De ce mi-e ciuda pe aradeni?

Spoiler: pentru ca la altii se poate si la noi nu.

Nu stiu altii cum sunt, dar cand ma gandesc la Aradul meu natal, ma gandesc la un oras frumos, cu un trecut demn sa umple o carte cu mii de pagini, cu oameni frumosi si dedicati care au luptat pentru mai bine. Si au lasat in urma lor o mostenire trainica in acest oras frumos. Si nu numai. Tot ce cade sub incidenta geografica a numelui Arad este de asemenea impregnat de acest virus al frumosului.

Si imi place Aradului si dupa aproape 7 ani inca ma minunez cand ma plimb pe strazile lui si dau de cladirile astea de poveste care au atat istorie in ele ca ar vorbi zile in sir de-ar fi cine sa le asculte. Nobili, politicieni, carturari, clerici, profesori, inventatori, artisti, negustori, oameni, aradeni. Si, Dumnezeu stie, cat mi-ar placea sa revad peste tot stralucire si nu ruina. Placute unde sa stea scris "Aici a locuit un mare om" si nu "Atentie, cade tencuiala." 

Stiu, stiu, nu-mi sariti in cap, e mult mai complicat decat atat. Daca ar fi atat de usor, s-ar fi facut. Si s-a facut in ultimii ani, nu pot ascunde asta. De fiecare data cand ma intorc de la facultate si ma plimb prin Arad, mai vad o cladire care arata frumos din nou. Si ma bucur putin. Doar ca...as vrea totul, asta mi-e firea.

Am fost si io turist in tara mea destula vreme si am vazut o multime de locuri frumoase, locuri in chinurile facerii si locuri paraginite. Eu inca cred ca Aradul este la limita dintre primele doua. Recent am fost in vacanta in orasul muresean Sovata, avand ca intentie sa ajung in cele mai importante locuri din zona Sighisoara si Targu Mures.

Am fost uimit. Am fost uimit si de Sovata care reuseste sa isi dezvolte potentialul pe zi ce trece. De asemenea Tg. Muresul este un oras efervescent, doldora de locuri frumoase si in care s-a putut. Centrul arata imbietor si merita vizitat cel putin odata in viata. De Sighisoara nu mai zic nimic. S-au spus atatea incat nu are rost. Dar tot recunosc frumusetea istoriei daltuite in piatra si care pur si simplu se emana in acel loc. E superb. 

Si intrebarea ce apare mereu e "Aradul n-ar putea fi la fel?" Cum sa nu! Putine orase au atatea obiective cum avem noi. Prima scoala de invatatori din Romania, un teatru vechi de doua secole, biserici sobre, palate zvelte, turnul de apa, o cetate...a altora si as putea continua. In afara? In judetul nostru sunt cel putin 40 de castele, conace si case nobiliare, unele in paragina, altele case de nebuni si putine folosite in scopuri educativ-culturale. Stam pe o comoara pur si simplu. Trebuie sa stim ce sa facem cu ea. Altfel timpul ne-o va fura. 

Despre flegme si litere

Cat e de usor sa batjocoresti? Raspunsul evident e foarte usor. Iti trebuie doar tupeu, nu mai mult. Nu ai nevoie de facultate, de un curs de retorica. Iti trebuie o limba iute, otara inteleptciune diavoleasca si un oponent care fie iti canta in struna, fie tace smerit, acceptand sa nu se coboare la acel nivel.

Sunt frustrat cand citesc comentarii la diferite articole sau postari din Romania. Sincer. Recunosc, nu este ceva local, e ceva uman sa iei in zeflemea un anumit subiect. Am "pasiunea" aceasta de a citi comentarii la diferite stiri etc, si vad reactiile oamenilor. Si de multe ori mi-e rusine de rusinea pe care altii n-o poseda, sau o tin ascunsa bine ca pe o comoara.

Nu ma refer neaparat la un limbaj injurios, acela e deja un nivel trecut de limita decentei acceptate. Dar unde sa asezam totusi aceste limite? Poate sa dau niste exemple ca sa avem cu toti o imagine de ansamblu. La postarea unei jurnaliste, citesti comentarii legate care fac mai repede adresa la persoana ei, care o jignesc fara niciun motiv aparent decat ca persoana in cauza s-a trezit din somn pe partea stanga si avea putin scuipat pe care nu stia unde sa-l scape. Sau dialoguri pe diverse teme, in care un interlocutor, in loc de a dezbate, pur si simplu bate. "Ba prostule, tu n-ai habar de...", "Maimuta aia de..." si exemplele abunda. Uneori mi se pare ca paginile de comentarii se transforma in niste haznale imense in care oamenii isi deverseaza "opiniile".

Ok, s-ar putea sa fi devenit putin cam mirositor. Dar, cu asta ma confrunt cand citesc opinii si acolo nu am masca de oxigen, cum am ales sa pun in acest post. Daca tot ma plang, sa zic si ce ar fi de facut, ca doar nu sunt un datator cu fundul de pamant si atat. Cum mi-ar placea mie sa arate o sectiune de opinii de oriunde.

Respect. Un cuvant vechi, dar niciodata invechit. Pare ca nu este cunosc de multi oameni. Este trist cand argumentele unora se termina sa foloseasca, argumentul ultim, flegma, atacul la persoana, zeflemirea (cu sens de batjocura, nu e urma de ironie fina in ce pomenesc eu) persoanelor, institutilor, subiectelor. Simt ca este o problema destul de mare aici. Avem o viziune destul de limitata in cadrul acesta. Io am dreptate, si tu nu ai. Si in conformitate cu asta, te pot calca in picioare. De ce? 1. S-ar putea sa te inseli. 2. Cu ce te ajuta pe tine in mod constructiv daca arunci cu gunoi in altcineva? Doar pentru ca te simti tu cocosul din curte, ca "uite cum i-am zis-o" si "i-am dat de l-am julit". Un dialog intre doua persoane pe orice tema data ar trebui sa aiba anumite granite pe care sa nu le treci.

Totul porneste de la respect. Chiar daca nu sunt de acord cu tine, si am dovezi clare cu bati campii, voi incerca sa-ti demonstrez asta intr-o maniera care sa nu te lezeze pe tine, sentimentele tale, sau lucrurile pe care le consideri importante in viata. Oricare ar fi acelea. Jignirea nu este un semn de buna purtare si buna crestere. Este o forma de violenta inutila, o violenta verbala fara noima. Si dupa cum spunea odata bunul Asimov "Violenta este ultimul refugiul al incompetentei."  

Cred ca nu mai e nevoie sa o lungesc prea mult. Destule sunt cauzele care au dus la aceste razboaie de gherila intre preaiubiti confrati ai rasei omenesti, dar am speranta ca putem schimba ceva. Cei ce vin din urma, pot sa invete sa dea la o parte aceste defecte si sa imbratiseze frumosul din viata. Pentru ca mai frumos este un trandafir decat o buruiana.

Rotile societatii

Suntem tineri. Suntem poate la facultate. La prima, la a doua. Avem planuri, idei, dorinte, sperante. E normal. Doar suntem tineri. Si e normal sa fie asa. In acest moment, avem toata puterea sa ne transformam viata in ceea ce vrem noi, sa devenim ce dorim noi, in limitele impuse desigur de orizontul personal. Si e foarte bine sa fie asa. 

Cand altcandva vom mai putea spera sa intoarcem lumea cu susul in jos? Sa ne punem amprenta pe felul in care se invarte globul? Acum doar. Si facem tot posibilul sa ne ducem pana la capat sperantele, visele si dorintele noastre. Invatam, exploram, aflam. Ne pregatim pentru aceasta mare aventura care este viata. (Aici vorbesc despre persoanele care doresc sa lase ceva in urma lor, o mostenire. Cei care pretuiesc viata din cele mai mici petale ale clipelor pana la quasarii decenilor) 

Dar privind putin cum sta lumea, am ales sa fac o mica pauza. Mi-am dat seama de o realitate trista care bantuie lumea si cu siguranta va fi intalnita si de catre noi, cei care inca nu am ajuns la linia de start. Care e aceasta? Simplu: societatea, oamenii vor ajunge sa ne canibalizeze. Sa ma explic.

Ne situam fiecare in imaginea lui despre viitor, in visul sau despre ce va fi maine. Ne facem datoria, muncim cu placere pentru ca locul de munca este mai mult decat atat. Este o vocatie, o chemare, nu puteam merge in alta parte decat acolo si sa ne simtim impliniti. Nu muncim, ne jucam doar.

Si ne facem treaba de minune. Devenim buni, tot mai buni in ceea ce facem. Si oamenii din jur vad asta. Si cer de la noi mai mult, tot mai mult. Poate considera ca devenim un bun al lor de care se pot folosi dupa bunul lor plac. La fel cum o lumanare arde mocnit, am arde si noi. Dar oamenii vor tot de la noi, sa ne lasam pe noi insine si sa ne dam lor cu totul. Sa ardem pentru altii. Da-ti viata ta pentru viata lor.

Ati inteles tabloul, ma gandesc. Si nu cred ca inventez. Am vazut situatii in jurul meu si cred ca sunt inteles in aceasta dilema. Nu pot spune ca este neaparat trist. Asta pana cand se intampla ceva trist. Uneori cand tragi prea tare de o coarda se rupe. Dar la oameni nu mai poti repara nimic. Si in cazul in care cade, nu mai poti decat sa-i porti de grija. In cel mai bun caz. Altii ard si apoi mucul lor este lasat sa se stinga pe poteci pustii.

Si asa curge viata. Poate asteptati un final motivator, care sa imbarbateze, dar nu prea este niciunul. Nu este un indemn la a nu ne face datoria, sau de a munci romaneste (sub stindardul lui "las-o ca merge si asa"). Inca cred in excelenta la munca, orice domeniu ar fi acesta. Si daca munca aceasta ne va face sa cadem precum Icar, zburator prea aproape de soare, sa fie macar dupa ce am adus fericire acestor oameni care nu inteleg cum arde o lumanare. 

Recenziile lui Sturza-Razboiul salamandrelor, Karel Capek

Credeam ca voi fi dezamagit de cartea aceasta si ca voi fi nevoit sa o asez in categoria Anticariat. Dar, Karel Capek m-a facut sa-mi dau peste gura si sa apreciez cartea la adevarata ei valoare. Dar, un scurt rezumat.

Totul incepe in insulele Pacificului cand un batran lup de mare ceh descopera o noua specie de animal, Salamandrele, fiind de fapt interesat de profitul pe care il putea castiga datorita perlelor pe care acestia le aveau in apropierea lor. Cu timpul Salamandrele intra in atentia publica, devenind descoperirea secolului si ajutand civilizatia umana sa ajunga pe noi culmi ale dezvoltarii in vreme ce ele insusi au ajuns sa evolueze intr-o specie sentienta si capabila sa puna probleme omenirii (punctul culminant al cartii). Si intradevar, ce final! O lucrare cu adevarat science fiction de anticipatie si mai ales introspectie.

Cartea este publicata in anul 1936 in limba ceha si cu adevarat se simt ecourile acelei perioade tulburi ale istoriei. In mare cartea apeleaza la satira la adresa societatii si evenimentelor sumbre ce se intamplau atunci. Germania nazista isi facea loc tot mai agresiv pe harta Europei centrale, ciuntind si o parte a Cehoslovaciei natale a autorului si spiritul fascist se face simtit in anumite parti ale romanului. De fapt, multe dintre temele de actualitate de atunci sunt deghizate in carte. Nu le voi dezvalui pentru ca as incuraja pe oricine sa citeasca aceasta carte. 

Sa trec la verdictul final. De citit. O poate citi oricine pentru ca nu este neaparat un roman science fiction de duzina (asta e clar). Temele explorate in carte, pot fi aplicate si timpului nostru fara a parea obosite. De asemenea, analizele pe care le face asupra conditiei umane si infricosatoarea posibilitate ca asa ceva sa se intample face ca acest roman sa fie unul de esenta universala, demn de asezat pe raft cu opere ca ale lui Orwell sau Bradbury. The books must flow!