Un sceptru ce nu ni se cuvine

Fiinţa umană în sinea ei jinduieşte după ceva mai profund şi mai măreţ decât ea însăşi. Visează dincolo de ea, face planuri dincolo de lungimea naturală a existenţei proprii. Vede verde acolo încă este deşert şi un imperiu acolo unde este o colibă.

Instinctul acesta, creator este de apreciat pentru că altfel, trăind într-o stare apatică, nu am cunoaşte societatea contemporană. Că ea nu este neapărat o utopie  primitoare pentru toţi pământenii asta face parte din pervertirea idealurilor cuceritoare.  În sensul că, termenul de cuceritor (care poate avea o conotaţie pozitivă) se transformă în termenul imperialist. Şi când o astfel de atitudine ia locul, binele şi progresul sunt aşezate într-o vitrină sau într-o carte de speculaţie filosofică.

Din această scurtă descriere, reiese o anumită dorinţă a omului conferită de statura sa. Oricât ar încerca, oricâte lucruri ar realiza omul va rămâne întotdeauna la un anumit nivel ontologic: creatură.  Diferenţa este că omul încearcă să îşi manifeste puterea de creator în toate domeniile posibile încercând să sufle în diferite obiecte suflare proprie, însufleţindu-şi propriul univers.

Şi cu toate acestea, rămâne golul acesta. Pentru că o anumită dimensiune a realităţii tinde să demoleze întotdeauna microuniversurile umane: timpul. Nicio civilizaţie, oricât ar fi fost ea de strălucită şi oricâte realizări ar fi produs, nu a rezistat trecerii. Cu cât timpul a întins o civilizaţie pe scala ei, a reuşit să o rupă din încheieturi şi până la urmă a prefăcut-o în cenuşă.

Asta cu siguranţă că duce la o frustrare metafizică. Omul are în el un gând superior, şi cu toate acestea nu îl poate realiza pe deplin. Ceva se interpune întotdeauna în plan material, surpându-i castelele de nisip.

Şi atunci, cumva caută un refugiu în citadela metafizică a religiei. Şi vreau să mă opresc doar asupra creştinismului în acest punct, pentru că tema aceasta este extrem de vastă şi plină de hăţişuri încât nu merită dezbătută într-un spaţiu atât de restrâns.       

     

Ideea principală, surprinsă din lectura mai multor autori de diferite tradiţii creştine este că ei oferă omului această consolare: omul poate ajunge, prin anumite încercări la acelaşi nivel cu Dumnezeu, sau cel puţin cu îngerii dobândind un nou statut. Şi omul percutează la această speranţă că cel puţin într-un plan spiritual poate să îşi depăşească condiţia lui ontologică. El este capabil să lucreze la mântuirea proprie, la eliberarea din condiţia de păcătos cu puţină imixtiune din partea lui Dumnezeu, decât probabil a unor directive în ceea ce priveşte direcţia în care trebuie să meargă.

Ceea ce frapează însă, este că direcţia pe care am prezentat-o, una destul de puternică în diferite cercuri, fie ele tradiţionaliste sau neoprotestante, este diferită de tabloul oferit de către Biblie, cartea ce ar trebui să slujească drept manual.

Aici  Dumnezeu joacă rolul de arbitru în problema păcatului. În Geneza 2:16-17 reiese clar că  El are drept de viaţă şi de moarte asupra omului şi decide ce se va întâmpla în cazul în care acesta păcătuieşte. Când Adam cade, aduce asupra tuturor descendenţilor săi, ceea ce poate fi privită ca boala păcatului (Romani 5:12), omul fiind incapabil să facă ceva pentru a se salva. Dumnezeu aduce în prim plan harul (Efeseni 2:18), oferind o cale de scăpare pentru cei care îl acceptă. De asemenea, trimite cel mai mare dar, pe Fiul Său, să moară devenind astfel ţinta supremă a blestemului păcatului (Ioan 3:16) şi putând să ofere eliberare oricui acceptă acel sacrificiu. Tot Dumnezeu va fi Acela care va încheia istoria, va şterge răul din lume şi va readuce Paradisul pe Pământ. (Apocalipsa 21:1)

În această scurtă descriere, vedem că principalul actor este Dumnezeu, care se ocupă de toate detaliile. Nu doreşte ca noi să ne chinuim sufletul încercând să ne eliberăm de o povară imposibil de scăpat. Nu poţi cere cuiva care este inclus într-un sistem corupt să repare şi să repornească sistemul din care face parte. El deja este infectat cu un anumit grad de eroare. E nevoie de o intervenţie externă.

Acum putem doar să ne gândim la această întrebare: să fim trişti sau să ne bucurăm de faptul că Dumnezeu ne-a furat şansa de a fi proprii noştri mântuitori? Eu unul, cred că aş fi mulţumit. Problema noastră este că noi privim mereu problema dintr-un cadru teluric. Dilema în care ne aflăm este de dimensiuni cosmice, şi duşmanii umanităţii sunt făpturi dincolo de posibilitatea noastră de gândire. Şi a crede că nişte fiinţe limitate ar putea pune probleme unor tacticieni de geniu mi se pare ridicol. Aşa că da, ştiind că Altcineva a dat deja marea bătălie e liniştitor. Noi, luptăm în spatele liniilor inamice într-o bătălie a la Stalingrad extinsă la nivelul fiecărui om şi sperăm să vină ofensiva Aliată. Şi partea bună este că în cazul acesta, istoria se va repeta.

Odă muntelui fără vârf

Un aspect peren al fiinţei umane şi un simptom al prezenţei umane într-o anumit spaţiu al existenţei este mândria. Acest sentiment atât de îngemănat cu însuşi măduva spirituală a omului l-a urmărit de la naşterea noastră că rasă şi până acum. 

Ne-a făcut să ne construim clădiri impunătoare, să ne marcăm teritoriul într-un mod cât mai bombastic cu putinţă şi în aşa fel încât orice să ştie cine a fost pe acolo, sau cine este responsabil pentru acel gest.

Mândria se găseşte în doze mari şi doze mici.  Orice om, oricât de departe de lumina reflectoarelor simte acesta nevoie inconştientă de a-şi flexa muşchiul mândriei. Şi în momentul în care se găseşte în faţa unui public doritor să audă, se prezintă pe sine şi realizările sale aşteptând, desigur, un fior colectiv de apreciere.

Pentru aceasta, uneori va apela şi la acţiuni care în alte circumstanţe ar părea ridicole şi chiar ruşinoase pentru a fi povestite. Însă, atunci când situaţia este potrivită, se va prezenta într-o lumină proastă, atâta vreme cât va avea parte de o licărire de admiraţie din partea semenilor săi.

Că fiinţe umane, avem implantat în noi dorinţa de a realiza ceva. De a ne pune amprenta într-un anumit domeniu, de a îmbunătăţi ceea ce încă parcă scârţie. Domeniile se ramifica la fel ca însăşi măştile experienţelor umane. De la inventatori până la profesori de grădiniţă şi alte meserii liberale, ştim că trebuie să facem ceva. Pentru aceasta facem şcoli, ne dezvoltăm mintea într-un mod la fel de galopant ca şi lumea ce ne înconjoară. Şi poate realizăm acest lucru, sau poate că nu. Şi ne dăm bătuţi, revenind cu picioarele pe pământ, transformându-ne în nişte rotiţe ale unui sistem prezent încă din zorii vieţii.

Realizările noastre, care vor primi recunoaştere din partea societăţii şi a celor care ne înconjoară sunt benefice. Pentru cei din jur, pentru că ideile noastre, fiind noi pot îndrepta ceea ce în acel moment pare înclinat. În acelaşi timp, sunt benefice pentru noi. Cel care reuşeşte, trebuie să simtă o recompensă interioară. Munca lui de atâţia ani îşi atinge apogeul în acel moment. Aprecierea unanimă sau parţială a celorlalţi ar trebui aşteptată. 

Însă, depinzând de personalitatea fiecărui individ, de felul în care se raportează la cei din jur şi de scopurile ultime în viaţă, apare şi mândria. Unii oameni nu o posedă într-o măsură atât de mare încât să fie vizibilă. Nu cred că lipseşte din inima vreunui om. Însă, este ţinută sub control şi eliberată în doze mici. Dar, când cineva lasă măsurile de siguranţă, se îmbată cu realizările proprii şi ajunge să se considere pe sine superior celor din jur datorită acestor realizări se afla într-un pericol destul de mare.

Făcând aşa, îşi pregăteşte sieşi căderea. Poate că evoc prea puternic cuvintele Scripturii (Prov. 16:18), dar acesta este adevărul.  Mândria duce inerent la o îngheţare a raţiunii, la o supraexpunere la reuşită şi supraevaluare personală. Şi după aceea crezi că poţi face mai mult, că ai o putere mai mare decât restul, pe care îi priveşti că pe nişte simpli aplaudaci simpatici. Poţi cădea într-un anumit cult al personalităţii în miniatură în care te vezi că singura persoană care poate aduce rezolvare unei soluţii, indiferent de alte opinii, oricum greşite sau parţial corecte. Tu deja deţii răspunsul.

Şi totul poate fi bine până într-un moment în care toată această părere bună despre tine se va ciocni de realitatea crudă. Când balonul de săpun se va sparge şi vei realiza că nu eşti chiar atât de impresionant pe cât îţi creaseşi imaginea. Şi cine îşi va mai aduce aminte în anii următori de acel mare titan ce acum stă prăbuşit la pământ ca măreţul Ozymandias al lui Shelley?

Mândria face mai repede parte din conştiinţa emoţională a omului, şi din latura lui imatura (dacă am putea să legăm de postarea anterioară a urii). Până la urmă, dacă privim la motivul care naşte mândria am putea să înţelegem mai uşor. Ne mândrim cu ce realizăm, cu ceea ce ştim şi cu ce facem. Dar mare parte a acestei "cunostiinte" nu vine de la noi.

Este rezultatul final a unor ani de pregătire anterioară. Socializarea din cadrul familial, educaţia şcolară, experienţa de viaţă a altora, tot acest bagaj vine înainte ca noi să ştim ce e mândria în formă ei cea mai otrăvitoare. Tot ce realizăm, realizăm pe fundaţia altora.  Pe lângă această, ar trebui să nu uităm mai mulţi factori foarte importanţi. 

Admiterea la o şcoală anume, anumiţi profesori dispuşi să îşi ofere parte din experienţa lor de viaţă, evenimente marcante care şi-au pus amprenta asupra persoanei şi au făcut-o să obţină succesul. Toate acestea sunt cărămizile pe care s-a urcat. Şi tocmai datorită lor, e lipsit de sens mândria. Puteam la fel de bine să trăim şi fără ele şi să fim doar simpli oameni.  Adunarea acestor factori împreună şi ivirea ocaziei de a-i folosi, peste un anume timp, nu poate fi meritul nostru. Dacă recunoaştem asta, sufocam practic flacăra îmbietoare a mândriei.

Important este să realizăm ceea ce ne-am propus. Să fim, ceea ce trebuie să fim, oameni de calitate. Aceasta se obţine prin înţelegerea factorilor care ne-au propulsat în anumite situaţii şi să ne păstrăm atenţia îndreptată asupra scopului nostru ultim, indiferent care ar fi acela. Şi poate aşa, lumea nu se va mai zgudui atât de des la căderea atâtor "titani" cu picioare de lut.

Postări de duminică (adaptări fără răspuns)

Ce adjectiv s-ar potrivi oare mai repede fiinţei umane? Creator sau distrugător? Dacă printr-un exerciţiu ipotetic am avea mâinile aşezate asupra acestor două singure opţiuni. Răspunsul uşor ar fi ambele.

Omul este capabil să creeze opere de artă care să dăinuiască peste milenii şi să aibă un impact emoţional sau intelectual chiar după ce autorul şi însăşi mediul creat au apus. Încă suntem fascinaţi de cultura şi spiritualitatea anticilor sau medievalilor sau a culturilor insolite de pe glob. Sculpturi, picturi, opere muzicale şi literare de mare valoare. Acea valoare se remarcă tocmai prin perenitatea şi actualitatea lor. Acestea sunt dovezi ale acelui lucru numit "geniul creator". Ceea ce este interesant este că geniul acesta transcende. Într-un fel se poate vedea şi o anumită notă tragică în această expresie. Pentru că nu oricine poate transcende, nu poate depăşi condiţia normală şi să ajungă în postura de creator. Trebuie un efort fizic şi intelectual pe care mulţi nu sunt dispuşi să-l încerce din diferite motive. 

Distrugător poate fi oricine. Nu poţi să nu fii fascinat totuşi de una dintre trăirile umane de bază care se regăseşte în orice om. Este germenele care mănâncă tot ceea ce omul naşte. Este sindromul urii.  Analizată logic, nu îşi poate găsi izvorul. Ura este un sentiment fără noimă care împinge fiinţa umană la a se mânca pe sine. Orice stă la mila acestui sentiment. Toată cultura lumii, toate modele cultural-religioase nu au putut vindeca umanitatea de această aparentă boală. 

De câte ori n-a trecut cultura, arta prin holocausturi impuse de ură, în diferitele ei forme? De câte ori gândul şi pana nu au fost reduse la tăcere de pumnul greu al celui ce nu înţelegea şi nici nu voia să înţeleagă? (Dacă cineva s-ar gândi poate la instanţe în care religia a jucat un rol major, eu cred altfel; nu religia a creat ura, ci ura şi-a găsit într-un discurs religios pervertit energie)

Putem ajunge la următoare concluzie: dacă am admite că noi suntem distrugători, sau cel puţin există în om gena dominantă a anihilării, ne-am vedea imaturitatea. Un om matur, care îşi conduce viaţa după anumite principii şi urmăreşte unele scopuri, nu va acţiona fără noimă şi nu va dori distrugerea a ceva dintr-un impuls. Un copil însă, face aceasta. Copilul de cele mai multe ori nu gândeşte în perspectivă, ci are în vedere doar răzbunarea de moment. A fost ofensat, îi va întoarce gestul cu o greutate dublă. Şi pe marginea ruinelor va sta zâmbind triumfător.

Nu suntem mai mult decât nişte copii care ţinem o lume în mână. Cum o facem, se vede deja. E trist însă că de cele mai multe ori acţionăm aşa, fără ziua de mâine. Leacul, dacă există trebuie căutat. Dar pentru aceasta, este nevoie de cap. Şi acela nu poate fi găsit printre ruine.

Mesaj de interes public-privat

Sunt unele momente când ţi-e ruşine de ruşinea altora. Chiar dacă ei nu simt nevoia de a exersa acest simplu gest natural.  Şi de fapt considera că ei fac totul bine. Oricum, eu am început să simt un uşor discomfort când aud vorbindu-se despre subiectul acesta.

Nu este...nu e un subiect pe care să-l dezbat. Public, cel puţin, să zicem. Nu neapărat că îl evit, doar că nu simt nevoia ca să mă dau cu părerea pentru că părerea mea este irelevanta în acel domeniu. Şi totuşi, un sfat nu strică niciodată. S-ar putea ca persoane în cauză să nu citească această postare. Dar, dacă cunoaşteţi pe cineva care are aceste simptome, duceţi vorbă din gură în gură.

Despre ce vorbesc? Pe româneşte şi din trei cuvinte, despre modalităţi prin care băieţii încearcă "să se bage în seamă cu fetele". E ceva greşit? Deloc, până aici totul merge după scenariul natural şi după porunci de mai sus. Nu-i nimeni care să nu fie nevinovat de crimă aceasta.

Şi totuşi...şi totuşi ceea ce mă frământă şi îmi produce insomnii este modalitatea prin care aceste lucruri se petrec...Pfff, cum să zic eu mai bine şi mai clar de înţeles pentru persoanele care încă mai citesc cuvintele astea fără noimă.

Băieţi,fetele sunt puţin mai deştepte decât atât. Pot spune că am întâlnit fete (în sensul de cunoaştere la nivel strict ne-intalnibil) dintr-un larg spectru, cu diferite înclinaţii, pasiuni şi idei despre lume şi viaţa. Aceasta denotă complexitate. În unele cazuri, confuzie. Din partea altora, dar poate şi din interior. Şi asta e bine. Unele poarta biblioteci în minte, altele numără banii pe care îi cheltuie cu măiestrie.  Ok, o diviziune a fetelor pe diferite grade sociale.  Şi mai complex. Facultate făcută, poate lansat în publicistica la nivel amator, poate cântat la instrument muzical, sport de echipă, implicare în activităţi publice ca vorbitor etc.

Concluzia: nu începi să vorbeşti cu o astfel de persoană de parcă ai vorbi cu un pisica. E adevărat, femeile sunt asemănate cu pisicile. Fals, pisicile nu au minte. Femeile au. Uneori, mai multă decât trebuie. Ca urmare, se cer pretenţii. Şi mi se pare normal. Ca băiat, nu m-aş însura cu o tipă care să fie cam alfabeata şi să se încurce în ştiinţă. În situaţia de faţă, se aplică îndemnul "fă şi altuia binele pe care ţi-l doreşti".

Şi când o astfel de persoană indica nişte replici de copil de grădiniţă ce nu a descoperit ce înseamnă Pokemon, nu pot decât să-mi pun mâinile în cap. Şi să sper că poate cine o citi lucrul acesta. E nevoie de finesse, de cuvinte întortocheate şi rafinate. Acum îmi dau seama că nu toată lumea a băut vin din acelaşi pahar cu Eminescu, dar nici "cu creionul pe hârtie un mesaj am desenat". E nevoie de stil.

În cel mai bun caz, reuşeşti să creezi măcar impresia că eşti deştept. Şi dacă o păcăleşti, chiar şi pentru scurtă vreme, consider-o o reuşită personală. Că, deh, are facultate făcută şi mai şi gazeta de perete la ea în casă.

Viitor cu poze alb-negru

Mă gândesc uneori la ce poate fi.  La ceea ce este dincolo de palpabil, de ziua de mâine. La poimâine şi chiar dincolo. La viaţa de după şcoală. Şi astăzi m-am gândit puţin mai mult acolo. Arta de calitate întotdeauna ascunde mai mult, dincolo de carapacea evidentă. Şi uneori un cuvânt sau o frază pot conduce departe.

Aşa şi cu următoarea replică din filmul Interstellar al mult-aclamatului Christopher Nolan. Când două personaje discută, tătăl şi fiica, el răspunde la un moment dat fiicei sale: Părinţii vor ajunge să rămână amintiri pentru copiii lor. Mi se pare o idee interesantă.

Pe lângă împlinirea unui rol în concluzia filmului, această replică ridică o sumedenie de gânduri ce merită explorate. Ca tineri nu ne gândim prea serios, la viitorul nostru, la momentul în care probabil vom deveni părinţi. Şi din acel moment, după cum spunea Cooper, vom rămâne doar amintiri pentru copiii noştri. Dar, cred că bariera poate fi împinsă mai departe.

Spuneam că noi nu ne gândim de multe ori la ce facem, cum facem şi mai ales la ce lăsăm în urma noastră. Toate acţiunile noastre sunt păstrate în memoria colectivă. Bune sau rele. Numele nostru va stârni o reacţie imediată, automată în mintea unui interlocutor. Şi creierul, prin prisma experienţelor şi amintirilor va răspunde: a fost un om bun, a fost un pierde-vară, a ştiut ce a crezut.

Noi punem temelia viitorului nostru chiar din aceste momente. Prin tot ce facem. Prin ce nu facem. Prin visele pe care le urmăm şi proiectele la care sperăm. Ni se va scrie o carte de istorie cu numele nostru în ea. Şi nu cred că toţi oamenii vor avea ocazia să schimbe lumea în bine. Am credinţa că nu va fi aşa. Dar lumea nu constă în toată societatea. Lumea nostră se restrânge la oraşul nostru, la satul nostru, la persoanele pe care le cunoaştem. Şi începând de aici putem să ne arătăm ca oameni de bine.

Şi totul poate deveni istoria. Căci trecut va deveni. Şi în acel viitor, tot ce este proaspăt se va coace şi va deveni mai înţelept, mai trecut prin viaţă. Acolo, va fi viitor în întruchiparea copilului ce poartă acelaşi nume şi are aceeaşi bătaie a inimii. Care priveşte înspre tine şi te ştie doar cu un singur nume: mama/tata. 

Timpul va trece şi viaţa i se va deschide înainte, odată cu cărţi de istorie. În ele va putea citi ce s-a întâmplat încă dinainte de a se naşte. Atunci va trage singur linie şi va spune: Vreau şi eu aşa! Vreau să fiu ca părinţii mei! De ce?  Pentru că ei au ştiut să fie oameni frumoşi şi au cultivat în copiilor lor aceleaşi valori. Aşa, pământul nostru se va umple cu o mulţime de amintiri cu oameni buni, de la o generaţie la alta.

P.s.: În acest link este un remix al piesei Our destiny lies above us.  Am ales-o pentru că nu diferă atât de mult de original şi pentru că imaginea indică de fapt esenţa filmului.

https://www.youtube.com/watch?v=S2ILybG36-E

Când creionul colorează roşu...

 Când citim istoria de cele mai multe ori aşteptăm un câştigător, o persoană care să aibă dreptate şi pentru care merită să afli întregul eveniment. Pentru că vrei să ţii cu el şi să te bucuri de biruinţa lui. Aceasta este practic structura oricărei povestiri fie novelizate, fie pusă pe ecran, fie spusă prin viu grai. Dar istoria reală de cele mai multe ori nu e aşa.

 Am aflat asta când citeam cărţi despre cel de-al Doilea Război Mondial. Orice om trăieşte şi va muri cu convingerea că puterile Axei sunt răul şi puterile Aliate sunt binele. Că unii au luptat pentru a aduce pacea, în vreme ce alţii căutau oprimarea şi curăţirea etnică. Asta o poate spune oricine are o lectură superficială asupra evenimentelor. Dar, atunci când vezi că nici Aliaţii nu au mers întotdeauna pe calea luminată, începi să nu mai fi atât de entuziasmat. (asta nu înseamnă neapărat că vei deveni nostalgic după conducerea bunului Fuhrer) Ceea ce de multe ori vrem să fie alb şi negru se spălăceşte de multe ori într-un gri destul de confuz. Şi astfel, e mai greu să lauzi o cauză bună când în spate poate era un interes mârşav.

Zilele astea lumea este din nou în stare de şoc din pricina unui masacru. Altfel nu poate fi spus. Doi oameni înarmaţi au ucis alţi oameni, neînarmaţi, în timp ce aceştia erau la serviciu. Aşa ar fi povestea pe scurt. Dacă intrăm în detaliu aflăm mai mult.  Aceştia erau musulmani extremişti care "răzbunau" umilinţa profetului Muhammad, portretizat în ipostaze nepotrivite de către acei jurnalişti care acum nu mai sunt printre noi.

Şi de aici începe din nou controversa. Musulmanii sunt o religie intolerantă şi ar trebui expluzaţi din Europa! Religia nu aduce nimic bun, ci pune arme automate în mâna unor zănatici ce nu vor ezita să tragă dacă insulţi ceva sfânt pentru ei! Libertatea presei este în pericol! Ni se bagă pumnul în gură! Cum putem să permitem aşa ceva?

 Dar să ne oprim aici. Se întrevede deja un melanj de opinii, contradictorii sau mai puţin, dar toate în căutarea unui vinovat, a unui ţap ispăşitor. Cum se poate ca în secolul XXI, oameni să moară pentru nişte glumiţe?

Să ne înţelegem de la început. Uciderea de oameni, oricine ar fi ei, orice fel de viziune despre lume şi viaţă ar avea este rea şi trebuie pedepsită ca atare. Nu e loc de bucurie, nu e loc de mustrare sau de spart seminţe la capul mortului. E timp de un scurt poate dacă...

Poate dacă nu ar fi mers atât de departe, erau încă în viaţă. Mulţi oameni ţipă pentru că dreptul la liberă exprimare a fost încălcat. Dar responsabilitatea pentru ce scrii (sau desenezi) unde este? Întotdeauna vor exista oameni diferiţi care vor crede altceva şi nu ştiu dacă lucrul cel mai normal pe care putem să-l facem este să ne batem joc de valorile lor culturale. Oricum, ar fi ele şi oricât ne-ar părea de infantile. Ne demonstrăm noi oare superioritatea şi civilizarea prin batjocură?

Am zis că nu...şi poate am gândit cu voce tare prea mult. E tragic, şi gândurile de mustrare ar trebui să vină dintr-o inimă afectată, amărâtă de astfel de evenimente.  Când Isus mustra Ierusalimul, o făcea plângând, regretând. Ar trebui şi noi să regretăm orice viaţă pierdută. Şi chiar mai bine, să încercăm să prevenim.

2014/2015 (partea întâi)

Planuisem sa fac doua postari, una ca recapitulare a anului ce s-a scurs si cealalta ca "predicţie" pentru noul an ce tocmai a început. Dar zilele s-au scurs şi am hotărât să le îmbin pentru a-mi permite să lucrez la alte subiecte pe care poate le voi posta. 

Aşadar, ce a însemnat 2014 pentru mine?

-a fost un an prolific în achiziţionarea de cărţi. (dacă ar fi să vorbesc după buget, poate prea prolific) Anticariate, librarii, târguri de carte au fost recompensate de prezenţa mea acolo. Şi desigur, a portofelului meu.

-ca să rămân în temă, sunt dezamăgit de faptul că nu am reuşit toate provocările livreşti din anul trecut. Sunt o mulţime de cărţi ce mă aşteaptă şi din diferite motive încă o fac; vara trecută a fost una fructuoasă şi multe opere bune mi-au picat în mână. Am învăţat multe, dar cel mai important e că am învăţat  cât mai am de învăţat

-poate în aceeaşi categorie ar putea intra experienţa cinematografică reprezentată de filmul Interstellar, un film de excepţie, care desigur că poate fi criticat, dar a cărui experienţă subiectivă şi intensă nu mi-o poate lua nimeni

-am văzut mult; pofta mea de turist în ţara mea a rămas la fel de nepotolit ca mai înainte; şi anul trecut am depăşit unele bariere ale timpurilor trecute (Braşov, Câmpina, Târgovişte,Târgu Mureş, Curtea de Argeş, Piteşti, Rupea) în vreme ce am revăzut locuri pline de nostalgie (Oradea, Sinaia, Cluj-Napoca,Timişoara)

-am avut ocazia să fiu confundat cu un rabin şi după două zile cu un imam, pentru a demonstra cât de ecumenic te poate face o barbă şi o haină mai lungă. Cu toate acestea, participarea în proiectul Satul biblic a fost una benefică şi care mi-a oferit amintiri plăcute

-peregrinarea prin bisericile Bucureştiului ca avanpremieră a verii africane a fost un moment deosebit, reuşind să îmi largesc mereu felul în care percep biserica. Orizontul unui om este pe măsura călătoriilor sale. Şi cu cât vezi mai mult, poţi înţelege mai mult
-cu siguranţă apogeul a fost experienţa etiopiană şi pentru această ar fi nevoie de o postare întreagă referitoare la lucrurile văzute, trăite, simţite, înţelese. Pot spune cu mâna pe inimă că doar odată cu trecerea timpului am început să recompun timpul petrecut acolo
-un alt lucru important sunt cu siguranţă relaţiile din anul trecut. Prieteni vechi cu care am păstrat legătura sau am întărit-o. Persoane noi care au acceptat să privească dincolo şi să asculte ce vorbeşte o inimă mai înceată la vorbă

Şi cu tot planul meu glorios, se pare că până la urmă, vor rămâne două postări. Viitorul nu-şi găseşte locul în acelaşi spaţiu cu trecutul.