Bruce sa se intoarca inapoi in Batcave si in cele din urma sa isi ia din nou costumul lui Batman ingropat din acea noapte in care a acceptat sa devina tap ispasitor pentru crimele lui Two Face. O amenintare mai mare insa se asterne peste Gotham City. Lacomia unui afacerist aduce urgia (Bane) peste oras sperand ca aparitia mercenarului va face mai usoara cucerirea Wayne Enterprise. Evenimentele se precipita si Gordon ajunge sa descopere barlogul lui Bane unde salasluia o armata subterana avand ca scop zdruncinarea din temelii a Gotham City. Batman/Bruce se intalneste in mai multe ipostaze cu Selina convingand-o sa o duca la Bane. Ea face acest lucru insa nu in felul in care spera Cavalerul Intunecat. Are loc o lupta intre Batman si Bane in care vigoarea si ferocitatea mercenarului frang incercarile slabe ale Bruce de a opri dezlantuirea furtunii prezise.
Eroul orasului este exilat departe intr-o inchisoare intunecata fara speranta de unde nu exista nicio sansa de a iesi decat daca reusesti sa iti regasesti teama. In vreme ce Bruce lupta cu el insusi, Bane se rafuieste cu Gotham care este supus unui asalt sistematic ca parte a unui plan prin care orasul este "restituit" locuitorilor a la Revolutia Franceza haosul instaurandu-se ca urmare a acestei "eliberari". Bane joaca rolul unui demagog promitand ca orasul va dainui stiind ca detinea o bomba nucleara ce se va detona in cinci luni. Restul filmului reprezinta renasterea lui Batman in interiorul lui Bruce, intoarcerea si victoria definitiva in lupta cu inamicul sau si cu proprii demoni. Finalul oferit de catre Nolan este dulce-amar si de fapt este exact ceea ce el ne-a promis, o concluzie epica, sfarsitul unei legende si nasterea alteia.
Poate ca unii vor comenta faptul ca am povestit pe scurt filmul dar am simtit nevoia sa imi stabilesc marile puncte in minte pentru a sti ce sa mentionez in ceea ce este de fapt recenzia propriu-zisa.
In primul rand spun un lucru si nu il voi retrage, The dark knight este si va fi cel mai bun film din intreaga serie. Este o povestire mult mai apropiata de personaje, se adreseaza problemei eroului intr-un mod diferit si pe deasupra a fost imbogatita de jocul actoricesc al lui Heath Ledger, imposibil de copiat.Totusi, pentru ca aici doream sa ajung, mie personal acesta mi-a placut mai mult. A avut acel ceva care pe mine m-a atras mai mult decat TDK, desi nu pot spune ca e mai slab decat celalalt. Niciunul din aceste trei filme nu este slab. Sa revenim la film.
Ca si film este exceptional, are epic intradevar ridicand stacheta de la filmul anterior. Avem actiune mai multa, scene alerte dar si scene emotionante si personaje interesante. Bale arata ca si omul in stare sa depaseasca orice bariera pentru a-si duce misiunea la indeplinire depasind chiar si bariera mortii. Michael Caine, ca de obicei este un actor complet care de fiecare data cand a aparut a dat viata acelor scene (si m-a facut sa-mi intre praf in ochi la unele scene, era doar praf!) Gary Oldman revine in rolul lui Gordon, un Gordon care lupta contra efectelor minciunii de la finele filmului anterior si spera ca si Batman ca Gotham poate fi salvat. Anne Hathaway este o supriza placuta impresionand ca Selina Kyle/Catwoman in toate ipostazele personajului pe care le-a prezentat. Tom Hardy ca si Bane este exact ceea ce trebuia. Chiar daca mi-ar fi placut sa fie putin mai dezvoltat, ceea ce a oferit a fost placut. Impunator, lipsit de scrupule, aparent imbatabil, demagog si tiran. Cel mai capabil rival al lui Batman. Joseph Gordon Levitt are si el un rol important pe care il joaca bine, cu pasiune si incredere. Pe langa ei mai apar si alti actori oferind scenelor un farmec aparte.
A fost un film catalogat drept sumbru, cu o atmosfera mohorata insa mie nu mi-a lasat aceasta impresie. La inceput vedem un Gotham decadent, urmand apoi domnia lui Bane care este intradevar intunecata dar la final, vedem soarele rasarind. Batalia finala are loc ziua si ofera o speranta ca tot intunericul din primele doua filme va fi izgonit de lumina soarelui. (dupa cum spunea Harvey Dent intr-un discurs-The night is dark just before the dawn) Pe mine m-a tinut atent pana la capat, scenele cu distrugerea orasului au fost uimitoare, oferind o idee asupra magnitudinii puterii lui Bane. A fost un film mare, un film cum nu apare in fiecare zi. Pentru ca nu in fiecare film este pus suflet, nu fiecare film beneficiaza de un regizor care se dedica trup si suflet operei pe care o face si nici de actori care ajung sa iubeasca personajele pe care le joaca.
The dark knight rises este un final pe masura pentru o trilogie pe masura, pentru un erou care nu are egal in benzile desenate. Christopher Nolan a incercat in aceste trei filme sa creeze o fiinta umana, un Bruce Wayne care a avut nevoie de Batman ca de aer pentru a-si indeplini dorinta de a trai, care a reusit sa izbandeasca in salvarea orasului oferind speranta acelora care il locuiau. Batman a devenit mai mult decat Bruce Wayne. Moartea sa nu semnifica moartea lui Batman. El va trai mereu pentru gothamiti, prin sacrificiul sau, si prin cei care vor urma lui liliacul simbolizand in acel moment eroismul intruchipat exact ceea ce Bruce dorea la inceputul primului film. Si omul Bruce Wayne a reusit intr-un fel sa scape de acel blestem al simbolului sa se elibereze din ciclul urii si al fricii devenind un alt om, murind ca Batman si ca Bruce Wayne, dar inviind ca si altcineva, un alter ego care i-a adus in cele din urma pacea.
Aceasta poate ca nu a fost chiar o recenzie propriu zisa ci mai multa ganduri disparate despre un film mare, despre un erou mare care reprezinta pentru mine un erou mai mult decat orice mi-ar oferi Marvel si chiar DC. Pentru ca Batman este unul ca si noi, cu toate diferentele ce pot fi punctate. Si pentru o recenzie propriu zisa va trebui sa mai asteptati cateva zile pana voi avea din nou oportunitatea sa revad filmul. Pana atunci, Godspeed!

Asteptari...

Maine, e ziua cea mare (tehnic peste jumatate de ora, dar nu mai schimb asta). Daca am fi in SUA. Nu suntem, nu putem decat sa oftam intelegandu-ne statutul de tara de mana a doua in care filmele epocale, epopeice apar la o saptamana dupa ce apar in Lumea intai. Ma refer desigur la cel mai bun film regizat vreodata, The dark knight rises care se va lansa in mod oficial (luni a fost premiera la New York, criticii l-or vazut cu vreo saptamana nainte, in sara asta is screeninguri la miezu noptii) pentru toata suflarea americana. Care cu siguranta va fi tinuta in toate cele 2h 46 min cat dureaza filmul. Va fi rupere. Cred asta cu toata inima. N-am mai postat nimic legat de subiectul asta desi as fi putut. Muza nu ma impinse sa mentionez nimic in vreun articol asa ca nu m-am infierbantat. Pe hartie desigur.
 Cu fiecare trailer care aparea Nolan ma facea mult mai dornic sa vad filmu asta de parca vizionarea sa ar fi dus la rezolvarea problemelor umaniatii. As putea spune ca mare parte din vara se invarte in jurul datei de 28 iulie cand voi reusi intr-un final sa vad capodopera.
Sa inchei cu lamenatarile si sa fac pronosticuri. Pentru cei care nu sunt atat de nebuni ca si mine care se vor rupe total de stirile legate de TDKR si vor urmari stirile legate de recenzii (care pana acum in general sunt pozitive) voi spune dinainte la ce ma astept si vedem daca ce sper io e corect ori bat campii in mod napoleonic.
Deci, o sa fie rupere, pentru a folosi o exprimare academica. Din trailere vedem o atmosfera sumbra, plina de disperare. Din micile informatii oferite avem portretul unui Bruce Wayne frant, traind fantasma trecuta a unui Batman ce a luptat pentru binele orasului si a sigilat protectia sa printr-o minciuna (cei care au vazut The dark knight stiu-de fapt, hei, cine nu o vazut?). Acum insa evenimentele se precipita si batranul solitar este fortat sa-si puna din nou costumul intunecat, luptand cu temerile sale si cu un rival dement. Dar nu sufera de dementa haotica a lui Joker. Bane, este un terorist care vrea Gothamul nivelat si care isi calculeaza atent fiecare miscare si lucreaza la scara globala. Mai apare inca un personaj alunecos, un hot, Catwoman, al carui rol este necunoscut dar care oscileaza intre cele doua personaje antitetice. Punctul culminant dinaintea punctuli culminant va fi desigur prima confruntare dintre Batman si Bane, pierduta de cel dintai in spiritul faimoasei serii de benzi desenate Knightfall. Abia astept acest moment care apare in nenumarate fragmente disipate in trailere si in spoturile pentru TV lansate. Pentru ca acest film despre aceasta este vorba. Despre cadere, despre prabusirea unui om si ridicarea sa ulterioara. In Batman begins primul flim al seriei, tatal lui Bruce pune o intrebare ce probabil va deveni un laitmotiv al filmului si al seriei in general: Why do we fall Bruce? So we can learn to pick ourselves up. (De ce cadem? Ca sa invatam sa ne putem ridica de jos) Bruce trebuie sa isi revina din aceast exil, trebuie sa isi infrunte trecutul care l-a macinat si l-a obligat sa imbrace pentru prima data costumul de Batman si sa perpetueze legenda Cavalerului Negru, simbol al orasului Gotham. Asta ar vrea Nolan sa iasa. Eu zic ca in momentul nefericit si trist in care va cadea cortina peste ultimul film incheind trilogia acesta va fi si rezultatul. Voi posta desigur daca nu in seara aia, a doua zi cu siguranta o opinie argumentata despre acest film.
Ce as vrea sa vad? Actiune (uitati-va la trailere-poduri dinamitate, bursa de valori atacata, mii de infractori luptand pe strazile orasului), idei (terorism, libertate, inegalitate sociala, razbunare, legenda), personaje bine conturate care sa imi ofere un spectacol, vreau sa-l vad pe Batman, sa aud vocea lui Bane mai mult si sa o vad pe Anne Hathaway cum va juca acest rol. Si nu in ultimul rand vreau sa vad un final demn de Nolan, unul dintre cei mai buni regizori din Hollywood din prezent. Sunt constient de faptul ca acest film ar putea avea greseli, ar putea sa nu fie la fel de reusit ca The dark knight, dar sunt absolut sigur ca va fi la fel de bun ca acesta si va oferi un spectacol cinematic, o vizionare placuta pentru toti cei interesati si o ocazie sa pot plange la un film pentru ca e nevoie si de sentiment. E totusi ultima oara cand Batman imbraca mantia intunecata. La buna vedere pe 29 iulie.

Noii mei prieteni

Astazi am avut fericirea de a primi ca si donatie din partea unei vecine o serie de carti cu care voi avea o  relatie placuta dupa cum prevad de pe acum. Sunt carti vechi dar bune pe care le-am ochit la anticariat si planuiam sa le iau dar nu am facut-o din cauza ca noah, buzunaru nu e gaura neagra. Si de fapt, multe sunt carti pe care nu le-am vazut in "carne si oase". Mai jos e lista. Sper sa va fie ciuda (glumeam desigur :D ). Mai sunt 16 zile pana la marele eveniment.


p p negulescu-destinul omenirii
Karl marx-capitalul
giurescu-viata si opera lui cuza voda
barbu delavrancea-opere
liviu rebreanu-rascoala
rene sedillot-istoria petrolului
dimitrie cantemir-descrierea moldovei
melville-moby dick
ion neculce-o sama de cuvinte
blaga-poezii
carte despre gestapo
octavian metea-prin vama cucului. viata lui badea cartan
dostoievski-amintiri din casa mortilor
stat, democratie, legalitate. problema constructiei de stat in RSR
george sbarcea si ion hartulari darclee-darclee
petre p paulini-pe urmele Creatorului
charles dickens-misterul lui edwin drood
erich von daniken-amintiri despre viitor
irving stone-agonie si extaz vol I
l. s. fridland-pe urmele stiintei

Carti noi!

Astazi, dupa o lunga asteptare (mai exact de pe 13 iunie), am primit coletul de la Elefant.ro! In urma cu ceva vreme or avut o promotie beton si am zis ca nu pot lasa sa treaca fara sa-mi infig dintii in cateva carti. Azi or ajuns. Nu o sa incep un text artistic, ca n-am chef, le pun mai jos sa le vedeti si sa  va para rau ca nu le aveti voi (muhahahha). Nu mi-am luat carti de istorie pentru ca am avut alte prioritati si buzunarele casei Sturza sunt totusi cusute. (desi am zis ca poate o sa trebuiasca sa-mi vand Maseratiul ca sa-mi iau mai multe carti) Vedeti titlurile si voi, si in curand (sper) o sa le vad si pe alelalte doua care sunt la precomanda. Godspeed.

Toate trec...

Timpul este un servitor crud. Chiar daca ne serveste depozitand in pliurile hainei sale peticite acele mici crampeie de materie vie numita amintire e necrutator. De ce? Pentru ca uneori ne da mai mult din medicamentul amar numit uitare. Pentru ca altadata acele momente din aur pur sunt prea putine intr-o viata de om, lunga sau scurta dupa firul tesut. Pentru ca ne trece mult prea repede, tragandu-ne pe el prin aceasta plansa frumoasa numita viata si nici nu apucam sa semanam aceste amintiri.

Nu vreau sa intristez si mai mult desi continuarea va afecta memoria unor anumite persoane care vor citi acest post.  Am inceput sa vorbesc despre timp, si timpul imi va ramane sub reflectorul gandurilor. Pentru ca trecerea sa naste dorinta de nostalgie, dorinta de trecut, acel taram care pentru multi inseamna mai bine decat ziua de azi.

Revin din nou pe principala pista de gandire a mea. Astazi, 27 mai 2012, se implineste fix un an de cand am incetat sa fiu elev al Liceului Pedagogic "Dimitrie Tichindeal" Arad. In urma cu un an s-a intrerupt firul a patru ani fantastici in care alaturi de un colectiv minunat am trecut peste incercari scolaresti si nu numai, ne-am maturizat in asa fel incat clasa XII D nu mai semana cu clasa IX D care intra sfioasa in urma cu atatia ani pe aceleasi usi invechite ale Preparandiei. A fost un timp special am invatat multe, am invatat ce e bine, ce inseamna un prieten, ce merita cu adevarat in aceasta viata si ca de multe ori lucrurile pe care nu le ai in mana, ci in inima conteaza cu adevarat.

Pentru aceste invataturi folositoare trebuie sa incep cu multumirile. Multumesc lui Dumnezeu pentru indrumarea Sa catre acel liceu, Ii multumesc pentru Tichindeal fara de care 200 de ani invatamantul de calitate in zona Aradului n-ar fi fost posibil. Multumesc conducerii, profesorilor dedicati si devotati misiunii de a educa dupa principiile enuntate de catre Tichindeal insusi. Fara privirea lor atintita asupra noastra, fara atentia lor orele nu ar fi avut aceeasi rezonanta in mintile noastre. Multumesc in acest moment colegilor mei, 30 la numar, care patru ani, zi de zi (ma rog, doar atunci cand absentam nu...din cauze obiective, desigur) ati fost alaturi, ati infruntat probleme unei varste nebune a omului. Toate le-am privit impreuna si le-am trait impreuna. A fost frumos. Atat pot spune. Raul trebuie pus deoparte, caci viata nu e asa frumoasa incat sa ne permitem sa tinem raul in amintire.

A trecut un an. Ca un fulger ce lumineaza cerul si apoi trece. Vor trece si ceialalti patru. Deja ma vad scriind aceleasi lucruri pentru cei ce inca imi sunt colegi. Pentru ca viata trece repede. Trece uneori fara macar sa o vedem. Si cu siguranta ca ne va parea rau in momentul in care vom realiza ca tot ce am facut e ca nisipul ce se scurge printre degete. Viata trebuie sa fie traita frumos si din plin. E un indemn prietenesc. Termin caci va las sa va ganditi. Va place cum ati trait pana acum? Daca nu, schimbati ceva ACUM. Nu lasati pe a doua zi. Cititi mai mult daca vreti, faceti-va un prieten nou, sunati un prieten pe care l-ati uitat, impacati-va, mergeti pe munti, radeti cu prietenii, plangeti cu cei ce plang, iubiti tot ce merita iubit. Viata e una. N-o irositi. 

(imagine din colectia personala a lui Batrana Alex, stiu ca pot sa iau fara sa cer)

Ziua de dupa noaptea muzeelor

Ieri a fost Noaptea muzeelor un eveniment la care as fi dorit sa particip, doar ca din cauze subiective si apoi obiective am renuntat la acest proiect diliu de minte. Dar m-am razbunat (deci, tehnic sunt un Avenger J ) si azi am avut o zi tare in Capitala. S-o luam de-a fir a par.

Planuiam sa merg azi intr-o museum spree, din muzeu in muzeu, inecandu-mi ochii in exponate, ingropandu-ma in brosuri, ajungand la iluminare prin cunoastere bla, bla, bla. Doar ca socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Un minunat impediment mi-a stricat (intr-un fel) ziua: ploaia. Am apucat sa vad un singur muzeu, despre care voi opina in randurile urmatoare.

 

Muzeul Palatul Voievodal Bucuresti, din Bucuresti, situat pe strada Franceza la numarul stiut a fost pe lista locurilor pe care nu puteam sa le ratez. Si cand am vazut poarta din fata deschisa am sarit ca un leu si am intrat sa vizitez vechea citadela a voievozilor valahi, un loc incarcat de istorie, un loc unde s-a jucat drama Tarii Romanesti aflata mereu in disputa cu atotcuprinzatorul Imperiu Otoman sau cu regatele mai mult sau mai putin crestine Ungaria si Polonia. Mi-am imaginat cum ar fi sa merg pe aceleasi dale pe care au calcat oameni precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes, Mihai Viteazul sau Constantin Brancoveanu pentru a enumera doar domnii care au reusit sa se impuna la nivelul constiintei colective. Well, azi am fost acolo.

 

Ce inseamna o vizita la Palatul voievodal? N-as zice neaparat o pierdere de timp, dar nici departe n-as fi. Pe langa aceasta incercare de a „capta” fantomele trecutului, pentru care ar trebui sa ai un simt al istoriei ascutit ca o lance nu vezi nimic. Pur si simplu nimic. Am avut sentimentul tot  turul ca ma aflu intr-o pivnita. Cu toate ca acesta a fost centrul de conducere al unei tari nu as fi zis asta. Singurul panou cu informatii era situat lateral in asa fel incat daca erai distrat il ratai (informatiile de pe panou se regasesc in pliantul care se poate achizitiona, cuvant cu cuvant) si nu oferea absolut nicio informatie particulara despre cladire. Habar nu aveai ce aveai in fata ochilor. Niste pereti goi, un numar excesiv de arcade si cateva spatii unde nu aveai acces. Care e povestea din spatele magaoaiei asteia, caci recunosc palatul e intradevar mare? Cu ce se mananca? Daca as veni hat din Spania sau din Anglia ca sa vizitez Bucurestiul si vazand statuia lui Tepes as intra inauntru, as iesi cu un gust amar. Eu unul as propune sa se faca ceva (imi cer scuze pentru cacofonie) cu acest muzeu, de la simple panouri informative care sa explice cat de cat macar prin ce Sali se trece pana la ceva care sa invie zidurile alea moarte.  Un alt lucru care mi se pare de-a dreptul fara minte este modul de depozitare al unor marturii istorice si anume sub cerul liber. Azi mai ales, cand a fost o asa vreme ploioasa cu siguranta ca era numai bine pentru acele pietre sa fie umezite putin sa le mai iasa aerul vechi din ele.  O ultima problema care m-a deranjat a fost faptul ca in zonele cu acces interzis se vedeau munti intregi de gunoaie „depozitate” cu grija de nu stiu cine. Asa se trateaza un asemenea sit de istoric de importanta locala si nationala? Nu mi-a placut deloc si sper ca la viitoarea vizita sa se sesizeze cineva legat de aceste probleme ce in opinia mea sunt destul de serioase.

 

Nu vreau sa  fac din acest post o analiza a singurului muzeu pe care l-am vizitat astazi, pentru ca a doua parte a zilei a fost mai buna. (Intr-un fel). A fost de asemenea o parte mai livresca. Adica, am umblat nu din muzeu in muzeu, ci din librarie in anticariat si viceversa. Azi toate portile s-au deschis si umila-mi biblioteca a transferat patru noi prieteni.

Inainte de asta o alta chestie care m-a facut sa raman locului pentru cateva clipe. Dupa cum stie toata lumea ce azi a avut nesansa sa fie in Bucuresti a plouat. Si in drumul meu de pe strada Franceza spre Lipscani am trecut prin fata Bancii Nationale. Acolo se afla un camp de panouri. Am fost curios, m-am uitat si am castigat. Se pare ca Regio, (despre care va trebui candva sa scriu un post) facura o chestie de promovare a bisericilor fortificate ardelene. Si intr-un cort stateau cativa reprezentanti care cu darnicie au impartit in stanga si dreapta calendare, agende si albume pe subiectul mentionat mai sus. Si io m-am pricopsit cu destule dupa cum vedeti si domniile voastre.  Bravo lor, Ardealu are cu ce!

 

 

Si acum....carti. Daca tot am sudalmit partea culturala a orasului, exista si o parte care merita de-a dreptul apreciata.  In catva timp vom fi martorii nasterii unei noi puteri pe piata cartii bucurestene in materie de anticariat plus librarie. Poate ca ati auzit, poate ca nu dar numele Anticariat Ex Libris nu va ramane multa vreme ascuns. Astazi, am avut ocazia sa ajung in toate cele patru magazine si am luat la puricat rafturile. Oferta este intradevar generoasa, atat in limba romana, cat si in engleza cu precadere, dar am vazut carti si in franceza sau germana. Recomand calduros sa vizitati oricare din filialele acestui Anticariat-Librarie. Preturile sunt accesibile si exista si promotii ce nu trebuie ratate.

 

Pe langa aceasta, am mers la sala Dalles. Cu alte planuri, dar am dat peste Kilipirim, acel dragut targ care place noua studentilor si nu numai pentru ca prindem preturi bune pentru carti bune. E de toate acolo, din pacate azi s-a terminat. A tinut de joi pana azi, a fost fain, am vazut multe carti bune (mi-am vazut si banii din portofel si m-am abtinut)...dar tot mi-am luat doua carti. Sincer, pentru mine Paralela 42 a lui Dos Pasos (48 lei) la doar 10 lei mi se pare o afacere bunicica. Si ca o ironie a sortii, pentru cei care au trecut in anii anteriori peste paginile fostului blog, am un mic fun fact. Ajungand in dreptul standului Nemira am inceput sa cotrobai intr-o cutie in care erau asezate carti de la 10 lei in jos. Si ce vad eu acolo daca nu chiar capodopera galactica Caderea lui Hyperion (cacofonia numero 2)? Si la ce pret? 10 lei. M-am ras in mine si am lasat jos cartile observand ca erau singurele SF la acest pret mic. No comment.

In final, am mai umblat si dupa monumente, caci s-a indreptat vremea. Azi m-am simtit strain asa ca am cautat doua lacase de cult care nu au legatura cu bastinasii de noi. Prima este Biserica Italiana de pe bulevardul Nicolae Balcescu, o foarte frumoasa biserica avand exact aceeasi forma ca si biserica catolica din Constanta. A doua biserica a fost cea rusa, de pe strada...nu stiu cum ii spune. Oricum, demult am vrut s-o prind in poza insa doar azi am ajuns pe strada buna.

En fin, prima editie a Zilei de dupa Noaptea Muzeelor a fost un succes partial-total. Mie mi s-a parut bine organizat, as vrea sa felicit organizatorul si cu toate ca ploaia a fost un factor activ, in cele din urma aceasta duminica a fost una bine traita.