Mă felicit pentru o clipă, e totuși primul roman al unui autor maghiar pe care-l citesc, deci o premieră.
M-am tot învârtit pe lângă cărțile publicate la editura Anansi, am luat câteva, am citit una mai scurtuță, a venit timpul pentru ceva mai consistent. Am văzut cartea pe raftul unui Cărturești arădean și am decis că e timpul să ne cunoaștem mai bine.
Impresia generală este una pozitivă, e o carte care te face să te gândești la ea după ce ai terminat-o, chiar dacă e greu să o așezi într-un pătrățel clar de interpretare, probabil intenția autorului. Recunosc, am căutat romanul în Dicționarul romanului central-european apărut la Polirom acum câțiva ani. Ce am crezut eu nu prea se potrivește cu critica, nu doar din perspectiva cuvintelor spilcuite, dar și a ideilor. Totuși, nu veți citi altceva în afară de opiniile mele. Pentru altceva, consultați experții.
Povestea e destul de simplă. Într-o colonie de muncă din pusta maghiară câțiva muncitori care lâncezeau sunt pe picior de plecare. Dar vestea reîntoarcerii unui personaj cu aură de lider îi face să-și schimbe planurile și să-l aștepte în speranța că acesta va putea să le redreseze viețile ce par într-un picaj neîntrerupt.
Ce surprinde la început e imaginea sfărămicioasă, epuizată a lumii create de autor. Totul este murdar, expirat, lăsat să putrezească. A dispărut orice formă de inițiativă și gospodărire. Planează un sentiment al inutilității și finitudinii. Toate personajele sunt blocate într-un ciclu care pare să nu aibă capăt.
Odată cu vestea revenirii lui Irimias, văzut ca un fel de minte luminată, renaște speranța. Cu toții se strâng la birtul satului așteptându-i revenirea. Acolo dezbat teorii și-și fac speranțe. Până la urmă acea adunare cade pradă unui extaz colectiv întărit cu băutură și muzică de petrecere. Iar în afara acestui cadru se petrece o scenă dramatică și tragică.
Apariția propriu-zisă a lui Irimias schimbă cadrul, ținând un discurs cu tentă profetică, mustrător dar în același timp oferind și o cale de ieșire, un drum spre țara promisă. Aproape toți îi mănâncă din palmă și sunt gata să-l urmeze la ruina unui conac pe care visează să-l transforme într-o unitate economică model.
În acest moment autorul reușește să surprindă pentru că mă așteptam la o altă turnură a poveștii, mai ales din prima impresie despre Irimias și Petrina, mâna sa dreaptă. Totuși, altul este ritmul, evitându-se un final și mai cenușiu și deprimant. Pentru o vreme mă pregăteam pentru un alt roman cu nuanțe tragice de forma lui Abraxas sau Un veac de singurătate. Narațiunea se schimbă și datorită unui moment ce poate fi încadrat în realismul magic extras din astfel de romane.
Finalul romanului continuă să-l împingă dincolo de limitele unui cadru clar. Penultimul capitol pare desprins dintr-un film absurd de Terry Gilliam, având în scenă doi polițiști ce caută să-i încadreze pe protagoniști într-un raport oficial. Iar ultimul, având în centru pe doctor, redefinește toată narațiunea așezând-o într-o nouă schiță temporală.
Personal am urmărit și am recunoscut formele unor referințe religioase de-a lungul cărții, deși aparent am ajuns la o interpretare distinctă. Tensiunea cauzată din întârzierea lui Irimias te poate duce cu gândul la scenariul din Așteptându-l pe Godot, în care neliniștea și întrebarea forțează personajele să răspundă.
Însăși întoarcerea lui Irimias poate fi interpretată ca o A Doua Venire pentru a-i aduce pe cei credincioși la răsplată, scoțându-i din mizerie. Scena din birt în care aceștia dansează ca mai apoi să cadă în somn, are similarități cu imaginea fecioarelor adormite sau a ucenicilor ce dorm înaintea unui eveniment crucial. Și evident, miezul tragic al cărții trimițând la ideea de jertfă și ispășire, pare extras din aceeași tradiție religioasă.
Se poate ca aceste linii de interpretare să se datoreze impresiilor personale sau să fie chiar ceva ce autorul a intenționat să adauge în text pentru a întări senzația de mit și a împinge limitele dintre realitate și părere. Chiar și fără aceste referințe clare tenta mistică este prezentă trecând peste personajul care poartă mereu o Biblie cu ea și face constant referiri la cartea Apocalipsei.
E o carte densă, bogată și lentă, care cere atenție. Nu doar datorită paragrafelor lungi și a liniilor de dialog cusute în trupul paragrafelor. Se urmăresc relațiile dintre oameni simpli, prinși într-o situație banală dar care în același timp joacă o scenetă despre natura umană, speranțele și dezamăgirile ei, despre cicluri, umilințe și puterea de a o lua de la capăt. În mijlocul acestei grămezi de mizerie umană se poate interpreta măcar o rază de lumină pentru cei care mai învață să creadă.
(sau cel puțin așa mi s-a părut mie)
