Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, Cosmin Popa. Impresii

 

Toată viața mea am auzit că Ceaușescu a plătit toată datoria externă. Acum am aflat cine a acumulat toată datoria aia!

Cred că ar trebui să prefațez cu două atenționări. În primul rând, cunoștiințele mele în domeniul economiei sunt destul de limitate așa că am luat de bun ceea ce apare în carte fără să pot face un pas la dreapta și să știu dacă e adevărat sau nu. Totuși, mă bazez pe profesionalismul și buna cuviință a unui autor care a petrecut un timp considerabil cercetând documentele oficiale și nu a venit cu propriile sale interpretări.

Al doilea lucru, nu am fost atras de istoria secolului al XX-lea datorită brutalității sale. Am citit cărți, am trecut prin cursurile necesare la Facultate, dar niciodată cu plăcere. Cine a citit măcar Panta rhei înțelege bine de ce. Nici măcar istoria apropiată a României nu am aprofundat-o. Știu detaliile de bază, liniile mari, cele cărora astăzi li se aplică filtre de înfrumusețare în unele medii digitale. Așa că pot spune că am fost poate surprins de unele aspecte discutate în carte.

Ne găsim în fața unei cărți interesante. Eu am cumpărat-o imediat ce am intrat într-o librărie pentru a-mi satisface curiozitatea. Mă așteptam cumva la altceva, mai stufos și mai înclinat înspre statistici, dar și asta e suficient. Pentru că a răspuns la clișeul mult repetat. Pe vremuri era mai bine, aveam industrie, combinate, exportam etc, etc. Să fie oare așa?

Ca să rezum concluziile cărții, autorul pune în față două idei mari și late. Prima, România comunistă a fost o țară profund coruptă de la vârf până la ultimul om. Și pe măsură ce nomenclatura se îmbogățea, Ceaușescu a permis nașterea unui sistem paralel în care fiecare lua din avutul statului cât putea pentru a-și satisface nevoile proprii. Baștanii erau mustrați în privat, cei mai mici intrau în închisoare și sufereau consecințele. Se pare că e nevoie de mai mult decât de o Revoluție pentru a schimba metehnele românești.

A doua idee este că industrializarea a fost executată prost. S-au construit mari uzine și fabrici, împânzind țara de ele, dar odată cu trecerea timpului și dezvoltarea tehnologică occidentală, România a rămas în urmă. Ceaușescu a fost aproape să permită un schimb de experiențe folositor cu cei din industria americană a computerelor dar tot s- a terminat într-un fiasco. În primul rând pentru că prea multă deschidere ar fi făcut ca regimul să se clatine și el nu putea permite așa ceva. Așa că am rămas în urmă.

Un subpunct la această idee este dorința neavizată a lui Ceaușescu de a controla totul. În loc să lase experții să-și facă treaba, el lua decizii care erau dincolo de nivelul său de înțelegere. Era un lucru ce ținea de personalitatea sa și nu putea fi eliminat. El decidea importurile și exporturile, răsturna scara nevoilor industriei, credea în puterea teoriei marxiste mai ceva ca și fundaționiștii îndoctrinați în planul Seldon.

Și mai era și corupția, am vorbit despre asta? Pentru că dacă se fură din fabrică, ce ne facem? Dacă ar fi un sport sau un domeniu academic, descurcăreala ar fi o medalie de aur oferită României din oficiu. Când citești despre felul în care diferiții manageri ai uzinelor schimbau între ei materiale pentru ca totul să iasă bine la raport nu poți să nu fii impresionat. Ilegal, ilegal, dar cu eleganță.

Ceaușescu a supraapreciat România și posibilitățile sale. A crezut că este în fruntea unui popor care e gata să lucreze ca vita în jug pentru a aduce prosperitate națiunii. Evident, n-a fost cazul. Pe lângă corupția endemică, tocmai ideologia comunistă care vorbea despre avutul obștesc a stârnit o reacție adversă în dreptul românilor cărora nu prea le păsa de uneltele și realizările progresiste. Și când te gândești că el împrumuta bani de la băncile internaționale bazându-se pe realizări industriale inexistente ți se pune un nod în stomac.

Mai era și zgârcit. Și același defect se răspândea la toate nivelurile. Mai ales după ce s-a dat ordin să se facă economie peste tot. Asta însemna evitarea și întârzierea reparaților utilajelor industriale. Evident, urma erodarea și munca înjumătățită. Fapt interesant e că de la bun început s-a mers mai întâi pe export de utilaje, mai ales din Occident, fapt care pare să fie omis în nostalgiile prezente. Și când Ceaușescu a vrut să întrerupă acest lanț, motorul economic s-a gripat și mai tare.

Apoi evident ajungem la momentul în care decide să plătească toată datoria externă, bazându-se pe niște calcule de el știute. Și pentru asta tot omul simplu a suferit. Mulți au simțit pe propria piele efectul acelor decizii. Un amănunt pe care nu l-am știut până acum a ținut de alimentație. Mare parte a producției agricole era trimisă peste hotare așa că propaganda oficială a introdus o nouă viziune despre alimentația nouă, socialistă. Încă dinainte de marile privațiuni. Ceaușescu dorea să-i facă pe români să treacă prin aceeași înfometare ca și nord coreenii ce încă se „bucură” de astfel de viziuni luminate.

Rezultatul îl știm cu toții. Calculele nu îi ieșeau deloc așa că datoria a fost plătită pe spinarea unor generații de oameni care nu au cunoscut nimic altceva în afara cozilor, a întreruperilor de curent, a programului limitat la televizor (pentru economie de curent!) și a magazinelor în general goale. E și o notă ironică plătită de Ceaușescu în decembrie 1989. A permis straturilor superioare ale Partidului Comunist să se îmbogățească după pofta lor pentru a le câștiga loialitatea. Și totuși, asta nu i-a împiedicat cu nimic să-l lase din brațe la momentul oportun. O lecție bună de învățat pentru toți liderii autoritari.

Ce să mai spunem și ar trebui repetat? Că România a ajuns o țară săracă, din cauza corupției și din cauza deciziilor care nu erau în folosul cetățeanului simplu ci al nevoii de a proiecta putere la nivel internațional. Se voia ca România să aibă un cuvânt de spus. N-a fost să fie. Și marea masă a oamenilor a plătit pentru asta.

Tot ceea ce spun este susținut în carte cu dovezi și statistici. România era săracă în Europa dar și în lagărul comunist. Se mânca mai prost, se trăia mai rău, aparatele erau de calitate inferioară celor din alte țări socialiste și așa mai departe. O spun ca unul care n-a cunoscut la fața locului efectele dar care vede din nou și din nou dovezile trecutului.

Cine simte că acesta nu este un tablou corect sau complet, poate la fel de bine să citească cartea unde autorul face o treabă excelentă să detalizeze tot ceea ce am spus mai sus. Singurul dezavantaj este acela că este un volum prea academic pentru nevoile societății actuale. Mulți vor strâmba din nas și nu vor dori să-și bată capul cu aceste concepte. Ar trebui să se găsească o soluție de mijloc care să mai reducă din falsa nostalgie egipteană de astăzi.

Hai să pun și punctul ăsta. Până la urmă, chiar dacă avem cazuri specifice (inclusiv o rețea de economie paralelă din Gurahonț), este un tablou generalizat al epocii. Pentru mulți s-ar putea să fi fost mai bine pe atunci. Mai ales pentru aceia care au trăit lângă granița de vest, prin Arad, Timiș și așa mai departe. Legăturile cu sârbii, comerțul subteran, pilele și relațiile de care beneficiau poate să creeze o bulă de liniște care să anuleze tăcerea asurzitoare din afară. Dar asta nu contrazice verdictul.

La fel de sigur este că în România comunistă au trăit specialiști, oameni muncitori care au lucrat de plăcere, care au creat un mediu dacă nu plăcut, cel puțin suportabil date fiind condițiile. A fost o altă formă de civilizație, mai unită, mai empatică, dar eu cred că motivul a fost în primul rând că indivizii care au făcut asta au fost învățați și modelați de părinți și bunici care au trăit în epoca interbelică, iar acest spirit s-a transmis mai departe. A ajuns să se dilueze pe măsură ce aceștia se stingeau și omul nou comunist devenea singura realitate cunoscută.

Dincolo de fabricile cu tradiție care funcționau în parametri excelenți, de cei care au pus osul ca să facă ceva frumos din locșorul unde se găseau, de bruma de bine, rămâne verdictul la fel de real. Aceste petice de bine au funcționat cumva în contra regimului, sau indiferent (nu e cel mai bun termen) de acesta. Cât de multe ar fi făcut dacă România era mai conectată la Europa, mai puțin opacă, mai puțin coruptă.

În final, pot spune că Economia... este o carte excelentă, folositoare și necesară. Singurul defect ar fi specializarea ei care o va face o carte căutată de un număr limitat de cititori. Dar este o carte obiectivă, echilibrată, intens cercetată și care este o radiografie succintă a unui eșec anunțat. Merită efortul de a o citi pentru a înțelege mai bine de unde am plecat și unde ne găsim.

 

 

Ps. Am găsit în bibliotecă o carte despre economia și politica din România interbelică. Mă roade să o citesc pentru că sunt curios să văd diferențele epocii, dar mă simt copleșit de timpul pe care nu-l am. Cine știe cine va învinge până la urmă

Pps. Pentru că am întârziat, am început o altă carte de care veți afla curând. Acolo am găsit o paralelă istorică. La fel ca Ceaușescu, obsedat de export și dornic să controleze fiecare detaliu, Napoleon la rândul său a făcut la fel. Era de asemenea obsedat de politica comercială a Franței. Care e asemănarea? Amândoi liderii au eșuat. Nici însuși Napoleon nu s-a putut descurca cu realitățile financiare ale imperiului său. E o lecție mai importantă despre lideri care-și bagă nasul unde nu le fierbe oala și prin asta pun în pericol stabilitatea națiunii lor

Trăgând linii înspre nimic

 Am crezut că am făcut o descoperire. Sau măcar că am găsit ceva interesant, neobișnuit, atipic. E genul acela de lucru care pentru 90% din populație este irelevant, dar pentru pasionați înseamnă ceva mai mult.

E și genul acela de descoperire pe care o vezi mai târziu. Adică, te uiți la ea de 100 de ori și ești orb. Iar apoi, într-o bună zi, îți cad solzii de pe ochi și pricepi ceva ce înainte fusese ocultat de propria ta lipsă de viziune. E banal, dar în același timp, ascunde mai multe straturi de înțelegere.

Cine merge pe Calea Victoriei din București și ajunge în apropiere de Palatul Telefoanelor ar trebui să-și întoarcă privirea și să observe clădirea de pe celălalt colț. Un pălățel splendid cu turn în frunte ce a fost și este recunoscut sub numele de (Grand) Hotel Continental. Nu poți patrula de la un capăt la altul al bulevardului fără să-l zărești și să te minunezi cât de fain arată. Mai ales că de niște ani buni a fost și restaurat așa că strălucește în bătaia soarelui.

Dar dacă ai merge la Cluj? În Piața Unirii, centrul orașului. Poate ai vrea să mergi înspre Babeș-Bolyai, sau poate înspre grădina botanică. Te oprești la stop și înaintea ochilor apare iarăși un pălățel așezat în colț cu turn în frunte. N-are cum să nu te lase mintea în pace până nu faci conexiunea cu clădirea din București. Poate nu seamănă în detalii, dar în ansamblu e tras la indigo. Și ce să mai zici că se numește tot Hotel Continental! Halal coincidență!

O ultimă oprire. Te duci la Craiova. Că-i Târg de Crăciun sau nu, ajungi în Bănie. Și cum te pasionează istoria vrei să vezi cu ochii tăi Hotelul Minerva, o minunăție de clădire. Dar mai faci câțiva pași pentru că peste drum ce să vezi? Un pălățel așezat pe colț cu turn în frunte! Și chiar dacă nu e lacrimă, îți aduce bine aminte de cel din București și de cel din Cluj! Colac peste pupăză, toată lumea îl știe de hotel New York. Care-i legătura? Pe vremuri, cel din Cluj și numea la fel, hotel New York.

Dacă ai trage linie după acest periplu obositor, concluzia ar fi evidentă. Care ar fi șansele ca în trei orașe mari să existe trei hoteluri așezate central, de o formă asemănătoare și care să poarte același nume? Nu e neobișnuit să vezi clădiri de mari dimensiuni cu turlă-n frunte la intersecția drumurilor, cum e la Arad, Oradea sau Iași, dar chiar hotel, chiar turlă, chiar continentale? Sigur, toate au fost făcute șirag și cu intenție de către unul singur, nu-i așa?

Ce spune istoria? Primul apare hotelul din București ridicat în anul 1886 după planurile arhitecților Emil Ritter von Forster și I.I. Rosnoveanu, pe locul unui local similar ce a fost pus la pământ. Abia peste 9 ani, la Cluj este extinsă clădirea de pe colț care va devine hotelul New York, sub îndrumarea lui Lajos Pakey.

La mai puțin de un an distanță, în 1896 se încheie construcția hotelului craiovean. Dintr-o foarte sumară căutare nu am găsit numele arhitectului care a lucrat la proiect, cel mai probabil fiind român (dar nu putem fi siguri). Cert este numele clădirii: hotel Geblescu, după numele proprietarului.

Abia în 1924 clădirea intră sub o nouă administrație, a unui român stabilit în Statele Unite care a venit cu ideea schimbării numelui, începând tradiția hotelului New York, renovat după cele mai moderne standarde ale epocii. Fără să surprindă pe nimeni, odată cu instaurarea regimului comunist, numele prea occidental este schimbat, clădirea funcționând din 1948 sub numele de hotel București până la cutremurul din 1977 care i-a afectat structura de rezistență.

Ușor-ușor teoria se destramă și legătura dintre ele nu ține. Mai trebuie să ținem cont de un alt detaliu important. La data construcției hotelurilor, cele trei orașe nu se găseau în aceeași țară. Mai exact Clujul era găsit pe hartă drept Koloszvar, în inima Transilvaniei dualiste. De fapt, se susține că numele hotelului New York provine de la mult mai faimosul hotel din Budapesta deschis în 1894 și botezat după metropola nord-americană. Și care, dacă suntem sinceri, nu seamănă deloc cu niciunul din cele trei clădiri.

Dacă ați citit până aici poate ați făcut-o din simplă curiozitate istorică. Cred că se găsește o lecție și mai importantă care ține de felul în care învățăm și navigăm prin lumea înconjurătoare. La fel ca în cazul meu în care am tras linii între trei clădiri asemănătoare și între care neapărat trebuia să fie o legătură, tot așa putem cădea în aceeași capcană și în alte privințe.

Adevărul este că există 3 hoteluri în 3 orașe, suficient de asemănătoare pentru a stârni lanțul concluziilor. Stilul în care au fost proiectate ne îndeamnă să facem acest pas. La fel perioada în care au apărut și utilitatea lor publică. Dar nu există niciun plan coerent care să le lege. Cele din Craiova și Cluj n-au apărut pentru că exista unul la București. Pur și simplu au adoptat forma specifică vremii, fără să existe intenția unui lanț hotelier național. Legăturile țin mai mult de întâmplare și de realități ale anilor mai recenți.

Creierul nostru e setat să facă conexiuni, să explice lumea înconjurătoare, să găsească soluții pentru a putea performa. Și de asemenea trebuie să se păstreze în acord cu credințele sale pentru a nu intra în contradicție cu sine însuși. Adevărul e că nu toate lucruri sunt legate între ele și coincidențele pot fi pur și simplu născute din ceea ce credem noi, nu în ceea ce se întâmplă în realitate.

Concluzia îmi depășește cerculețul în care mă simt confortabil să mă exprim cu siguranță. Dar e un subiect important, mai ales acum când trăim în epoca evangheliei Tik-Tok, adică în care luăm de bun tot ceea ce ne apar pe ecrane fără să punem la îndoială. Câți dintre cei care împrăștie informații și păreri și-au luat atâta timp cât am făcut eu, să caut surse și să înțeleg cu adevărat problema palatelor? Și câți s-au apucat să tasteze încă înainte de a-și formula pe deplin gândurile în minte?

E bine să ne gândim și la asta atunci când navigăm pe căile necartografiate ale internetului... 

 

 

Surse:

https://luxury.ro/12/istoria-de-cinci-stele-a-hotelului-continental/ 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hotelul_New_York_din_Cluj-Napoca 

https://www.monumenteoltenia.ro/hotelul-new-york-craiova/ 

PS: Îmi cer iertare pentru calitatea fotografiilor, se pare că n-am prins cea mai bună vreme în drumețiile mele și nici n-am avut timp să aștept venirea soarelui

Orașul abisului, Alastair Reynolds. Impresii

 

Așa ceva chiar n-am mai pățit cu nicio carte până acum. De obicei, le iau și le citesc cap-coadă fără interferențe. Sunt destul de fixat încât să am nevoie de liniaritate. Ca întotdeauna, apar excepții.

Am luat cartea cu mine pe tren, pentru o plimbare până la București. Era suficient având în vedere că avea vreo 500 de pagini. Am citit o mare parte pe drum, dar m-am împotmolit, eram obosit și aveam gândurile mele. Cele câteva zile cât am stat acolo, nu am pus mâna pe carte. Și mi-am văzut de altele ale mele.

A urmat un alt drum până la București și jumătate de carte încă necitită. Ironia face că nici măcar acest nou impuls nu a fost suficient pentru a termina cartea. Rămăseseră vreo 150 de pagini și întâlnirea cu cvartetul de vară care au lăsat-o în aer. În sfârșit, câteva zile de repaus după acei giganți m-au ajutat să o duc până la capăt.

Probabil acest sumar este mai important pentru mine și doar pentru mine, dar simțeam nevoia înscrierii pe undeva. Acum, să vorbim despre roman. L-am luat cu mine pentru că era SF, era voluminos și în același timp un fel de light read. Se află în același univers space opera împreună cu trilogia (de acum cvartetul) Revelation Space despre care am scris anul trecut. În același timp, este o carte de sine stătătoare fără să afecteze desfășurarea acțiunii din celelalte.

Despre ce este vorba? Percepem acțiunea din perspectiva lui Tanner Mirabel, un fost mercenar care vine pe planeta Yellowstone căutând răzbunare. Ultima sa slujbă s-a încheiat într-un mod violent și umilitor, cu moartea celor pe care fusese plătit să-i apere. Iar mânia sa este îndreptată contra lui Reivich, cel care i-a atacat mișelește și i-a eliminat pe foștii săi angajatori.

Dar odată ce ajunge pe planetă lucrurile se complică. După o altercație memoria îi este afectată și se oprește la o mănăstire unde se recuperează. Mai mult decât atât este infectat cu un virus religios care-i permite să retrăiască amintirile faimosului fondator Sky Haussman, cel care a întemeiat Atuul lui Sky, planeta sa natală. Pe măsură ce se afundă în labirintul Orașului Abisului complicațiile se adâncesc și nimic nu mai este sigur sută la sută. Iar finalul oferă o răsturnare de situație care zguduie complet tot ceea ce ai citit până atunci.

Ce mi-a plăcut? În primul rând atmosfera. La fel ca în celelalte cărți, Reynolds își demonstrează imaginația proiectând o civilizație intens tehnologizată, lovită de un virus care a transformat-o într-un mod deplin. Orașul Abisului este o ruină, o carcasă, ce este locuită dar care e la un pas de disoluție. Iar descrierile fantomatice ale megastructurilor decrepite oferă o senzație de neliniște și uimire.

Mi-a plăcut și al doilea fir narativ care vine din amintirile lui Haussman. Încercările sale de a menține controlul navei sale și fricțiunile din cadrul flotei ce se îndreaptă spre planeta ce urma să fie colonizată. Practic sunt două cărți amestecate în una singură și probabil fiecare cititor va prefera o secțiune peste cealaltă.

În rest, nu prea se găsește nimic inovator în romanul lui Reynolds. Este o povestire neo noir, cu un mercenar care încearcă să-și repare trecutul, căutându-l pe cel care a adus moarte celor apropiați. Firește se întâlnește cu niște domnițe atrăgătoare care îi pică în plasă, au loc destule secvențe de acțiune și o critică socială a orașului divizat între bogații masați în nori și săracii care trăiesc în Mulci, la baza societății.

Până la urmă toate capătă o formă competentă și Reynolds reușește să le îmbine într-o povestire coerentă, conducând înspre acea revelație finală și neașteptată. Poate ar fi avut un impact mai puternic dacă n-aș fi citit-o după două luni, dar în același timp este confuză. Sentimentul este infuzat în structura cărții, dar pentru unii cititori poate să fie prea mult.

Nu pot spune că nu mi-a plăcut cartea, dar nici nu m-a impresionat. Astfel, și-a împlinit rostul fiind o carte numai bună de citit în tren. E o carte pentru cei care sunt pasionați de universul lui Reynolds și vor să citească fiecare cuvințel scris de către autorul britanic. Ar putea fi bună și pentru cineva care n-a citit nimic din această serie și ar vrea să înceapă de undeva. E un test folositor pentru că dacă îți place, vei citi mai departe, dacă nu, vei căuta alți autori care știu să-ți facă cu ochiul.

Poate cândva mă voi apuca și de Prefectul, deși nu știu pentru că Reynolds i-a mai adăugat două volume și deja cere cam multă implicare temporală. Și mai rămâne ultimul volum din cvartet pe care ar trebui să pun mâna. Sigur nu anul acesta.

Mai rămâne și problema achiziției pentru că romanul a apărut în seria SF de la editura Tritonic, astfel că a devenit o pradă rară de anticariat. Fanii ar putea comanda cartea în limba engleză sau ar putea să potopească editura Nemira cu cereri de a continua seria. În orice caz, e o carte pentru veteranii anticipației.

Luminile și umbrele sufletului, Petru Creția. Impresii

 Nu știu alții cum sunt, dar la capătul unui traseu cu patru vârfuri greu de cucerit, bogate în pagini, simt nevoia schimbului de ritm. Și-acum după ce am virat pe panta Fundației caut ceva diferit. Așa am ajuns la o carte destul de scurtă, dar dăscălitoare pentru a merita lectura. E mai specială pentru că a fost cumpărată dintr-o librărie care s-a închis între timp, Diverta din piața Unirii din Cluj.

Personalitatea lui Petru Creția probabil că se pierde cumva în penumbra culturii, mai ales pentru cei care încă nu au accesat vastul izvor cultural românesc sau abia încep să-l descopere în profunzime, dincolo de numele obligatorii impuse de regimul școlar. De profesie om al literelor, filolog, s-a aflat în apropierea unor proiecte culturale importante cum ar fi traducerea din limba greacă a operei lui Platon sau redactarea edițiilor critice ale operei lui Mihai Eminescu.

Despre tiparul său uman nu pot spune nici eu prea multe, am și eu lacunele mele. Țin minte însă că am citit în cartea Înapoi la argument capitolul dedicat lui și operei sale. Mi-a rămas în minte pasiunea și setea cu care studia Iliada, capodopera lui Homer. Ajunsese să o cunoască cuvânt cu cuvânt, extrăgând din seva lucrării înțelesuri greu de anticipat într-o formă mai relaxată a cercetării.

Totuși, nu despre acea carte vreau să scriu. Despre cea care a apărut tot la Humanitas, ca tot restul operei sale. Pe prima copertă apare un citat din Gabriel Liiceanu care spune că este adevăratul manual de etică al românilor. Să fie exagerat sau nu, rămâne la latitudinea fiecăruia să hotărască. Eu am să-mi spun propria părere.

Prima senzație pe care o creează este aceea de simplitate, de esență. Lucrurile despre care vorbește Creția sunt (sau ar trebui să fie) banale, izvorâte din cei șapte ani de acasă. Într-o societate normală și bine închegată ar suna aproape ridicol. Și totuși, știm prea bine materialul clientului, din care cronicarul nu se exclude pe nedrept.

Avem treizeci și cinci de fragmente, de gânduri condensate care tratează marile autostrăzi ale sufletului. Cinstea, cuviința, bucuria, curajul, nepăsarea, prostia, răbdarea și multe altele sunt atinse, sunt trezite și aduse în fața publicului. Sunt revăzute cu modestie și delicatețe, sunt licitate și expuse. Într-o manieră ce ne aduce aminte de prezentarea înțelepciunii din cartea biblică a Proverbelor, avem și noi de ales ce fel de oameni să fim.

Am găsit cartea reconfortantă și constrângătoare în același timp. Să începem cu finalul. Pentru că vorbește despre lucrurile bune și de dorit, creează acea tânjire de a fi un astfel de om bun, rotund, împăcat. Îți dai seama repede ce mare povară este pe suflet să fii mereu drept și cât de ușor îți anchilozezi spatele sub povara deciziilor zilnice. Oglinda e murdară și trebuie spălată constant pentru a semăna cu acel chip demn de apreciere.

În același timp, volumul este o gură de aer. Când vezi în fața ochilor, în timp reali, răsturnarea deplină a valorilor, disprețul aruncat cu nesăbuință, dispariția respectului și lauda defectelor, ar trebui să ți se întoarcă stomacul pe dos. Asta dacă nu ți-ai donat ultimele fărâme de mobilitate mentală ecranelor și ai ajuns să le dai dreptate în orice decretează.

Niciodată idealul nu se va conforma cu realitatea, dar s-ar părea că nu se mai face niciun efort pentru a urca. Fără să cad în melodramă nu pot să nu văd raportarea individului la individ, limbajul, alegerile și efectele pe care le au la nivel mic și mare. Nicicând puse la îndoială sau privite cu un ochi critic.

Închei pentru că nu sunt multe de spus. E genul de volum care merită citit, care trebuie citit, dar nu doar citit, ci digerat. Faptul că e scurt te poate arunca în capcana unei lecturi facile. Ar merita luat bucată cu bucată și întors pe toate fețele pentru a înțelege pe deplin ce înseamnă aceste valori enunțate și de ce dispar atât de ușor.

O să las niște citate în loc de încheiere. Vor fi mai convingătoare decât ciorba mea de cuvinte:

...fără temeiul respectului mutual nu există deplinătate a demnității individuale (p 18)

Sluga de stăpân rău este la fel de rea ca și stăpânul, oricât de mici i-ar fi prerogativele (28)

Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante și nocive în ordinea moralității (39)

...rostirea adevărului rezidă valoarea lor de oameni, în voința și în puterea lor de a spune adevărul și de a sta martori pentru el, cu orice preț (53)

Omul răbdător are un suflet adânc și puternic, cel lipsit de răbdare este superficial și fără forță interioară (71)

Speranța este și aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduiește încă (93)

Dune, Frank Herbert. Impresii

 Credeați că aș fi putut să mă abțin, nu? După ce am recitit Fundația că aș putea să trec pe lângă o astfel de posibilitate. Sunt prea previzibil și îngust în hotărâri ca să nu mă arunc în cele așteptate. Și pentru că nu mai sunt direcționat de nevoia de a înfrânge un clasament, pot face ce vreau. De exemplu să recitesc Dune.

La fel ca în cazul Fundației, am fost mirat de reîntâlniri. Ambele cărți au avut un rol important în călătoria mea literară, le consider printre cele mai fascinante și complexe, totuși nu le-am reîncălzit de prea multe ori. Cred că Dune am citit de mai multe ori ca și operele lui Asimov tocmai pentru că e vorba doar de o singură carte.

Ar fi prima lectură undeva prin 2008-2009. Am mai recitit-o odată tot în timpul liceului, de unde a rămas teribila postare din care reiese că este o carte slabă. Mai apoi urmează o lungă secetă pentru că intrasem într-un câmp mult mai vast. Și se pare că abia în 2018 am recitit cartea, în limba engleză. Și am ascultat-o în 2021 înainte de film, dar aia n-a fost deloc de ajutor.

Revenind, ce este Dune, pentru cei care n-au citit cartea, n-au văzut filmul din 1984, miniseria din 2000 sau cele două filme ale lui Villeneuve? Este un roman publicat cu greu în anul 1965 de către autorul Frank Herbert și reprezintă o mare reușită a imaginației.

La 19.000 de ani după întemeierea unui Imperiu Galactic, o criză mustește sub decorul calm al unui sistem cosmo-feudal. Cea mai importantă planetă este Arrakis, o planetă deșert subpopulată unde se găsește mirodenia, un drog halucinogen care prelungește viața, dă viziuni și asigură transportul spațial. Marile Case se luptă pentru a deține controlul și pentru a avea o cotă parte din investiție.

Casa Harkonnen avea planeta ca fief, dar li s-a poruncit să lase locul Casei Atreides, rivalii milenari. Leto, ducele casei, are drept concubină o Bene Gesserit, adeptă a unei organizații secrete ce manipulează politica imperială, doamna Jessica. Fiul lor, Paul, este talentat și primenit pentru poziția înaltă pe care urma să o primească, fără a se aștepta la marile schimbări ce le stăteau în față.

Relocarea reprezintă de fapt o capcană, o conspirație a Harkonnenilor împreună cu însuși Împăratul contra Atreizilor. Aceștia intră de bună voie căutând un avantaj. Dar când lucrurile sunt date peste cap, Paul și Jessica trebuie să fugă printre fremeni în căutarea adăpostului. Ce se va întâmpla cu acest trib de războinici nobili și fără teamă care sunt legați de o profeție antică și care îl văd pe cel ce pare să o îndeplinească?

Primul lucru, înainte de a vorbi mai departe despre carte. Am căpătat un și mai mare respect pentru filmele lui Villeneuve. Am zis că am ascultat romanul dar mi-e mai greu să rețin dacă nu văd. Spun asta pentru că nu mă așteptam să găsesc atâtea replici din carte inserate în film.

E drept, vorbim despre o adaptare și sunt destule lucruri care nu seamănă între ele, dacă am face o listă ne-ar lua o vreme. Totuși, Villeneueve a făcut o treabă excelentă așezând o suprastructură și construind pe ea, poate anticipând ceea ce Herbert n-a mai subliniat. E blasfemie să spui că filmul e mai bun ca o carte, dar unele aspecte par dacă nu cizelate, măcar par mai bine închegate pe peliculă. Seamănă cu ceea ce a făcut Peter Jackson pentru Stăpânul Inelelor și de asta ambele opere sunt atât de apreciate.

Să ne întoarcem totuși la carte, că despre asta vorbim aici. Care a fost reacția mea, după atâtea citiri și după zgomotul de fond care a fost implantat în minte, conform cu procedeele Bene Gesserit? E un roman excelent, ce pot zice. Dacă la Asimov îi înțelegi mai bine carențele literare, aici sunt mult mai puține ca număr. Herbert are talent atât ca prozator, cât și ca poet, reușind să creeze imagini memorabile, viscerale.

Ceea ce transformă Dune într-un continent este munca de ocnaș a lui Herbert prin care sapă neîncetat în galeriile minții sale pentru a produce un surogat realist al viitorului. Și făcând asta îmbină planul material cu cel mistic, punând la îndoială barierele dintre aceste două părți. E o poveste care în universul ei este veche, fiecare mișcare este un ecou bătrân al deciziilor înaintașilor.

Are în primele capitole o expresie fenomenală, vorbind despre întreaga structură politico-economică a galaxiei drept epave duse de curent (aproximez) și e suficient. Marile Case scârție, fremenii duc din generație în generație promisiunile paradisului verde, mirodenia și-a sedimentat rostul și puterea printre cei puternici, iar Kwisatz Haderach, superomul, este un vis ce va deveni curând coșmarul deplin al civilizației.

Să vorbim puțin structural. Aceasta ar putea fi o slăbiciune aparentă a cărții. Avem patruzeci și opt de capitole. Din acestea, aproape douăzeci se ocupă de perioada de dinaintea plecării pe Arrakis, acomodarea și atacul Harkonnen. Mai apoi fuga lui Paul și Jessica în deșert și acceptarea printre fremeni. Practic, ajunși în acest punct, am trecut bine de jumătate. Mai urmează testul viermelui de nisip, apa vieții și rezoluția cu bătălia Arakeenului.

Ce voiam să spun și au spus-o mulți înaintea mea, de la un punct narațiunea pare să o ia la vale asemenea unui bulgăre de zăpadă ce prinde viteză. Am proaspătă în minte experiența The Stand în care avem capitole peste capitole în care mai nimic nu se întâmplă, dar King pune accent pe personaje pentru a ne încuraja conexiunea cu ele.

Totuși, pe cât mi-aș fi dorit o carte mai lungă, care să exploreze și mai mult din înalta societate kaitaneză, intrigi de palat, ritualuri fremene sau mai știu eu ce (pentru toate celelalte, există Brian Herbert), parcă-i bine și așa. Una din notițele introductive ale capitolelor vorbește despre atitudinea cuțitului, a tăia ceea ce e incomplet și a spune că este suficient. Herbert a pus asta în aplicare în mod literal, lăsându-ne să tânjim după mai mult ca niște dependenți de mirodenie.

Dincolo de capacitatea imersivă a cărții, rămâne calitatea sa dialogală. Dune vorbește despre o mulțime de lucruri, în special cele care țin de politică, conducători, religie, cultură și luptă, melanjul dintre acestea care duce la marile schimbări istorice. Paul Atreides devine nodul focal prin care se produce schimbarea la nivel galactic, ca un ocean în care se scurg mai multe brațe.

Ceea ce mi-a atras atenția de data aceasta este începutul cărții. Nu am surprins până acum latura fatalistă, elegiacă a sa. Nici nu am dat atenție lui Leto, tatăl lui Paul. El apare ca un personaj tragic, mândru, integru, curajos, dar depășit de mașinațiuni mârșave. Herbert l-a îndrăgit și i-a creat un portret al monarhului damnat de o poezie zguduitoare.

Nu mi-a fost greu să-l asemăn cu regele Theoden al Rohanului din Stăpânul Inelelor. Deși situația lor este destul de diferită, cumva împărtășesc aceeași genă a regelui ce trăiește să vadă declinul și căderea lumii pe care au cunoscut-o. Până și faptul că amândoi cântă cântece în care preamăresc trecutul și îi lamentează trecerea le asigură fraternitatea.

De fapt, aș putea spune că prima parte mi-a plăcut puțin mai mult decât a doua și cred că Herbert a pus mai multă atenție în plăsmuirea ei. Sunt momente în care frazele sună a poezie, sunt încărcate cu melancolie și angoasă. De îndată ce acțiunea capătă un rol primar aceste impulsuri tăcute intră în penumbră, dar nu dispar cu totul.

Se pot spune multe despre personaje, așa cum deja l-am evocat pe ducele Leto. Fiecare își joacă rolul său, au un anumit ceva care-i diferențiază, îi umanizează și îi face memorabili. Fie ei Atreides, Harkonnen, Bene Gesserit sau fremeni, cu toții trăiesc într-o țesătură detaliată, tulburată de hotărârile fiecăruia.

Dune are un protagonist, pe Paul Atreides Muad dib, cel cu care se încheie multe socoteli și care va începe o nouă eră a istoriei prin simpla sa prezență pe Arrakis. E fascinant și mult de dezbătut acest aspect. Paul se leagă de acel popor și devine mântuitorul lor, cel care le poate aduce paradisul verde și care îi va elibera asupra universului într-un război cosmic devastator.

În persoana lui Paul vedem o replică pe care Herbert i-o dă lui Asimov și Fundației sale. Cineva îl compara pe Atreides cu Catârul, personajul care răstoarnă planul Seldon datorită puterilor sale excesive. La fel, Muad dib dă peste cap planul Bene Gesserit însușindu-și-l. Se așază în mijlocul furtunii devenind punct focal. Cu toate acestea relația dintre influența sa și desfășurarea evenimentelor este mult mai complexă.

Jihadul pe care Paul îl vede și caută cu orice preț să-l oprească este mult mai mare decât dorința sa de a-l împiedica. Vedem un ecou al calculelor lui Seldon care prevedeau prăbușirea inevitabilă a Imperiului Galactic, orice măsuri s-ar fi luat. Dar preștiința pe care se bazează Paul este mult mai volatilă, neclară, greu de surprins în calcule detaliate. Herbert nu e de acord cu încorsetarea totală a umanității în formule matematice și caută să demonstreze crâmpeiul de nesiguranță și incertitudine prezent în existență.

Să răspundem la o întrebare mai facilă ca să revenim cu picioarele pe pământ? Este Paul Atreides eroul cărții sau un personaj negativ? Grea întrebare mai ales pentru cei care și-l închipuie sub forma lui Luke Skywalker sau Aragorn. Pentru că universul Dune nu este unul atât de alb și negru, iar deciziile nu sunt luate în vid. E drept, este decizia lui să se pună în fața valului fremen pentru ca mai apoi să piardă controlul și să fie nevoit să urce pe creasta acestuia.

Paul Atreides este complex, nesigur, mânat de ambițiile altora, transformat în icoană și fetiș. El este Lisan al Gaib și Kwisatz Haderach. Este și-un puști orfan care-și vede familia și prietenii masacrați, fiind nevoit să se refugieze printre războinicii sălbăticiți ai deșertului. Tatăl său a fost drept și asemenea lui Ned Stark din opera lui George RR Martin, a plătit prețul pentru aceasta. Paul devine o zeitate a răzbunării și schimbării, iar deciziile sale sunt cântărite după alte greutăți.

El este avertismentul suprem pentru cei care încurcă politicul cu religiosul. Liderul carismatic, a cărui forță captivează, a cărui discurs înfierbântă și a căror decizii au repercursiuni greu de imaginat. Frank Herbert nu a creionat portretul unui tânăr ce luptă pentru onoare și răzbunarea familiei, ci a unuia care cunoaște ițele complicate ale puterii și nu se jenează să profite de pe urma lor. Este un pericol în brațele căruia oricine poate cădea fără să se gândească de două ori.

Am ajuns departe și câte ar mai fi de povestit despre Dune. Asta este o mărturie a monumentalității acestei cărți. Te provoacă să te gândești la diferitele sale aspecte, să le dezbați pe toate fețele și poate-poate vei ajunge la o concluzie. La fel de adevărat este și că seria devine puțin mai ciudată cu fiecare carte adăugată, dar cel puțin următoarele două cărți cred că merită citite (Mântuitorul Dunei și Copiii Dunei) pentru a vedea panorama Casei Atreides. Iar Împăratul-zeu al Dunei este pentru cei cu adevărat curioși. Despre aceste lucruri, cu alte ocazii.

Dune este mai mult și de aceea încă aprinde imaginația. Politică, religie, cultură, ecologie, înțelepciune, o tragedie după tipar grecesc, un roman de aventuri și de intrigă, e ceva pentru fiecare. Nu degeaba este o carte clasică și cu greu va putea fi detronată din această poziție.