Foto-carantină pe vreme de soare

Izolat la domiciliu îți poți descoperi și rafina unele vechi pasiuni. Sau îți poți da seama că poate ar fi mai bine să te lași cu totul de hobby-uri...

Împăratul muștelor, William Golding. Impresii

Citită pentru un club de carte la care nici măcar nu am mai ajuns...

E printre cele mai vechi cărți care încă se mai află în biblioteca mea, în sensul că e cumpărată din 2012 de la...aș vrea să spun Diverta din Arad. Dar s-ar putea să fie Cărturești. N-are importanță. Am tot ocolit-o strategic luîndu-mă cu una cu alta. Și acum am trecut prin ea.  

Povestea e simplă. Un grup de copii sunt parașutați pe o insulă pustie din cauza pericolului armei atomice. Ajunși acolo, acești puștani englezi, școliți și bine ferchezuiți, exemplare clasice ale culturii europene de la sfîrșitul secolului trecut se vor confrunta cu natura dezlănțuită fără a avea supervizarea vreunui adult. Se va trece la etapele comunei primitive născîndu-se o mică grupă de supraviețuitori care așteaptă ziua cînd vor fi salvați. Speranța lor rămîne focul care trebuia păstrat aprins pentru a putea atenționa vasele ce trec pe aproape că cineva locuiește pe acea insulă. Dar știm bine că nu toate lucrurile merg după plan.  

Golding reușește să creeze o situație credibilă, prin acest exil și întoarcere la instincte. La fel de ușoară este și renunțarea treptată la ceea ce era specific Angliei și întoarcerea la ceea ce este universal ființei umane. Mi-a plăcut descrierea acestui parcurs și acea privire antropologică asupra tribului care fără a avea informații detaliate calcă pe urmele vînătorilor-culegători de la începutul istoriei. Se prezintă aspecte legate de autoritate, frici ancestrale, credință, putere și rivalitate.

Personajele sunt și ele destul de bine creionate. Cel puțin cele principale. Ralph, personajul principal este cel care devine șeful, luptă să păstreze acea poziție avînd mereu intenția de a se întoarce acasă. Piggy este locotenentul său care îi rămîne alături și datorită dezavantajelor fizice care l-ar transforma din nou în ciuca bătăilor. Jack este polul opus de putere, Cain, îmbătat de posibilitățile oferite de poziția sa, făcînd orice pentru a și-o menține. Simon e un personaj ciudat, care caută comuniunea cu natura și împăcarea între membrii tribului apărînd în ochii unor critici ca un Christ figure (cei care au citit cartea pot face mai multe conexiuni).

În cele din urmă Golding n-a vrut neapărat un roman de analiză psihologică, ci un scenariu de tip What if? Ce s-ar întîmpla cu niște puști care ar pica pe o insulă pustie? I-ar mai ajuta educația dobîndită la ceva sau ar deveni (redeveni) niște brute? Sau ar ieși ceva nou și neașteptat. Cu toate acestea, personajele devine reale prin nevoile și dorurile lor. Îi înțelegem pentru că uneori și noi suntem copii și ne este dor de acasă. Mai ales cînd lucrurile se strică rău de tot și am vrea ca altcineva să pună cioburile la locul lor.

Împăratul muștelor ne vorbește fiecăruia dintre noi și ne pune în fața mai multor realități. Ne duce cu gîndul la inocența ce se pierde odată cu înaintarea în vîrstă. La concesiile pe care le facem pentru a ajunge unde vrem să ajungem, măștile pe care le purtăm pentru a triumfa. E o poveste despre moarte și despre viață. Despre fricile care ne însoțesc și care par să ne consume. Dar și despre speranță. Sincer mă așteptam la un alt final, poate mai tragic (ce să-i faci), dar ceea ce am citit a fost destul pentru mine. Ultimele fraze trebuie să te pună pe gînduri. Pentru că fiecare dintre noi trecem pe acolo cîndva. Important ce mai rămîne după noi și în noi la finele aventurii.

Portret de oraș-Aradul, copilul teribil al secessionului

Promit doar că n-am să fiu EXTREM de subiectiv...

Știți copilul ăla deștept, brici care știe multe, îl duce capul dar e leneș nevoie mare? Uite așa este și Aradul.  De ani de zile tot văd în fața ochilor un potențial neexploatat și care încetul cu încetul se fărîmă în fața ochilor noștri. Sunt mai bine de 10 ani de cînd îmi bag nasul și fotografiez amatoricește patrimoniul urban din Arad, scotocind și prin cărți informații despre ce se află în spate. Și e mare păcat că dincolo de nivelul superficial nu se face mare lucru. Deși situația e în tot cu restul țării în bună măsură.

Cel mai mare dar al orașului ar fi un primar care să aibă ochi pentru comoara de sub ochii lui. E adevărat, în ultimii ani parcă se vede ceva. Fiind pe jumate străin, văd cu alți ochi micile schimbări. Multe fațade ale unor clădiri secundare sunt refăcute și în bună măsură respectă vechile stiluri. Palatul Cultural a fost renovat, mai multe licee, dar sunt multe din Clădirile Magnet (teatrul vechi, marile palate, ș.a.) care sunt încă cariate. Sper ca trendul ăsta bun să continue.

  Și să se lucreze la o mai mare vizibilitate a programelor instituțiilor de cultură. Există, își fac treaba, dar cumva exilate în spatele pereților muzeelor. Să-și răspundă la întrebarea, dacă vine un turist străin în Arad, cu ce ar putea să-și ocupe măcar două ore?  

Fotografiile le-am făcut într-o zi, în cîteva ore pe fugă. Ziua a fost nefastă pentru că a fost înnorată, dar am zis să fac la fel ca-n alte orașe. Vă dați seama că am în laptop zeci de fotografii cu clădirile din Arad. Dar am zis să-mi respect propriile reguli.

Strada Horea

Turnurile palatelor Szantay și Neuman

Palatul Szantay, cap de perspectivă

Vechea clădire a Trezoreriei

Primăria surprinsă dintr-o parte

Frontonul...se vede clar cui aparține

Statuie  

Vechiul și amărîtul Teatru Hirschl

Teatrul clasic și Hotelul Crucea Albă

Cupola impozantă a Catedralei romano-catolice

Plăcintă arhitectonică

Ca la Cluj și la noi

Un hotel și un orfelinat

Lei grei pe fațada Casei Comitatului

Vechea bancă romînească Victoria

Coloane pe fațada Palatului Băncii Naționale

Biserica Roșie văzută de pe stradă în jos

Strada Crișan

Maiestuoasa Gară Szantay

A te lua prea în serios

Am fost mentorul lui Chuck Norris

Vine o vreme în viața fiecărui om în care ajunge să se creadă ca fiind capabil să rezolve probleme. De obicei genul de probleme care necesită expertiza pe care o strînge ca urmare a școlilor pe care le urmează, sau cunoștințelor pe care le absoarbe prin fel de fel de mijloace. După aceea, există ceva la care se pricepe și pe care face bine-bine de tot. Oamenii îl apreciază, îl plătesc, îl recomandă mai departe. 

Vedem și reversul, oameni care chiar dacă nu au parte de omologare, tot le știu pe unele, dacă nu chiar pe toate! Ceva-cumva l-a asigurat de faptul că el deține Informațiile care îl transformă în Neprețuitul (dar fără Smeagol), cel care este capabil să pună punctul pe i fără mai dificultăți. Cum se mai poate învîrti lumea fără ca el să-și deschidă gura? Cum de curg rîurile în direcția corectă fără ca el să pună mîna? De fiecare dată cînd tace suntem pe muchie, noi ca rasă umană. 

Bine, exagerez de dragul hiperbolei, dar adevărul e că e plină lumea de oameni Absolut Necesari. Cei celebri au și propte care le suflă vînt în pupă și le dau o mai mare importanță. Ni-e familiar fenomenul celui care le știe pe toate de la fotbal, la chimie organică, istoria mayașilor și prețul ananasului în Obor. Opinia ta contează. Chiar dacă e scoasă precum iepurașul din joben și învinge faptele la masa verde.

Ne place rău de tot să fim importanți. Să se uite lumea la noi în gură și să emitem ceva. Și să ne credem cu lumea așezată elegant pe umerii noștri. În unele cazuri poate chiar e așa. Or fi pe lumea asta cîțiva oameni care prin deciziile lor fac lumea mai bună (sau mai rea).  

Noi, restul lumii, ăștia care își trăiesc mai luxos sau mai cotidian viața, tot se pot împăuna cu mania grandoriei, cum am pomenit deja mai sus. Ceea ce e destul de hilar în cele din urmă. Lumea se învîrte la fel de bine fără ca noi să facem mare lucru. Desigur, dacă faci un lucru bun, care ajută pe cei din jur, fă-o cu putere. Ai grijă însă cum o faci.

Expertul poate foarte ușor să exaspereze. Nimeni nu are voie să-l ia peste picior, nu se poate îndoi de el și de ceea ce știe acesta. Ce zice el contrazice dovezi și bun simț? E momentul să le aruncăm la gunoi și să fim rezonabili. El le știe pe toate. 

Și totuși, există echilibru. Se poate face pasul înapoi dacă cineva știe mai bine. Sau dacă trebuie să învețe și are nevoie de un loc unde să crească. Nu e nevoie să încremenim din timpul vieții în postură statuară. De la Andrei Pleșu m-am prins că poți să ai ceva în tărtăcuță, dar și să ai abilitatea de a-ți vedea lungul nasului. 

Pînă și Expertul mai are unele defecte. Unele zile proaste. Și ar trebui contabilizate. Poate chiar de el însuși. Așa se pune cu picioarele pe pămînt coborînd de pe soclul auto-ridicat. Lumea nu are nevoie de așa mulți experți Absolut Necesari. Dar are mare nevoie de mai mult umor și umilință.

Sfîrșitul competenței, Tom Nichols. Impresii

Procrastinarea e un indicator al unui intelect umflat. Umflat de somn.

Prima carte citită în anul ăsta a fost una pe care am așteptat-o și care în cele din urmă nu m-a dezamăgit. De fapt, a reușit să creeze un portret destul de clar și destul de deprimant al situației intelectuale de astăzi, și evident baza pentru minunata zi de mîine (metaforic vorbind).

Despre ce-i vorba în cartea asta? Tom Nichols, un expert, jurnalist și integrat în cercurile de putere ale politicii Statelor Unite scrie o carte în care critică mentalitatea actuală a unei majorități a populației americane. De ce? Pentru că ne-am trezit într-o epocă în care părerea expertului este contestată, este pusă pe picior de egalitatea cu cea a omului de pe stradă și creează o uniformitate artificială ce este în general primejdioasă. Respectăm dreptul la opinie, dar ne opunem ideilor idioate e un slogan tot mai învechit, dar valabil.  

Cu siguranță, acesta nu e un fenomen care să apară dintr-o bătaie de pantofi  a la Dorothy, ci e o cangrenă ce vine de departe. Și are legătură cu transformări sociale de decenii care s-au petrecut peste baltă și au dat naștere unor alte așteptări în ceea ce privește felul de a-și trăi viața. Nichols face o analiză largă, în zbor de pasăre asupra celor mai importanți factori care au dus la neîncrederea în experți și la ridicarea Opiniei la rangul de Autoritate: școli-cu-profit (sau fabrici de diplome), televiziunea, internetul și practic orice fenomen care hrănește egoismul și dorința de a fi în centru.

Rezultatul se clasează de la ridicol la catastrofal. Te poți face de rîs și în cel mai bun caz ajungi pe internet și rîde țara de tine. Cazurile mai grave le reprezintă oamenii care le știu pe toate și bagă pe cei apropiați în mormînt pentru că refuză să dea ochi cu cineva care întradevăr știe ce face. E un dat al naturii noastre că lucrurile cu adevărat serioase durează timp pînă cînd sunt obținute, înțelese, aprofundate. Dar ce ne facem dacă trăim într-o societate grăbită, dezinteresată de glasuri omologate și apatică? E o întrebare retorică, să nu ne așteptăm la răspunsuri.

Cartea m-a făcut conștient și de faptul că nu suntem unici nici chiar în departamentul de vicii. Pentru că toate cele descrise aici se cam regăsesc și pe plaiurile valahice ale patriei noastre. Școli subdezvoltate, televiziuni cu pretenții demiurgice, oameni ce iau internetul ca scriptură...pff, ne-am occidentalizat mai mult decît s-ar aștepta lupii noștri dacici. Sau poate s-au balcanizat americanii. Oricum, baiul e același peste tot și parcă mai degrabă ne afundăm decît să ne ridicăm.

Speranță există întotdeauna, dacă nu la nivel mare la cel mic. Cărțile ajută tot timpul. Mai ales cele care pun degetul pe rană. Cum e și asta. De aceea, se recomandă singură. E scrisă într-un stil accesibil, oferă informații diverse și din cînd în cînd mostre de umor livrat expert. E o carte ce zic eu merită chiar și cumpărată pentru a fi așezată în bibliotecă (după lectură, evident). Dacă nu, măcar o citire ne va ajuta să înțelegem destul de bine care cauzele și simptomele comportamentelor ce domină societate de azi. Și cum am putea să le limităm, cel puțin.