O listă a cărților de menționat. Versiunea 2017

Urăsc topurile și am alergie la clasamente. Dar dacă tot s-a terminat anul aș putea să amintesc niște cărți care mi-au rămas pe minte. Aș spera că mai mult decât îmi promit neuronii cu bagajele făcute. Dar să revenim la treburi serioase.

Am citit mult, majoritatea cărților fiind cel mult acceptabile, cu informații destule și bine aranjate. Vreo câteva însă au răscolit, au produs acea plăcere a cititului și au trimis minții mesajul că aceste cărți trebuie recitite cândva. Așadar, fără a ridica un top, cărțile anului 2017:

• Crimă și pedeapsă. Nu sunt prea multe de spus. Dostoievski a scris o carte impresionantă care reușește să-l facă pe cititor mărunt, prins într-o pânză de păianjen ce trebuie descâlcită pas cu pas. E nevoie de o a doua, a treia recitire pentru a cuprinde fiecare element pe care autorul le-a așezat.
• Să ucizi pasăre cântătoare. Harper Lee și cartea asta bună de tot. Ni l-a dat pe Atticus Finch, un erou și un model cum puține sunt în literatura americană și nu numai. A creat o lume vie, complexă, cu multe nuanțe, privită prin ochii unui copil și criticată de cineva care încă nu e încorsetat de prejudecățile oamenilor mari. Ca punct în plus, e (cel puțin până acum) singura carte care m-a făcut să simt pielea de găină.
• Muntele vrăjit. Thomas Mann scrie marea carte despre nimic. Și cam așa și este. Dar merită fiecare pagină citită. Creează o atmosferă densă, personaje vii și te așează într-un sanatoriu pe un munte ca să vezi societatea europeană belle epoque în toată splendoarea și decadența ei.
• Scările Levantului. Amin Maalouf și stilul lui de a povesti...Superb. O carte fenomenală. O amintire plăcută. Am terminat-o în câteva ore, stând pe o bancă într-un mall. De neclintit până la concluzie. Merită citită. La fel ca restul cărților lui. Citiți-le mulți. Așa putem să-i facem Poliromul să scoată ediții noi pentru toate romanele sale.
• Memoriile unei gheișe. Probabil surpriza anului. Nu mă așteptam deloc să-mi plac. M-a prins rău de tot. Ești acolo, în Japonia interbelică și apoi în timpul Războiului. Te capturează, te aruncă în lumea gheișelor și nu poți ieși decât fermecat.
• Memoriile lui Hadrian. Titlu asemănător, subiect diferit. Marguerite Yourcenar, o mare scriitoare. A reușit să creeze un portret idilic al împăratului roman Hadrian și al unui Imperiu Roman pacificat după turneele războinice ale străbunicului nostru Traian. E pe măsura unui împărat așa de puternic în ale armei și ale spiritului.
• Ferma animalelor. Citită pe final de an, dar bine că a fost citită. E magistrală, urmează și o recenzie pe lung. E tot ce trebuie să știi despre politică, manipulare și despre parvenitism. E în lista cărților de ne-ocolit.
• Omul etern. Facem trecerea de la fiction la non-fiction. G. K. Chesterton scrie o carte de apologetică de zile mari. Problema religiei pusă din unghiuri tare interesante. E de recitit și de recules la umbra paginilor sale.
• Cu ultima suflare. O poveste impresionantă scrisă contra cronometru. Doctorul Paul Khalanithi scrie o carte scurtă și cutremurătoare despre condiția umană, lupta pentru supraviețuire, dar și pentru trăire zi de zi. Recomandată din tot sufletul.
• Civilizația: Vestul și Restul. O carte științifică și cam greuță, dar care merită. Răspunde la întrebarea referitoare la succesul civilizației occidentale europene, singura globală. Cum de s-a putut așa ceva? Niall Ferguson  ia creta în mână și face pe profesorul explicând în capitole cuprinzătoare miezul problemei.
• Anatomia ratării: tipuri și tare din România postcomunistă. O carte de interviuri între Teodor Baconschi, un intelectual rasat al țării noastre și Dan Liviu Boeriu. În cartea asta găsiți multe piste care duc la originea problemelor în care se scaldă România astăzi. Merită citită dacă nu îți place ceva în țara asta.
• The Genesis of Science: How the Christian Middle Ages Launched the Scientific Revolution. Nici Evul Mediu nu mai e atât de negru. Și nici Biserica de atunci atât de anti-științifică. Am scris mai demult o postare cu câteva dintre concluziile cărții. Nu trebuie să explic mai mult. Asta îndeamnă la o cercetare atentă a ceea ce e tradiție și de unde vine aceasta.
• Frica in Occident. O cetate asediata (secolele XIV-XVIII). O carte clasică de istorie a mentalităților, scrisă de către profesorul francez Jean Delumeau. Concluzia: epoca Renașterii poate a fost la fel de întunecată ca Evul Mediu. Sau, dacă oamenii iubeau vrăjitoarele în Ev Mediu, după Renaștere le ardeau pe rug. Merită citită pentru a înțelege civilizația europeană de atunci și poate pentru a găsi ițele care se mai găsesc și în cultura zilelor noastre.

Așadar, umila-mi listă stă înainte. Sper doar ca în 2018 să pescuiesc asemenea titluri doborâtoare de neuroni ca acestea. Și da, mai am lista de 25 de ani, e principalul izvor de lectură. Dar e bine ca uneori să mai dai și pe lângă. Dar, esențial e să citești. Sorcova mea ar trebui așadar dusă la bibliotecă, sau la prima librărie. Mânați măi, că nu s-or citi singure cărțile!!! La mulți ani 2018!

Incultura dialogului la români

Nu știu ce să spun despre societățile cărora le place vulgaritatea. Care se folosesc de ea când vorbesc. Și nu mă gândesc neapărat la cele mai inventive și invective formulate lansate în trafic sau pe stadioane. A fi vulgar înseamnă pur și simplu a uita că respectul nu este doar pentru copiii de clasa întâia apărut din niște basme de demult. Cred în respectul în vorbire și în practicarea lui în dialogul de zi cu zi.

De multe ori dacă te uiți în secțiuni de comentarii te îngrozești. În primul rând datorită sacrificării, torturării de care nu scapă mai deloc gramatica. Dar asta parcă intră într-un con de umbră când vezi ceva mai grav: o mare explozie de ură. Oameni care se înjură doar pentru că nu sunt de acord cu punctul tău de vedere. Certuri ca la ușa cortului, în care nu e central argumentul, ci scuipatul și vocea ridicată (care e observabilă chiar într-o discuție într-un chat).

De ce? Probabil pentru că e mai ușor. Orice se rezolvă mai ușor cu un pumn. E o victorie de moment și de impresie. Asta nu înseamnă că ai neapărat adevărul de partea ta, doar forța. Cu toate acestea, multă lume apreciază acest model brutal de comunicare. În aceeași categorie văd și zeflemeaua, ironia. Răspunsul ăla bine plasat care poate nu e neapărat adevărat sau de două ori gândit, dar care stârnește reacția de aprobare și admirație din partea celor ce te ascultă. În două cuvinte, ce am spus mai înainte ar putea fi numit lenea minții.

Încă mi se pare șocantă aceste mici cruciade care se poartă între diferiți oameni care, e și asta important, nu se cunosc personal. Și cu toate acestea nimic nu-i oprește pe concetățenii lor să-i porcăiască în ultimul hal. Nici nu e vorba de vreun anonimat, căci de exemplu pe Facebook ești cu nume și prenume. 

O fi oare vorba de mândrie? Dusă la extrem, desigur. Nu poți suporta gândul că e cineva care nu gândește cum gândești tu. Și atunci dintr-o dată cade sub puterea Inchiziției personale și își primește ardea pe rug online, cu săgeți otrăvite. Greu găsești un dialog civilizat. Ce să mai spun de o dezbatere cu argumente care să se încheie "cavalerește".

Acum câțiva ani citisem o carte despre Grecia antică și care a fost formula prin care au devenit esențiali culturii mondiale. Prin dialog. Cetatea antică, în general nu doar Atena, deși ea a fost miezul renașterii culturale, a apărut în agora, locul unde cetățenii puteau veni și discuta problemele cetății. Făcând asta înțelegeau ce lipsește, ce poate fi îmbunătățit și așa se putea ajunge la soluții concrete.

Noi românii (deși recunosc, nu e boala noastră, dar mai mult mă doare de români decât de americani, sincer) nu știm decât să aruncăm cu ce avem unii în alții. Nu avem nicăieri, ci numai stăm pe loc. Sau ne întoarcem înapoi. Nu în primitivism, că poate nici oamenii ăia n-ar fi avut așa comportament. Într-o realitate paralelă pe care nu o înțelege nimeni. 

Pentru că toți au dreptate și lumea e când sferică, când plată, când vegană, când carnivoră, când occidentală, când balcanică. Nu e nimic la mijloc, și nu e cale de răzgândire. Și până la urmă, nu mai rămâne nimic de înțeles. Un vacarm, o cacofonie de unde adevărul și-a făcut demult bagajele și a plecat. Dacă învățăm să dialogăm, să ne respectăm unii pe alții și diferențele care inerent apar între noi, avem șansa să fim ascultați și de alții. Nu doar de noi înșine.