Cum să te faci plăcut și să cîștigi influență. Dacă poți

 Poate ați recunoscut titlul faimoasei cărți a la fel de faimosului autor american Dale Carnegie. Pe vremuri cred că am citit-o și eu deși nu mai rețin multe lucruri, în afară de adevărurile evidente. Oricum, această declarație de misiune este una suficient de pompoasă și realizabilă încât trece dincolo de clișee.

E exact așteptarea care este înrădăcinată în cultura noastră și care este dusă mai departe generație după generație. Deși poate ar trebui să așteptăm să vedem care va fi impactul tehnologiei asupra copiilor viitorului.

Dar a merge, a-ți face prieteni, a te băga în vorbă, a lucra laolaltă pentru un proiect comun, a-ți împărtăși pasiunile și a lucra pentru îndeplinirea lor este inserat la baza relațiilor interpersonale. E sinonim cu succesul. Nu poți ajunge la el fără a urma pașii ăștia. Dacă nu ești pe calea asta, ar trebui să-ți reevaluezi abordarea asupra vieții.

Și apoi vin, de exemplu eu, dinspre cealaltă parte. Am să încerc să creez un tablou destul de general plecând de la situația mea specifică. Sunt convins că nu singurul care se confruntă cu o astfel de situație și câțiva oameni înțeleg bine ce am să zic.

Toată viața am trăit în umbra unor oameni care atunci când intră în sală o luminează. Instant. Fără niciun efort, natural ca o roșie semănată în grădină. Intră într-o cameră plină de necunoscuți și într-un sfert de oră îi știe pe nume și ce așteptări au de la viață. Nici nu-și dă seama că face ceva. Vede situația și o trăiește pur și simplu. De parcă ar fi citit scenariul dinainte și ar ști ce urmează să se întâmple.

Ei sunt genul de persoane la care se referă Carnegie. Ei sunt aceia care vor găsi succesul și-n gaură de șarpe. Ei se împrietenesc cu cei morocănoși și frustrați. Ei știu să spună cuvintele potrivite în orice situație. Ei te topesc într-atât încât sunt în stare să-ți vândă ochelarii de pe ochi.

V-ați dat seama că m-am exclus din categoria aia? Mă gândeam eu. Ceea ce fac ei, fac și eu (sau făceam, nainte de pandemie). Intram și eu într-o cameră și cam după vreo șapte ceasuri găseam trei sau patru persoane cu care reușeam să comunic. Restul apreciau existența mea și ceea ce făceam, dar niciodată nu-mi făceam loc în centrul camerei pe neașteptate. Cuceream periferia și-mi întemeiam regatul acolo huzurindu-mă.

Și ăsta-i adevărul. Nu sunt deloc antisocial și nu îmi place ideea asta. Văd nu știu câte postări în care introvertiții visează la o insulă unde să stea nederanjați de nimeni. Am scris mai demult că am trăit o perioadă în care am gândit și am acționat în felul ăsta și când am tras linia mi-am dat seama cât de mult mi-am sărăcit zilele.

Îmi place să interacționez cu alți oameni, în limitele introvertismului meu. Chiar dacă o să fiu sufletul discuției după un anumit timp, o să și tac. Și dacă nu tac, a doua zi aș pleca pe coclauri cu căști în urechi și poftă de mers în tălpi.

Dar ca să ajung din punctul A în punctul B trebuie să străbat un drum suplimentar. Am nevoie de o anumită motivare mentală pentru a intra într-un grup. Uneori trebuie să-mi repet în minte replici, pentru că spontaneitatea e ceva străin sau întâmplător. Ca să deschid o conversație trebuie să mă forțez la propriu pentru a rosti câteva cuvinte. Mai e și teama că vei spune ceva idiot de care îți vei aduce aminte peste zece ani. Și apoi situația propriu zisă în care te prinzi în offsaid și o notezi în carnețel.

Dacă cei descriși la început valsează, pășesc grațios ca o balerină prin țesătura socială fără a privi înapoi, cei ca mine sunt altfel. Aș putea spune că duc o piatră pe umeri și sunt atenți la fiecare mișcare pe care o fac ca să nu o scape și să nu-și răpească elanul.

Te poți blaza foarte ușor după câteva tentative eșuate. Sau poți descoperi tentația singurătății. Acolo te contrazici cu tine însuți, dar porți cele mai profunde conversații pentru că te înțelegi foarte bine (și spui cele mai bune glume). Dar asta nu e soluția, oricât de mult poate ne-ar plăcea.

Toate lucrurile descrise mai sus fac parte din experiența umană. Să-ți faci prieteni, să pleci pe coclauri, să găsești un proiect în care să-ți investești timpul, să transpiri pentru un hobby care te face fericit, să-ți găsești apartenența. Dacă le ocolești sau le ignori atunci vei fi o persoană diferită, care va duce dorul unor astfel de zile (sau nu).

Unde vreau să ajung cu toată povestea asta? Aș zice că nicăieri anume. Pusesem în balanță cele două realități și îmi dădeam seama cât de departe poate fi idealul de inima unui om. Ani de zile am trăit încercând și eu să fiu cel care era în centrul atenției. M-am forțat și m-am văzut eșuând cam de fiecare dată.

Întâmplarea, providența, soarta, genele m-au făcut introvertit. Pe lângă asta mici ajustări sau absențe m-au făcut să nu fiu cel mai comunicativ, cel mai constant, cel mai zgomotos din grup. Am altele în tolbă. Sunt convins că dacă n-aș fi așa, niciodată nu aș fi avut pasiunea și îndemnul de a scrie. Și poate mai sunt și altele, dar nu-mi place să le înșir. Dacă nu se văd cu ochiul liber, n-are rost să le zic și eu.

În cele din urmă fiecare om are ritmul lui. Alții au avantajul de a ști să se facă plăcuți fără să-și dea seama. Alții transpiră și se sufocă pentru o mână întinsă. Dar în cele din urmă își găsesc locul. Partea bună e că nu ai mulți prieteni, dar aceia puțini care au răbdare să te cunoască, îți pot oferi tot ce are nevoie sufletul tău. Și ce alt mare avantaj poți găsi în lumea asta decât câțiva oameni cu care să bârfești zilele urâte și frumoase?

sursa foto: https://unsplash.com/photos/gzfoZ1bSbTo

Retrospectiva cezarină VII: București la prima mână

 

Unele călătorii cu trenul durează mai mult decât spune orarul. Nu pentru că întârzie trenul, ci pentru că percepția individuală face ca drumul să pară mai lung. Mai ales pentru novici. Astfel o primă călătorie de la Curtici la București a părut să aibă douăsprezece ore plus.

Dar în cele din urmă trenul a ajuns în Gara de Nord. Și am pus piciorul pe peronul colorat ca-n Vrăjitorul din Oz. Prima povestire care mi-a apărut în revista Gutenberg are o situație similară. Un puști venit la studii în București ajunge în gară. Dar el e singur și receptează cu fiecare simț stranietatea locului. Poate am scris-o și ca o repetare ideală a situației.

Adevărul era că eram rupt de somn, copleșit de mulțimea pasagerilor și trăgând după mine un troller. Urma să ne întâlnim cu un taximetrist ce ne-ar fi dus până în campusul de la Cernica. Ieșind din gară am avut primul contact direct cu Bucureștiul, capitala, orașul de care auzeam doar la tv și-l văzusem până atunci prin lentila altora.

La început a fost exact așa cum îmi imaginam. Arăta mizerabil, clădirile erau dărăpănate (în piața gării) și era plin de câini vagabonzi. În toată sinceritatea, hăhăiam cu superioritatea ardeleanului ajuns în capitală și privind la înapoierea manierelor. Aerele pe care le aveam mă făceau să nu simt mirosurile puternice care atacau din toate direcțiile.

Și acum paradoxul. Cu toată superioritatea față de prezentul nespălat, eram la fel de nesătul să răstorn orașul ăla în căutarea comorilor trecutului. În drumul pe care l-am făcut prima dată până în Cernica mă holbam cu ochi cârpiți de somn căutând reperele. Dar o luasem deja de-a lungul bulevardelor cu blocuri socialiste fără a vedea frumusețea.

După ce ne-am așezat bine în camerele noastre, primul lucru pe care l-am făcut la amiază a fost să plecăm în explorare. Am luat un maxi taxi care ne-a dus până la Cora din Pantelimon și am plecat pe jos. Habar nu aveam ce înseamnă Bucureștiul și voiam să ajung în centru! Nu cred că am ajuns nici măcar până la bulevardul Basarabia. Era cald și am făcut cale întoarsă pentru că nu era nicio șansă să ajungem unde trebuie.

Abia a doua zi am luat aminte la sfatul celor care erau obișnuiți cu orașul-mastodont și ne-am suit în autobuzul 102 care ne-a dus în centru. A fost oribil. Era septembrie dar era groaznic de cald. Îmi aduc aminte că am mers ca sardinele (deși dacă aveai ghinionul să prinzi ora de vârf la metrou, tot aia era).

Aici deja memoria începe să-mi joace feste. Dar cumva țin minte că am ajuns într-un tramvai și am întrebat și noi de direcții pe o fată care părea să fie mai habarnistă decât noi. Oricum am ajuns pe bulevardul Nicolae Titulescu și ne-am întors la Gara de Nord. Am fost bucuros că am găsit o hartă a orașului la intrarea în metrou, dar am făcut totuși altceva: ne-am urcat într-un taxi.

A fost simpatică conversația. Eu voiam să merg în centru, iar el nu înțelegea ce înseamnă asta. Aici s-a dat pe față provincialismul care știa că fiecare oraș are un centru unde duc toate drumurile. În afară de București. Până la urmă am ales ca destinație Ateneul Român, clădirea care a fost mereu preferata mea.

Am ajuns acolo și ca un făcut era festivalul George Enescu. În piațeta din față s-au pus scaune și s-a ascultat muzică. Pe atunci eram și mai uimit de toată treaba pentru că apăreau cu Jurnalul Național cd-urile cu mari compozitori. Așa că eram în culmea fericirii. Am stat pe scaune puțin, am ascultat Habanera lui Bizet, am făcut niște fotografii și am mers mai departe.

Am urcat puțin pe Calea Victoriei până la Palatul Telefoanelor și apoi ne-am întors. Era un picuț târziu și habar n-aveam unde om ajunge. Așa că am luat-o frumos pe lângă Cercul Militar Național și am ajuns la Cișmigiu (din nou moment de gură cască). Am ajuns până la Casa Poporului față de care încă aveam sentimente mai bune și am rămas un pic în parcul Izvor. Apoi am suit într-un autobuz și ne-am întors acasă.

Ar trebui să menționez că io eram pentru admitere acolo. Dimineața dădeam examene și apoi imediat ce puneam pixul jos fugeam în București. Am dat de gustul orașului și nu mă puteam sătura. Așa că și a doua zi am urcat în maxi taxi și am plecat înspre Cora.

De data asta ne-am oprit la Bulevardul Națiunilor Unite. Așa că am luat-o ușurel pe Calea Victoriei de la început. Înainte de asta am mers la Curtea Veche. Am leșinat (metaforic) în fața Muzeului Național de Istorie, am căscat ochii la Palatul CEC, am intrat pe la hanul lui Manuc, am văzut biserica Stavropoleos și bineînțeles mai mult decât spun fotografiile rămase. Bătea deja spre seară așa că am refăcut drumul până la parcul Izvor și am luat autobuzul înspre Cora.

Asta a fost prima întâlnire cu Bucureștiul. După aia, încă opt ani bătuți pe muchie. Cine să știe însă care urmau să fie cărările mele prin orașul ăsta greu de înțeles? Atunci am avut doar trei zile și am profitat de ele la maximum. Urma să merg acasă și abia din octombrie începea cu adevărat aventura. Despre asta, probabil altădată.

A scrie în epoca Netflix

 

Azi e aniversare. Știți cât de mult îmi plac aniversările așa că le pomenesc pe toate cât pot. Iar ziua de 22 septembrie este una importantă pentru mine. În urmă cu un an aduceam manuscrisul romanului Labirinturi de lut (atunci având un alt nume) pentru o lectură profesionistă.  Ziua în sine n-are o greutate practică, mai degrabă simbolică. Din acel moment drumul spre tipar a devenit drept și scurt.

Ar putea rămâne însă întrebarea: De ce să scrii? De ce să scrii când știi că n-ai să fii niciodată mai bun decât cei mai buni, aceia care au făcut istorie? Tu mergi pe urmele titanilor și strângi între coperte niște gânduri ce nu pot echivala niciodată opera lor.

Da, știu că n-am să scriu niciodată ceva la fel de bun ca Mizerabilii, Pădurea spânzuraților sau Dune. Și cu toate acestea mă încăpățânez să-mi văd ideile așezate între coperte colorate și să vreau să le dau mai departe.

Și mai e cealaltă realitate zdrobitoare. Cititul a devenit tabietul unui grup destul de restrâns de oameni. Poate în alte țări se citește mai mult. Mai larg, mai variat, mai bine ordonat. Romania reușește să prind podium după podium când vine vorba de dezinteres față de carte. Aici vorbim de cărțile care ne-ar putea lumina viața și ne-ar ajuta să nu facem greșeli.

Pare cumva în afara tabloului cultural să îți imaginezi pe românul obișnuit stând pe un scaun (sau în pat) și delectându-se cu o carte. Știm că e o imagine falsă. Mult mai repede l-ai poziționa în fața unui ecran de televizor privind un film sau un meci de fotbal, sau stând pe telefon hlizindu-se la ceea ce-i pune înainte algoritmul.

E totuși important să nu maximizăm dezastrul. Niciodată nu s-a citit la scală mare. De când a căpătat lumea acces larg la cărți, a existat o bună parte a oamenilor care au râs în nas cultivaților și și-au văzut de viață nedeschizând măcar vreo Scriptură, darămite alte cărți ce nu au o patină așa sacră.

Și totuși, scrie. Nu vreau să duc gândurile prea departe de subiect. Aici e vorba de întrebarea de la început. De ce scrii? Când știi că ai aceste impedimente înaintea ta. Și mai sunt câteva. S-ar putea ca pasiunea să nu fie sprijinită de talent. Unii din cei ce publică nu au acel nerv al literelor, sau îl au prea subdezvoltat pentru a capta atenția.

Sau mai rău, nu vor ajunge niciodată să fie suficient de remarcați pentru a fi citiți. Nu vor găsi acea notorietate prin care să-i facă pe acei puțini cititori să le cumpere cărțile. Și nu vor mai avea curajul să treacă Rubiconul a doua oară și să mai publice ceva, privind rușinați la vraful de cărți pe care odihnește lucios numele său.

S-ar putea să fie și altele, dar acestea sunt suficient de bune motive pentru a descuraja pe mulți. Sau pe puținii care vor să-și vadă cărțile în bibliotecile altora. Ce gând fascinant și cutremurător! Ești așezat pe un raft, într-o colecție, alături de alții care au avut aceeași simțire și au fost pătrunși de același curaj de a da frâu liber imaginației.

De ce scrii? Pentru că este un pariu. Literatura este un pariu, în primul rând cu tine însuți. Crezi că poți scrie ceva cu adevărat interesant, util, palpitant, profund, măreț, satiric etc. Ai în tine duhul literelor și ești vrăjit de muze care-ți șoptesc încurajări discrete. Știi că toată viața ta s-a desfăcut înaintea ta până la momentul în care ți-ai ordonat ideile într-o schiță și ai început să le scrii.

Mai apoi e pariul că poți duce până la capăt. Când eram mai tânăr aveam multe idei, le începeam și le lăsam în coadă de pește. Viața mă trăgea în altă parte și le lăsam în vid. Sunt mulți care fac la fel. Își pierd interesul și dorința de a termina. Îi părăsește duhul. Dar pe unii nu-i lasă să doarmă. Și trudesc zile și luni în șir până pun ultimul punct. Și apoi trec printr-un proces și mai frustrant de corectare.

E și pariul de a prezenta prietenilor ce ai scris. E o vulnerabilizare incredibilă. Îți despoi creierul și-l lași străinilor să-l cerceteze din scoarță în scoarță. S-ar putea să fie amabili, să nu vrea să-ți rănească sentimentele și să spună cuvinte de bine. Dar e un pas vital. Altfel n-ai merge mai departe. Nu l-ai arăta cuiva pe care l-ai putea numi mentor. Și acela te va putea duce în fața promisiunii tiparului.

Și aici e marele pariu. Odată ce vei vedea cele câteva zeci de cărți care-ți poartă numele, faci un pariu cu lumea. Cu oameni pe care îi cunoști de departe, cu necunoscuți care vor auzi despre cartea ta și vor vrea să o citească. Le vinzi câteva ore în care se vor simți bine între copertele pentru care ai trudit ca un sclav (parafrazez puțin pe Brâncuși) și ei vor fi în asentimentul tău și vor recunoaște că ceea ce au citit este o carte bună, nu maculatură.

Scrisul nu-ți oferă însă multă siguranță. Nu-ți dă răspunsuri și încurajări. Nu poți avea convingerea că scriind vei obține mai multe decât niște simple încurajări, cărți date gratis și zâmbete de complezență. Scrisul poate fi meserie, dar se găsește la limita de sus a domeniului artei. Arta puțini o văd în toate dimensiunile ei. Dar să știi că pentru acei câțiva care vor găsi alinare și frumos în ce ai scris, merită.

În cele din urmă scrii pentru tine. Poți să-ți creezi un stil care să prindă la public, care să facă pe oameni să-ți cumpere cărțile. Poate e ceva ce-ți place cu adevărat, sau poate fi doar un artificiu. Adevărata scriitură e pentru tine. Și uneori acest scris rezonează într-un fel neînțeles cu inima și mintea a sute de alți oameni. Îi face să râdă, să plângă, să vrea să dea pagină după pagină și să ceară mai mult. Dacă ai ajuns aici, ferice de tine. Dacă nu, nu e timpul pierdut.

De ce să scrii în epoca Netflix? Pentru că nu poți altcumva. Scriind ieși din anul 2021 și intri într-o lume dincolo de convenții și distracții obișnuite. Te lași mânat de dorința de a lăsa ceva în urmă și tastezi ca un posedat având dorința de a te sigila pe pagina unei foi. S-ar putea ca altcineva să o citească. S-ar putea să nu o citească. Indiferent de rezultat, vei ști că peste timp va rămâne cel puțin un volum care poartă numele tău. Ai luat și tu parte la marele experiment al culturii umane și ți-ai lăsat amprenta alături de alte milioane de minți. Ce sentiment! Ce bibliotecă! Parcă merită să faci acest pariu epuizant...

Umbra torționarului, Gene Wolfe. Impresii

 

Am mers cu trenul săptămâna trecută și a trebuit să-mi iau o carte cu mine. Patru sute de pagini versus cam zece ore de mers dus întors. Nu era o provocare atât de mare. Am fost totuși obosit așa că am terminat-o abia când am ajuns aproape de periferia Aradului.

Da, din titlu e destul de evident despre ce carte vorbesc. E de fapt, o recitire. Cu peste zece ani în urmă am citit odată Umbra torționarului. Pot spune și eu ca Elrond, I was there, three thousands years ago... în vremurile bune când aveam nu știu câte edituri ce scoteau cărți mișto din domeniul SF. Am văzut scoase din cuptor cele patru cărți ce formează saga Pământului Nou. Pe prima am și împrumutat-o de la bibliotecă și am citit-o.

Cel puțin parțial. Memoria îmi spunea că nu am dus-o până la capăt. Pe atunci eram mai necopt și îmi permiteam să nu termin cărțile. Dar mi-a rămas în minte. Mi-a plăcut mai mult ca alte cărți citite pe atunci sau de atunci înainte. Și când am știut că trebuia să plec la drum, am luat-o în desagă. Și de data asta am terminat-o.

Despre ce e vorba? Și cine e nenea Wolfe, că de el n-am auzit. E adevărat, nu-i așa faimos ca Asimov, Herbert sau Clarke, dar e și el printre cei buni. Îl cunosc doar din aceste 2 cărți așa că doar despre ele o să vorbesc.

Umbra torționarului este o narațiune la persoana întâi scrisă de către Severian, un ucenic în ghilda torționarilor (surpriză!). El se află într-un punct din viitor din care își deapănă amintirile. Trăiește în Citadelă, un oraș imens, la fel de bogat în istorie și tabieturi ca Trantorul lui Asimov.

După cum spune numele, meșteșugul pe care-l învață este acela de a fi călău și torționar (nu am chef să caut vreun sinonim). Trăiește într-o clădire imensă ce slujește drept sediu și este școlit atât practic, cât și teoretic. Toate se dau peste cap când apare o femeie în cadru. O nobilă de la curte cu care se va împrieteni știind care era soarta ei ulterioară, ea fiind musafir în una din temnițele turnului.

Face un gest necugetat (pentru cariera sa) și în loc să primească o pedeapsă definitivă, este salvat prin exil de maestrul său. Dar până la capătul cărții nici măcar nu iese afară din Citadelă. Se depărtează de turnul ghildei sale și rătăcește pe străzi întâlnind personaje care mai de care mai neobișnuite care-l atrag într-o aventură ce nu se încheie când termini de citit ultima pagină a volumului.

Punctul forte al cărții este imaginația lui Wolfe. Și stilul care aduce la viață universul ăsta impresionant și crud. Citadela e incredibil de fascinantă și rămâne maiestuoasă mai ales prin secretele sale. Fiecare nouă locație apare ca un loc real, trăit, înzorzonat cu obiceiuri și reguli stabilite în urmă cu milenii.

Acțiunea e puțin șchioapă. Începutul e puternic, Severian ne creionează fundalul vieții sale și a ghildei, ajungem până la întâlnirea cu Thecla. Mai apoi însă, după ce părăsește turnul și-și începe exilul, personajul pare că rătăcește fără o țintă precisă. Se ciocnește de alte personaje care-l trag într-o parte sau alta, călătorind de-a lungul străzilor viu colorate.

Personajele sunt suficient de interesante chiar dacă nu au o profunzime pe care o caută unii cititori. Toată poveste are tenta unui basm, fiind un SF ușor, ce trage puternic înspre fantasy. Severian ia decizii, care-l afectează în rău sau în bine. Celelalte personaje rămân cumva adumbrite de narațiunea la persoana întâi, care nu ne ajută să le cunoaștem atât de bine. Dar își fac treaba suficient de bine încât să ducem la capăt călătoria.

În concluzie, mi-a plăcut rău de tot cartea. S-ar putea să fi fost și efectul oboselii și al călătoriei cu trenul, dar trebuia să dau pagină după pagină chiar dacă uneori mă întrebam de ce suntem aici. Aproape am terminat și volumul al doilea (care m-a impresionat puțin mai puțin), dar vreau să le termin pe toate patru. Abia atunci voi veni cu o concluzie bine articulată.

Ah, aproape uitasem. Chiar dacă romanul se învârte în jurul ghildei torționarilor nu există o mulțime scene greu de digerat. Cred că sunt vreo două scene de tortură propriu zisă (de fapt una, și cealaltă se prezintă efectele asupra unui prizonier) dar în general nu e o carte mai sângeroasă ca vreun roman cavaleresc, fie el fantasy sau istoric.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/HKnym3R2enw

Interviu cu sine însuși. Despre Ocolul Inimii și-al Clipei

 Când scrii, puține lucruri mai rămân ciudate. Puține scenarii par ilogice sau greu de înghițit. Mintea aleargă mereu după idei noi pe care le prinde, le analizează, le investighează și apoi fie le aruncă la gunoi, fie le transformă în cărți.

Așa că un interviu cu sine însuși nu pare deloc ceva insolit. Mai ales când vine vorba de un subiect atât de fascinant ca o carte publicată. Și când ai mai mult de un singur prenume.

 

Iuliu: Domnu scriitor!

Cezar: Da, aici.

Iuliu: Ai scris deja o carte. Nu-i destul?

Cezar: Inspirația nu spune niciodată stop. Mereu poate apărea o poveste mai bună de spus.

Iuliu: Și le scoți pe bandă rulantă?

Cezar: De data asta nu. Dacă Labirinturi de lut a fost o creație nouă pentru anul 2020, cartea asta e mai veche. E o colecție. Șase nuvele pe care le-am scris de-a lungul timpului.

Iuliu: Și mai sunt bune?

Cezar: Eu zic că da. Le-am șlefuit, le-am corectat și le-am ales. Am scris mai mult, dar nu tot ce am scris e bun de publicat.

Iuliu: Și astea sunt?

Cezar: Eu zic că da.

Iuliu: Deci nu e continuare la Labirinturi?

Cezar: Nu. Încă nu. Lucrez și la așa ceva, dar aceasta va apărea peste mai mult timp. Și voi ține cont și de cititorii care vor vrea să vadă continuarea poveștii lui August și a Leii.

 Iuliu: Bine, bine. Și cartea asta cu ce îi? Tot cu Aradu?

Cezar: Nu. E practic opusul. Sunt șase nuvele scrise fiecare într-un alt an și care au subiecte diferite. Dintre ele două au acțiunea în trecut, una are două fire narative, iar ultimele două ar putea fi încadrate în domeniul anticipației.

Iuliu: Și care-i legătura între ele? În afară de faptul că le-ai scris tu.

Cezar: Când m-am gândit prima dată să le reunesc nu am văzut una clară. Erau doar cele mai lungi texte care nu se încadrează în categoria romanelor. Dar pe măsură ce le corectam și le citeam a treia și a patra oară mi-am dat seama de unele conexiuni. Așa am ajuns la titlul volumului.

Iuliu: Unul tare ciudat. Mă duce cu gândul la Jules Verne.

Cezar: Ai putea spune asta. Sunt oameni care călătoresc pe alte continente, între orașe, de-a lungul frontului sau în spațiul cosmic. Dar dincolo de ideea asta a călătoriei e ceva mai mult. M-a interesat motivația. De ce fac oamenii ăștia drumuri atât de lungi? Aici e inima, neostoită, curioasă, nemângâiată. Iar clipa ține de timp. Chiar dacă trec secole între evenimente se pot observa similarități și repetiții. Mi-a plăcut să mă joc cu situațiile pentru a pune în evidență asta.

Iuliu: Prea filozofic. Dar de ce le-ai scris?

Cezar: Pentru că găseam miezul unei idei și trebuia să-l explorez până la capăt. Și înfășuram în jurul său o poveste. Fiecare pleacă de la ceva ce s-a întâmplat în viața mea și pe care l-am extras și transformat într-un drum spre o poveste.

Iuliu: Și de ce le-aș mai citi și p-astea? Ți-am citit Labirinturile. Nu-i destul?

Cezar: Îmi place să cred că fiecare carte pe care am să o public va fi puțin diferită de celelalte. Dincolo de micile idei și situații care se vor repeta aș vrea să explorez altceva. Nu-mi place să mă repet și de aceea nici nu vreau să scriu prea multe cărți.

Iuliu: Primul lucru bun pe care-l aud. Dar de ce ai vrea ca și alții să citească Ocolul?

Cezar: Pentru că eu cred că am scris niște nuvele competente, cu subiecte diverse și interesante. Despre unele din aceste texte am convingerea că sunt printre cele mai bune scrise de mine. Până acum, desigur. Punctul forte stă tocmai în faptul că sunt povești diferite legate împreună de impulsul omului de a descoperi lumea ce-l înconjoară.

Iuliu: Descrie-ți volumul într-un cuvânt.

Cezar: Grea întrebare... aș zice întrebare. Sau poate neliniște. E un lucru comun în toate nuvelele ca personajele să se întrebe ce se află dincolo de acest colț și să plece să exploreze.

Iuliu: Bun, deja dăm citate din Pocahontas. Cred că e timpul să încheiem. Fă-ți o urare că și așa suntem atât de apropiați încât ne putem citi gândurile

Cezar: Îmi doresc doar atât: ca toți cei care vor citi Ocolul Inimii și-al Clipei să găsească o carte de care să-și aducă aminte cu plăcere și pe care să-l păstreze cu nostalgie în biblioteca personală

 

 

 

Nota Autorului

 Acest dialog a fost un simplu exercițiu născut dintr-o idee năstrușnică. Chiar dacă se știe că autorii au unele doage lipsă, vă asigur că nu port conversații lungi la două capete în viața de zi cu zi :) 

Încadrînd o Scurtă istorie a religiei. De la Litera

 

Am trecut deja printr-o relație cu cartea asta. De când am citit primele pagini și până la decizia de a scrie câteva rânduri despre ea. Am avut emoții de diferite calibre lecturând diverse pasaje ale acesteia. De cele mai multe ori dintr-un spectru negativ. Pe moment m-am pregătit să scriu o postare-avertizare despre conținutul ei. După aceea m-am gândit că impunerea de idei nu e mișto, așa că am renunțat la tonul ăla.

Oricum, va exista un ton. O voce care se găsește pe celălalt mal al dezbaterii. Poate și de asta îs aici. Motivul pentru care am scris postarea. Domnul Holloway nu se angajează într-o dezbatere, ci se pune la masă și aduce concluziile într-un domeniu atât de vast ca acela al religiei. E o carte foarte închisă și foarte ușor de pus între paranteze cronologice. Este un produs al epocii noastre și nimic mai mult.

De ce nu mi-a plăcut cartea? Volumul nu pot spune că nu mi-a plăcut sau nu a fost prezentat într-un mod coerent. Informațiile de bază există și nu pot fi date la o parte. Interpretate, da. Greșite, cum sunt unele situații punctuale, de asemenea. Dar elementul prin care impresionează cartea este tocmai lipsa de originalitate. Era evident unde vrea să ajungă și care era ideea ce trebuia scoasă în evidență. Dacă vă e frică de Eliade sau de Karen Armstrong, Wikipedia poate oferi informațiile din carte și altele pe deasupra.

Cred că am scris postarea pentru următoarea propoziție: autorul scrie dintr-o anumită poziție. Ați spune că mă leg de o chichiță, dar e una importantă. Pentru că nu toată lumea are timp să citească în profunzime despre un subiect. Are încredere într-un autor, citește o carte despre care gura lumii spune că e bună și acela este cumulul de informații necesar pentru a forma o opinie.

Să ținem însă cont că atunci când vorbim despre un anumit subiect există un nucleu tare care nu e pus la îndoială (de cele mai multe ori) și o margine ce e în fluctuație. Aici e războiul argumentelor. Aici se formează taberele și de cele mai multe ori niște tranșee adânci, armate solid și greu de cucerit.

Ce legătură are cu cartea? Domnul Holloway vine dintr-o parte, pe care am putea-o numi teologie naturală. Își scrie povestea pe limba lui. Cu ceea ce el știe și a studiat de-a lungul anilor. E absolut în regulă, oricine are dreptul să spună orice. Făcând asta însă cu siguranță că încalcă promisiunea făcută pe coperta a IV-a unde ni se spune că asta e o carte destinată atât ateilor, cât și credincioșilor. Aici mă cam îndoiesc.

Dacă nu aș fi știut că autorul a fost Primat al Bisericii Scoțiene aș fi jurat că volumul e scris de un ateu sau de către un cadru didactic care nu are legături cu biserica la nivel personal. Stilul sună un pic cu acela de sfârșit de secol XIX-început de secol XX, de inspirație iluministă ce încerca să diminueze imaginea creștinismului și să prezinte în tonuri foarte calde celelalte religii, în special cele indiene.

(paranteză: tocmai ce am verificat pagina de Wikipedia și am descoperit că deși a fost parte a clerului, din 2000 încoace pozițiile sale s-au îndreptat înspre agnosticism și umanism; cartea e din 2017, așa că totul are sens)

Analizând și aceste informații totul capătă un cadru mai clar. Odată ce descrie actul profetic într-un mod naturalist cam știi pe ce drum vei merge. Iar de-a lungul cărții va presăra unele comentarii care pun la îndoială doi din stâlpii credinței creștine, anume persoana lui Iisus Christos și autoritatea Bibliei.

N-am nicio problemă cu asta având în vedere că fiecare om are dreptul să creadă ce vrea. Important de reținut ar fi că ceea ce el povestește nu reprezintă varianta definitivă a evenimentelor. E un pic de nucleu tare și pe margini marea argumentelor.

Mai important, tonul cărții e unul cam ascuțit. Nu e lucrare academică, nu e Eliade aruncând înspre tine toți termenii imaginabili din domeniul religiei. E o carte de popularizare. De aceea se simte nevoia de a introduce glumițe din când în când pentru a îndulci jargonul și conceptele.

Dincolo de aceasta însă, rămâne acel aer închis de care ziceam mai devreme. Nu e loc pentru dezbatere, chiar dacă uneori lasă portița deschisă pentru alte opinii. E un gest onest, dar care este stingher în narațiunea lui Holloway. Pentru că în restul scheletului cărții, vedem clar ceea ce crede.

Citind cartea mi-am dat seama că în măduva lucrurilor nu îl poți contrazice. De-a lungul istoriei au fost suficient de mulți oameni care s-au folosit de religie pentru a face rău semenilor lor. E clar și bine documentat. Aș spune de asemenea că atunci când privim la trecut, contextul este o binecuvântare pentru a pricepe mai clar cauza acestor excese și brutalități. Să condamni de la înălțimea secolului al XXI-lea mentalități din antichitate e un pic anacronic.

Orice carte care ia în brațe subiectul Religie și vrea să-l despice în câte sute de pagini crede de cuviință va ajunge odată și odată să sufere de superficialitate. Mai ales când este vorba despre un eseu argumentativ în care prezentarea istorică folosește pe post de ilustrație. Sunt lucruri care sunt puse exagerat în lumină, altele trecute în umbră. Și se folosește enorm de mult generalizarea. Mai ales într-un domeniu atât de vast precum cel spiritual.

Cred că am atins toate punctele la care mă gândeam. Dacă, nu se fac două pagini și ar trebui să închei. În concluzie nu vă îndemn să nu citiți cartea. Faceți ce vreți, e (încă) o lume liberă. Dar să țineți cont de faptul că în fața dumneavoastră se află o carte ce provine dintr-un anumit mediu, scrisă de un autor cu un trecut ce poate l-a motivat să-și așeze argumentele într-o anumită voce și că asta nu e o lucrare care să explice definitiv problema religiei.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/yexA3NCtIJ0

Retrospectiva cezarină VI: Drumul spre Capitală

 Cele câteva persoane care mi-au urmărit constant postările de pe Facebook cu siguranță că s-au săturat de peripețiile mele cu trenul, relatate în timp real. Toate au început cu acel prim drum petrecut acum zece ani.

Nu era prima dată când am mers cu trenul. Am ajuns la Herculane, la Vatra Dornei și chiar la mare. Doar că acelea erau vacanțe cu părinții care nu durau mai mult de o săptămână și-un pic. De astă dată însă, eram lăsat. Eram translatat și plantat într-un sol nou. Totul avea o altă însemnătate.

Nu mai știu exact starea sentimentală din acel moment. Cred că aș numi-o o combinație de inconștiență cu entuziasmul lui Bilbo Baggins din Hobbitul: I m going on an adventure! Habar n-aveam ce înseamnă București și Cernica, dar acolo trebuia să fiu așa că acolo mergeam.

Nu mai țin minte nici măcar cu cine stăteam în compartiment, dacă am vorbit ceva sau dacă am tăcut. Veniseră și părinții cu mine pentru că mă mutam cu toată șandramaua. Cred că-mi aduc aminte că voiam să citesc Hristos răstignit a doua oară dar la un moment dat am renunțat pentru că stinsese lumina din compartiment.

Am stat mult în întuneric legănat de roțile trenului. Nu știu la ce m-am gândit mai precis, dar mă simțeam personaj dintr-un roman, unul care avea soarta învățăcelului-nomad, forțat să se descopere într-o lume necunoscută.  

Și pentru că la acea vreme mă exprimam fluent în poezie am lăsat și o mărturie scrisă pe un caiet pe care l-am dus cu mine și care mi-a fost util în acea călătorie excesivă pentru novicele de mine. Are un titlu extrem de profund: Noaptea.

 

 

E noapte și trenul se mișcă lin

ducând cu el și somnul și dorința,

doar Eminescu mă păstrează treaz

și-o stea ce luminează de departe.

 

Umbre de afară, tăcere înăuntru.

Un cavou umblător, ambulanța de vise

Ne duce, ne plimbă pe tărâmuri negre,

Ca o corabie egipteană

Cu Ra-Amon în frunte călcând glorios

pe șarpele enorm de fier.

Și totuși nu mi-e somn.

*în fotografie Cetatea Șoimoș imortalizată în drumul spre București

Retrospectiva cezarină II: A fi semi-arădean

 

Imaginați-vă că e ora 7 dimineața, undeva prin toamnă sau prin iarnă. Ieși din casă și în jurul tău e doar noapte. Ghiozdanul greu te trage în spate. Caiete, manuale, o carte de citit și alte mărunțișuri. Te duci până la colțul străzii, în completă liniște și te pui pe așteptat. Ai căști în urechi și îți schimbi greutatea de pe un picior pe altul. Apoi, în acel vid sonor, un bubuit ritmic. Îți dai seama repede ce înseamnă. A venit microbuzul care te duce la școală.

Timp de patru ani de zile, de cinci ori pe săptămână, înainte ca soarele să se trezească te urcai într-un microbuz care-și croia drumul prin câmpie până în centrul Aradului. Nu în fiecare zi bubuiau boxele prin sat, dar nici nu duceam lipsă de muzică. Într-a noua am avut un șofer, mai apoi ni s-a schimbat norocul.

Cum ziceam și data trecută luam totul cum venea, nu-mi stătea în minte să văd o altă variantă. Dar pentru mine era una tare fericită. Luat aproape din fața casei și dus până aproape de liceu. De acolo mă șerpuiam câteva străzi și treceam pe poartă fără să-mi fie teamă de aglomerația din autobuzul comunal sau de tramvaie. În plus ni se plăteau abonamentul, ceea ce pentru mine însemna un singur lucru: bani de dat pe cărți. Dar despre asta, altădată.

Experiența nu era întotdeauna de șapte stele, dar nu mă plângeam prea tare, o duceam înainte cu naturalețea unui adolescent. Din a zecea am mers cu o firmă de pe lângă noi, și asta însemna mai multe microbuze care veneau după noi, care eram mai mulți. Uneori mai ploua în mașină, alteori nu mergea aerul condiționat, altădată trebuia să ții de ușă ca să nu se deschidă în timpul mersului (bine, asta s-a întâmplat doar odată).

Urcarea în microbuz era pentru mine un moment de cloșcă. Dacă nu aveam pe unii din băieții cu care mă înțelegeam pe aproape, îmi găseam un loc singur, și-mi deschideam geanta. Acolo se găsea cea mai nouă carte cumpărată pe care o inspectam ca pe o marfă de mare preț. Și apoi o citeam. Câte cărți n-am băgat în drumul dintre Arad și Macea!

Dar să ajungem la lucruri mai serioase. Toată naveta asta te afectează într-un nivel mai adânc. Ești în două locuri, dar nu mai ești nicăieri. Veneam de la școală, mâncam, dormeam și apoi mă trezeam cu seară. Dacă era obligatoriu făceam vreo temă, dar cel mai probabil stăteam pe computer (uh, old times!) sau îmi luam frumos caietul și perna și mă puneam pe scris. Nimic neobișnuit până acum.

Drumul mi-a creat impresia că nu sunt ancorat nicăieri. Sau că sunt ușor de replantat. Nu era un salt prea îndepărtat, dar ceva din personalitate și comportament s-a schimbat. Absorbi informație, auzi voci, vezi mișcare și imiți. Dar despre asta am să scriu altădată.

La fel ca Frodo care n-a mai fost la fel când s-a întors în Comitat, oricine stă mult pe drum nu mai poate recunoaște cu ușurință o casă. Mai ales la vârsta aceea. Când crește, lumea se reașază pe alte coordonate. Dar puștiul care citește, explorează și în fiecare zi se urcă într-o mașină nu va vrea să se oprească din mers. Și nu va ști unde îl va duce drumul.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/EGWsi57PAPg 

Retrospectiva cezarină I: Țichindeal Prime

 

Dacă m-ar fi întrebat cineva în ultimele zile din clasa a VIII-a la ce liceu voi merge aș fi ridicat din umeri. Să nu zicem ultimele zile, ultimele luni. Pe atunci interesele mele erau altele decât alegerea unei școli. Știam că liceul urma, și că voi ajunge undeva. Era inevitabil. Așa că îmi vedeam de lecturile mele.

Cumva balanța a înclinat înspre Peda, pe atunci numit Liceul Pedagogic. Nu a fost chiar întâmplător, o aruncare de zar. Am știut bine de ce merg acolo. Mi s-a spus că acolo se face istorie. Și de atunci nu s-a mai pus problema unei a doua variante. Evident pe acel formular îți alegeai mai multe opțiuni, dar în mintea mea exista una singură.

În momentul de față amintirile din acea vară sunt neclare și șterse. Probabil am ajuns odată pentru a depune dosarul de înscriere. Țin minte o altă ocazie în care eu și mama am fost în Arad și am vrut să vedem pe dinafară clădirea Liceului. Am ajuns pe bulevardul Decebal dar ne-am împotmolit pe undeva pe lângă Moise Nicoară și de acolo am făcut cale întoarsă. Urma să văd și așa zilnic liceul, deși acela a fost un exercițiu interesant.

Înainte de a merge la liceu nu mergeam atât de des în Arad. Tot timpul cu treabă. Nu am admirat turistic orașul. Era...Aradul, locul în care s-a întâmplat să mă nasc. În mintea mea nu era în aceeași categorie cu Oradea, Sibiu sau Constanța, locuri pe care ai vrea să le vizitezi. Eram tare limitat ca și copil. Cele mai importante obiective erau chioșcurile de ziare de unde îmi cumpăram reviste și McDonalds-ul, dar mai mult pentru jucăriile pe care le dădeau decât pentru mâncare. Așa că nu ar trebui să fie surprinzător că ne-am rătăcit cu doar o lună înainte de începerea școlii.

Un alt aspect care s-a petrecut chiar în ziua deschiderii anului școlar a fost o lipsă de care nu mi-am dat seama. Am venit mai repede în oraș în acea zi și am trecut prin fața unui alt liceu, unde erau părinți ai altor copii de la mine din sat care începeau și ei școala. Acela a fost momentul în care mama a hotărât că trebuie să-mi iau blugi înainte de a merge la ceremonie.

La școala din sat nu se aștepta să mergi îmbrăcat într-un anumit fel. Fiecare venea îmbrăcat după cum își permiteau părinții și după cum îl mâna duhul modei. Eu niciodată nu am pus mare preț pe hainele cu care mă îmbrăcam. De fapt, mai degrabă pe bluze și tricouri. Aveau întotdeauna o inscripție, reprezentau ceva ce-mi plăcea în acel moment. Nu prea purtam blugi pentru că îmi păreau un moft.

Dar acum eram la Arad. Și chiar dacă nu mi se părea ceva urgent, am făcut stânga împrejur și am mers până în piață unde am căutat o pereche de blugi care să mă așeze în rând cu lumea bună a orașului. Mai apoi i-am acceptat, deși nu am fost un adept pe deplin convins al acestora. Aș putea spune că eram contra-trendurilor încă de pe atunci.

În final am ajuns în curtea plină de boboci (nu știu dacă li se spune așa și liceenilor sau doar studenților). Numeric era mai impresionant. M-am așezat lângă clasa mea deși nu am schimbat multe vorbe cu ei. Era doar prima zi. Țin minte doar că atunci când s-a intonat imnul național mi-am dat jos șapca din cap și m-am simțit mândru de asta, de parcă toată lumea s-ar fi uitat la mine. Și țin minte că m-au durut picioarele teribil câtă vreme au curs discursurile și celelalte formalități.

Ne-au dus pe scările principale, ne-au urcat la etaj, ne-au arătat clasa noastră. Era cu vedere înspre terenul de sport și lângă cabinetul de istorie. Probabil diriginta ne-a spus câteva chestii în vreme ce mă uitam mirat la băncile așezate în formă de U. Și la hărțile de pe pereți. Era ceva cu adevărat nou. Altceva mai profund nu am ce spune pentru că nu-mi prea aduc aminte și cred că în minte îmi stăruia gândul de a pleca cât mai repede acasă.

Prima întâlnire a fost mai rece pentru că totul era nou. Pe atunci aveam mentalitatea berbecului care se bagă în gard fără a înțelege profund ce se întâmplă. Pur și simplu acela era cursul natural al lucrurilor. Doar că în acel moment eram un simplu licean și acea clădire nu însemna mare lucru pentru mine. Dar aceea a fost doar ziua întâi.