Pustnic digital. O realitate palpabilă?

 

Nu, nu e vorba de vreun podcast duhovnicesc care mi-a venit în minte...

De o vreme încoace simt că bate vântul de schimbare. E vorba probabil și de o anumită decalare a decadelor, să zicem așa pretențios. Acum mai bine de zece ani mi-am schimbat pielea și am trăit într-un anume fel. Astăzi, ajutat poate și de amărâta asta de pandemie, se trece la un alt nivel.

Să vă zic ce înseamnă asta la nivel digital, că asta-i buba. Poate o să sune șocant dar nu am știut ce-i aia internet până prin clasa a IX-a. Da, până la liceu am fost offline și mi-a fost foarte bine. Dacă se întâmpla ceva auzeam la televizor sau citeam în ziar. În câțiva ani va intra în categoria arată-ți vârsta.

Apoi, revoluția digitală. Am avut cont pe Yahoo Messenger (oh the memories!). Am avut cont pe Hi5 (pe ăsta-l mai știți?). Mi-am făcut iute cont pe Youtube, pe Myspace, pe Twitter. Evident și pe Facebook, când încă nu era miezul din fanta.

Odată cu trecerea timpului și cu îngustarea posibilităților și intereselor le-am lăsat ușor-ușor în urmă. Unele s-au stins de la sine odată cu minutul lor de popularitate. Facebook le-a supraviețuit ca un highlander care și-a decapitat adversarii sau și i-a supus. Dacă nu erau cărțile la mijloc nu mi-aș fi făcut cont pe Instagram sau pe Pinterest.

În ultima vreme însă simt că vreau să mă rup mai mult de sfera virtuală. Am trăit și trăiesc conectat la aparatele astea și parcă n-ar strica o anumită distanță. Așa că încerc să-mi retrag influența digitală. M-am pus să-mi curăț pagina de Facebook postare cu postare păstrând ceea ce mi se pare interesant.  

Mi-am dat seama cât de mult balast am acumulat în acești zece ani. E în natura rețelelor să vrei să te extinzi cât mai mult, să vezi și asta și asta și asta și asta, atingând vârfuri ale superficialității. Evident există multe-multe lucruri pe care le poți învăța din aceste locuri, dar la un moment dat vei ajunge la un bombardament care nu e deloc folositor minții și inimii.

Așa că am scos biciul minimalismului și am început să fac curățenie. Am venit mai devreme cu remarca asta în viața reală, și anume, că sunt foarte puține lucruri de care chiar ai nevoie pentru a trăi. La fel e și în spațiul virtual. Și uite că sunt zile întregi de când tot șterg fotografii, documente, linkuri și fel de fel de nimicuri care odată mi s-au părut interesante. Rețeaua e un bun outlet pentru pofta noastră de consumerism și adunare.

Ce mai rămâne după? Facebook va rămâne locul în care am să țin legătura cu oamenii care vor să mă mai audă scriindu-le. Am să postez acolo linkuri pentru blogul meu, știri despre cărți și alte lucruri esențiale. Ah, da, și fotografii mișto cu Aradul. Asta nu se schimbă.

Dar când vine vorba de rețea și gadgeturi...ținta mea este înspre mai rar. Nu știu cum se va manifesta în realitate această rezoluție, dar să știți că lupt pentru ea. Ca să-l citez pe apostolul Pavel, nu dau cu pumnii în vânt, ci știu că această schimbare va fi cu adevărat folositoare și va aduce dezvoltare și limpezimii minții fascinate de luminițele colorate și eterne ale algoritmului.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/UuGGxuBfYic 

Reacții la cald după Dune

 

Noah tomna ce m-am întors acasă după ce am văzut Dune. După atâta timp, după atâta așteptare și cu un nod în gât având în vedere situația actuală, m-am așezat pe scăunuț, mi-am pus ochelărișorii și m-am uitat la ecran.

Prima paranteză. Cum mi-am făcut rău? M-au mâncat degetele după ce s-a lansat filmul la festivalul de la Veneția și am aspirat fiecare informație pe Reddit citind thread-uri lungi și spoileroase. Așa că am intrat la film fără factorul wow. Și mai erau toate trailerele, spoturile și așa mai departe de la care nu m-am putut abține.

Deci, cum a fost?

Cred că Dune: Partea I nu este un film pe care să-l vezi numai odată. Nu mă pot pune în persoana celui care nu știe cu ce se mănâncă universul lui Herbert. Dar știu că mai am nevoie de o vizionare pentru a structura mai bine potopul de informație. A fost cam multuț, chiar dacă știam pașii cărții și știam ce urma. În același timp, nu m-am plictisit.

De fapt, aș fi vrut mai mult. Ăsta este blestemul cititorului cărții. Știi tot ce s-a tăiat. Înțelegi că trebuie să se taie, dar tare ai vrea să vezi mai mult. În principiu cam asta ar fi principala critică a filmului, că-i prea scurt. Dacă ar mai fi avut cel puțin zece minute în care să intre un picuț mai profund în personaje, Leto, Jessica, Thufir, Harkonnen, ar fi avut un impact emoțional mai puternic. Așa s-ar putea să se audă voci care să zică că nu au resimțit prea tare momentele dramatice.

Ca adaptare, e bomboană. Dialogul e în mare parte cel din carte, iar actorii sunt excelenți. Dacă aș fi nemulțumit, aș spune că aș fi vrut mai mult din Baron (Stellan Skarsgaard e fenomenal, chiar dacă e scurt) și poate mai multă vână pentru Jessica. Filmul surprinde bine partea vulnerabilă dar nu o echilibrează cu momentele ei în care exudă putere Bene Gesserit. Și n-ar fi stricat o scenă în plus cu ea și ducele Leto.

Vizual e fabulos. Nu știu dacă era necesar să fie în 3D, dar dacă asta crește box office-ul, să fie primit. Se diferențiază complet de aspectul baroc și extravagant al filmului din 1984 și de limitările bugetare ale mini-seriei din 2000. Platourile sunt imense, totul are scară galactică, au un aspect feudalo-futurist, obținând un plus de originalitate.

Coloana sonoră este un bun însoțitor al acțiunii. Și aici am gustat dinainte din meniu. De când a postat Hans Zimmer sketchbook-ul l-am tot ascultat (oare ce ascult acum când scriu aceste rânduri?). Reușește să imprime spiritul oriental și străin la care te-ai aștepta pentru o saga din viitorul îndepărtat.

În final, cred că sunt destul de multe lucruri pe care să le poți aprecia chiar dacă nu cunoști prea multe despre Dune. E un univers din care abia s-a atins suprafața. E o poveste ce își găsește locul în rândul marilor opere trecând dincolo de limitele temporale și ale genului. Tocmai a devenit un clasic al genului fără să obosească prea mult. Și e experiență care merită văzută pe marele ecran pentru a fi absorbită pe deplin.

Așa cum era sloganul mini-seriei Children of Dune: „saga Dunei e departe de a fi gata”, așa că... vrem partea a doua!

sursa foto: https://unsplash.com/photos/pVr6wvUneMk 

Cum l-am descoperit pe Asimov într-o grămadă de cărți

 

Am tot pomenit pe ici pe colo de Asimov, de seria Fundației sau de alte cărți de-ale lui. Când a trebuit să scriem un articol pentru revista școlii în clasa a XII-a am ales să scriu despre Fundația și Dune. Cum a ajuns să-mi placă așa mult cărțile astea?

Povestea începe mai demult. Înainte de a mă trezi pe lume, tata a stat și lucrat în Șofronea un alt sat în apropiere de Macea. Când s-a căsătorit cu mama a lăsat biblioteca lui acolo. Când am fost mic aveam cărți în casă, dar niciodată așa multe încât să acopere un perete întreg. Dar deja prinsesem pofta de a le cumpăra.

Într-o bună zi, când s-au aliniat toate stelele pe boltă, a plecat la Șofronea să aducă acasă comoara lăsată acolo. Nu știu exact când s-a întâmplat asta, probabil prin 2004-05. Eram un puști de 12-13 ani pentru care Jules Verne era cireașa de pe tort, însoțit de alți clasici pe care i-am descoperit la școală.

Țin minte că era o zi înnorată, cred că era duminică. Pe la amiază s-a întors acasă. Imaginați-vă o Dacia 1300 plină ochi cu cărți, pe bancheta din spate, în portbagaj, un potop literar. În acel moment am fost în culmea fericirii. Ziua aceea mi-am petrecut-o singur în mașină, uitându-mă peste zecile de titluri care se aflau acolo, sortându-le și apoi mutându-le în terasă pentru așezarea în rafturi ce urma să se întâmple mai târziu. Și astăzi este una din zilele de care îmi aduc aminte cu plăcere.

În acest moment, întâmplarea! Sau providența, soarta sau șansa. Tot întorcând de pe-o parte pe alta cărțile de toate graiurile am dat peste o carte cu coperte negre. Am luat-o în mână. Nu auzisem în viața mea de Asimov sau de Fundație. Pentru mine SF-ul însemna în primul rând Star Wars. Când eram mai mic nu-mi plăcea nici Star Trek, poate din cauza costumelor care erau cam realiste pentru mine.

Coperta mi s-a părut suficient de suprarealistă ca să o țin în mână mai mult de câteva secunde. Încercam să-mi dau seama despre ce este vorba, dar era imposibil. Nici de Nautilus, faimoasa colecție de la Nemira nu știam prea multe. Apoi am întors-o pentru a citi coperta a patra și totul s-a schimbat.

Hari Seldon... savantul care descoperă psihoistoria... trăiește într-un Imperiu Galactic ce a domnit 12.000 de ani.... urmează o cădere care va dura 30.000 de ani... doar Fundația cu Enciclopedia Galactica putea reduce căderea la doar 1.000 de ani.

Sunt puține momente în viață, și probabil țin mai mult de tinerețe când mintea se aprinde ca un chibrit. Fundația era acel lucru diferit de care avea nevoie mintea mea pentru a face un salt înainte. De mic inventam fel de fel de povești, inspirându-mă din ceea ce-mi ofereau desenele și filmele. Dar toate aveau un calapod care se repeta cu mici variații. Dar asta... un imperiu galactic multimilenar care se prăbușea... posibilitățile erau aproape nelimitate. Și urma să profit la maxim de ele.

A mai trecut o vreme până când am citit cartea. Și lucrurile au rămas în balanță pentru încă un timp. Fundația ar fi putut să rămână acel roman bizar, de nișă, pe care să-l fi citit și așezat în memorie, alegând să merg în continuare pe o cale mai convențională. Dar un alt eveniment în aparență banal a făcut ca de la o singură carte stranie dar limitată să pătrund într-un univers mai vast. Despre asta, altă dată.

Coda pentru Cartea Soarelui Nou

 

Poate vă amintiți că acum câteva săptămâni vă vorbisem despre Gene Wolfe și epopeea sa. M-am apucat să citesc în tren primul volum din tetralogie și voiam mai mult. Așa că mi-am luat frumușel cărțile și i-am dat bătaie cât de repede am putut.

Nu prea aș putea face recenzii pentru fiecare carte în parte. Adică, aș putea dar ar fi destul de repetitive la nivel narațiunii și aș cam pierde tocmai esența operei lui Wolfe. În al doilea rând, cele patru cărți trebuie luate laolaltă, practic sunt o carte mare împărțită în bucăți. Citisem undeva că de fapt Wolfe venise cu ditai manuscrisul și editorii i-au zis să-l taie că altfel e ilizibil.

S-o zic de pe acuma: am tras cu ochiul. Mi-am promis că am să o fac doar după ce voi termina ultima pagină din ultima carte, dar după aceea am vrut să văd și alte opinii. Pentru că știți care e adevărul: Cartea Soarelui Nou (numită de acum CSN) nu e ușor de digerat.

Am fost puțin stânjenit citind recenzie după recenzie și văzând că toate lumea laudă o capodoperă ce, după opinia unora e mai bună ca Dune și depășește chiar granițele genului SF. Cumva comparația cu romanul Ulise a lui Joyce mi se pare corectă, chiar dacă n-am citit încă opera irlandezului.

Revenind la Wolfe, ce e apreciat, dacă CSN e atât de confuză? Nu-i pe atât confuză încât misterioasă, scrisă într-o notă obscură. Narațiunea e la persoana întâi așa că din start nu ai toate detaliile. Severian e limitat de ceea ce cunoaște și interpretează pentru noi o lume care e stranie și exotică.

Dar tocmai aici e farmecul cărții! Pentru că nu citești CSN pentru intrigă, pentru personaje bine conturate care trec printr-un story arc. Severian e în mare măsură aproape același om din prima carte până în a patra. Literalmente ni se spune la început cine este și la final ajunge să fie acel om.

Saga Urth-ului impresionează la nivelul stilului, al limbajului, al ideilor pe care le expune. Este o călătorie filtrată într-un tărâm greu de imaginat. Dacă aș face o comparație cinematografică, nu căutați Star Wars, ci mai degrabă 2001:Odiseea Spațială. Două filme SF dar care își prezintă mesajul într-un mod cu totul diferit.

Privită prin cheia aceasta, opera este una fascinantă și imersivă. Chiar și acțiunea din ultima carte este oprită de un concurs de povești pentru câștigarea mâinii unei femei (rezultatul e la fel de frustrant). într-o altă operă ai spune că autorul vrea pur și simplu să mărească numărul de pagini a cărții. Dar aici, prin acele povești, lumea capătă nuanțe mai clare și dezvoltă un grad mai înalt de complexitate.

E bine ca din când în când să mai citim cărți care să ne scoată din mediul nostru obișnuit. Să citim cât mai variat, chiar dacă ar putea fi doar o carte-contact cu un anumit gen sau autor. Sau stil de expunere a  ideilor. Aici s-ar încadra Cartea Soarelui Nou. Nu știu dacă-i o carte pentru toată lumea, dar e o carte (toate 4) care merită încercată. Cine știe, poate prindeți drag de ea, sau măcar curiozitatea de a duce la capăt povestea. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/iwjoYyoKTR4 

Cele 300 de zile ale Labirintului de lut!

 

Uneori ideile idioate au rezultate pozitive...

Mi se întâmplă din timp în timp să stau și să mă gândesc cum ar fi dacă aș face lucrul X sau Y. și îl fac. De multe ori nu are nicio relevanță. Alteori iese ceva mișto. De exemplu într-o seară m-am gândit, hai să văd câte zile au trecut de când am ridicat de la editură Labirinturile de lut. Era clar că nu s-o făcut anul, dar era aproape. Am căutat un program și bam, era chiar a 301-a zi de la fapta în cauză.

De ce m-am gândit să scriu despre situația asta? Pentru că 300 e un număr mișto și merită pomenit. De asemenea pentru că în lumea asta există doar 300 (și-un pic) de exemplare din Labirinturi. Asta ar trebui să dea de gândit celor care stau pe bară și mai așteaptă să cumpere cartea. O să vină și ziua când s-or epuiza și atunci veți ști că ați ratat cel mai bun roman contemporan despre Arad scris de un măcean în pandemie și care vorbește și despre patrimoniul cultural al orașului. Dacă nici asta nu e original, nu știu ce e!

 Acum poate era momentul să încep o elegie despre trecerea timpului, despre felul în care priveam la peretele de cărți și simțeam emoția și cum s-a diminuat de-a lungul timpului. Chiar deloc. De fiecare dată când mă uit la cartea asta mi se face pielea de găină (poate nu chiar de fiecare dată). Te gândești că ai avut șansa să spui o poveste și să iei atâția oameni într-o călătorie cu barca imaginației. E fenomenal! Știu că or mai veni și altele, dar primul e întotdeauna special. Așa se zice.

Probabil capitolul la care mai am de învățat este comunicare. Mă refer doar la partea de lăudat cartea, în rest nu știu dacă mai sunt șanse. Nu zic că nu mi-ar fi plăcut să văd mai multe exemplare răspândite prin țărișoară, dar ăsta a fost un lucru nou și eu sunt o persoană care învață destul de greu, când vine vorba de lucruri practice. Am avut multe idei bune (modestule!), dar nu prea am reușit să le fac auzite prea departe de sfera personală. Dar nu disper. Întotdeauna se poate și mai bine.

Nu mi-am dorit nimic altceva decât să spun o poveste după inima mea. Eu am fost primul care a auzit-o, a scris-o și a citit-o. Am dat-o și altora să o citească și aceștia au simțit măcar pentru o clipă acea tresărire a inimii la finalul lecturii. Scopul unui autor, oricât de mărunt ar fi, este să repete acea experiență de cât mai multe ori, să reușească să-și facă loc în bibliotecile și mințile unor cititori înfometați de litere cu sens și să rămână acolo. Mi-a luat 300 de zile să-mi dau seama de asta, o să-mi ia mai mult de atât ca să mă lupt să rămân la acest standard.

În încheiere nu pot decât să mulțumesc celor care au fost de la început în călătorie, celor care s-au alăturat pe parcurs și celor care vor veni după. Tuturor, vă zic, la multe cărți!

Retrospectiva Labirintului

 

11.12.2020-am ridicat cărțile de la editură

14.12.2020-am scris articolul Inevitabil am scris o carte

14.01.2021-am scris articolul Cum am ajuns să scriu Labirinturi de lut?

19.01.2021-am postat albumul Labirinturi de lut on location, cu fotografii din Arad la fața locului

02.02.2021-am creat pagina de Facebook Viața și cărțile lui Iuliu Sturza

04.02.2021-mi-am deschis cont pe Instagram pentru a face cunoscută cartea

04.02.2021-am scris articolul De ce am început cu Labirinturi de lut?

05.02.2021-recenzie făcută de Valoarea cărților pe Instagram

https://www.instagram.com/p/CK56mFAhYLp/

10-19.02.2021-concurs în colaborare cu Valoarea cărților pe Instagram

14.02.2021-promovare specială de Valentine Day pe Instagram

1-8.03.2021-reduceri de primăvară

07.03.2021-recenzie făcută de Raftul unei scriitoare pe Instagram

https://www.instagram.com/p/CMH7oXGAQ53/ 

07.03.2021-am încarcat un capitol din Labirinturi de lut pe site-ul Timpul

https://revistatimpul.ro/timpul-londra/pasaport-spre-adevar/ 

29.03.2021-am scris articolul Labirinturi de lut, o introducere

15.04.2021-am scris articolul Ce mi-ar aduce în casă Labirinturi de lut?

11.04.2021-am postat pe Facebook albumul Cititorii vorbesc, cu impresii ale celor care au lecturat romanul

08.05.2021-recenzie făcută pe blogul Beyondwords de Geanina Costaș

  https://geaninacostas.wixsite.com/beyondwords/post/deslu%C8%99ind-labirinturi-de-lut 

15-23.06.2021-șapte zile și șapte citate pe Instagram

12.07.2021-recenzie făcută pe site-ul Timpul de către Laura M Marin

https://revistatimpul.ro/timpul-londra/labirinturi-de-lut/ 

22.08.2021-am publicat un fragment din Labirinturi de lut pe Scribd.com

 https://ro.scribd.com/document/521212322/Labirinturi-de-Lut-fragment

10.09.2021-pe site-ul CeCitim a fost deschisă o pagină pentru Labirinturi de lut

https://cecitim.ro/carte/labirinturi-de-lut/ 

Raport de autor no 4

 De data aceasta nu am multe de spus. Este un singur anunț pe care vreau să-l fac, și anume că ieri am dus manuscrisul pentru cartea despre care vă tot povesteam la tipografie. De acum încolo, număr săptămânile până când am să fiu sunat și am să ridic noile volume.

V-ați dat seama că sunt entuziasmat? Poate că nu, dar ăsta e adevărul. E o carte la care am lucrat mult, la care m-am gândit mult și care cuprinde o mulțime de idei care îmi sunt apropiate. Mai e și faptul că se leagă de cei zece ani de când am terminat liceul, un detaliu relevant în desfășurarea cărții. Mai multe, mai târziu. Acum ne frecăm mâinile și așteptăm nerăbdători.

Să vă spun titlul? Nu cred că l-am zis până acum. Doar titlul, explicațiile mai târziu. Se numește Zece ani de pribegie și e mișto. Sunt poate puțin subiectiv, dar povestea sper să vă prindă la fel de tare cum m-a prins pe mine. E cu emoție, nostalgie, speranță, victorii, eșecuri, mașini, trenuri, furculițe și gumă de mestecat. 

Altceva nu știu ce să zic fără a spune prea multe. Gata, v-am anunțat, și acum așteptați cu mine. Deși nu știu cine va număra zilele cu mai multă nerăbdare. 

Retrospectiva cezarină VIII: Poet și boboc la malul mării

 

V-am povestit data trecută despre prima reacție pe care mi-au produs-o Bucureștii. La fel ca tânărul Gaal Dornick din Fundația, cartea care încă îmi era dragă, ajunsesem pe Trantor și-mi plăcea enorm. Dar, după admitere, am plecat acasă. Mai era până la 1 octombrie. Înainte de a ne îmbarca în trenul de Arad am făcut un mic ocol, până la Constanța.

Pe vremea aceea (#feeling old) fostul meu învățător din clasa a IV-a era director la o școală din oraș. Și pentru că Bucureștiul și Constanța nu-s chiar așa departe, nici măcar în kilometri CeFeRistici am zis să ne prelungim puțin vacanța și la malul mării.

Am fost la mare de vreo câteva ori când am fost mai mic. Pe la Eforie cred, și parcă în Constanța, acum chiar nu pot spune sigur. Oricum, era mai aproape ca timp dar asta nu însemna că nu mi-aș fi dorit să mă plimb pe acolo. Dacă n-am spus-o niciodată, o zic acum: marea îmi place mai mult ca muntele. Și nu e vorba numai de cățărat. Are un farmec aparte, mai ales acel prim moment în care te confrunți cu vastitatea și serenitatea ei.

Am stat șase zile care, ca de obicei, s-au terminat destul de repede. Cu siguranță că pentru mine cel mai mult mi-a plăcut redescoperirea vestigiilor pe care le știam din cărți și le văzusem când am fost mai necopt. Așa cum am bătut străzile Bucureștilor pentru prima dată, tot așa am petrecut prin Constanța zile întregi. Și tot n-am descoperit tot ce era de văzut!

Am fost și pe plajă, deși asta nu m-a atras. Îmi place marea, îmi place să o văd, dar de scăldat în ea, parcă mai puțin. De fapt, după o zi de stat la soare m-am fript rău de tot, de-mi aduc și acum aminte ce mă durea pielea (vorba vine). pentru mine a fost tot un lucru bun pentru că asta însemna că a doua zi aveam liber și puteam să hălăduiesc prin oraș de unul singur.

Am vizitat de-a fir a păr Muzeul de Arheologie și Istorie, fără să mă tragă nimeni de mânecă, am fost la moschee și am urcat în minaret, mi-am făcut selfie-uri pe vreme când încă nu erau în vogă, am mers de-a lungul promenadei din fața Cazinoului, a fost de vis.

Un alt amănunt important ce s-a petrecut zilele acelea. După ce am vizitat Muzeul, mi-am schimbat semnătura. Acum nu-mi mai aduc aminte cum arăta înainte (un fel de mâzgăleală), dar acolo am văzut printre altele un document semnat de Dimitrie Sturdza, unul din politicienii români de pe vremuri. Și m-am inspirat. Cei care au primit una din cărțile mele și s-au uitat la semnătură au văzut ceva ce ar trebui să reprezinte un I Sturza stilizat. Ați aflat de unde se trage.

Pe lângă toate astea, zilele acelea eram în supradoză de Eminescu. Am adus cu minte un volum amărât de poezii pe care îl citeam când apucam. Și așa mi se părea că mă aflam într-un decor ce-și trăgea seva din spiritul romantic al trecutului, cu ruine, palate și mare. Asta mi-a stârnit și mie creativitatea.

Dacă nu citeam vreo carte, scriam. Poate am mai spus-o pe vremea aceea scriam poezie. Un fel de rimă albă, necorectată, ieșită pe foaia de hârtie fără vreun control al calității. Aveam un caiet unde scriam impresii și altele, și în care mai adăugam vreo nouă creație. Altădată știu că eram pe plajă și nu aveam petic de hârtie pe lângă mine, așa că am scris pe un șervețel. Am scris vreo șapte poezii în zilele acelea, dacă lista unde-s notate e corectă. Mă gândeam să închei postarea cu una din ele. Oricum nu o să mai auziți de ele o vreme bună...

 

 

Catedrala timpului

 

De mi-aș imagina o catedrală a timpului,

o construcție cu stâlpi de evuri,

porți de secole sau ferestre de ani,

ar fi sigur în mișcare.

Ca și marea.

 

Cum poate fi altfel timpul,

decât instabil, supărat,

schimbător?

Nimeni nu e de acord

cu forma actuală.

Toți fac alte planuri

tencuiesc, dărâmă,

Își pun propriile temelii.

 

Un buldozer! O piatră mare

aruncată din greșeală

peste arcurile îngreuiate de dileme.

Și totul s-ar duce în jos.

În pământ.