Marte Roșu, Kim Stanley Robinson. Recenzie

 Un cititor reușește din timp în timp să îmbine speranța cu mulțumirea după ce citește o carte. În multe ocazii există o anumită așteptare când pune ochii pe prima pagină a unui roman despre care a auzit multe lucruri. Și când ajunge la finalul lecturii pot exista două reacții. Una de satisfacție, adăugând la contingentul de bibliofili câștigați de acel autor sau una de nemulțumire față de o lucrare văzută ca fiind inferioară.

Am auzit despre trilogia Marte din timpul liceului, când eram un cititor avid de SF, îndopat cu Fundația și Dune. Cumva nu am reușit niciodată să mă așez la masă cu acele trei tomuri. Ăsta ar fi unul din motivele pentru care am întârziat periplul marțian. Fiecare depășește 700 de pagini în formatul de buzunar Nautilus. Dar mi-am promis că va veni ziua în care voi lua provocarea în piept și voi face saltul. Acum, după ce am bifat o treime din serie, vin rezultatele.

Marte Roșu, primul roman, este o carte densă, încărcată cu zeci de elemente ce o transformă într-o cronică istorică de mare angajament. E o sarcină dificilă, apăsătoare, dar Robinson reușește cumva să adune toate elementele acestea într-o narațiune consistentă și satisfăcătoare. Odată cu ultima frază îți vine în minte un singur gând: când începe următoarea carte?

Și acum, câteva notițe

 

l Senzație julesverniană de explorare. Prima parte destul de stufoasă tratează zborul echipajului înspre Marte urmată de stabilire și întemeierea unei colonii științifice; în spatele acestor acțiuni se află un elan de aventură care mi-a adus aminte de unele cărți scrise de autorul francez, chiar dacă el nu a ajuns niciodată atât de departe cu ficțiunile sale

l Hard SF. Am fost mereu un împătimit al genului, dar partea de science întotdeauna m-a depășit, recunosc. Cu toate acestea, am digerat-o cât am putut de bine. Se vede că Robinson e-n elementul său și își arată mușchii prezentând ceva ce este la limita dintre real și posibil.

l Mai multe romane într-unul. Nu aș spune că sunt un fan al romanelor scurte, nu prea mi-am prins urechile în romane fluviu, dar mă pot întreba cum poți umple 700 de pagini dintr-o carte. Iar Robinson practic împarte această epopee în niște mini-cărți, având protagoniști diferiți din rândul primilor 100 de coloniști. E un artificiu interesant pentru că îți arată detaliile domeniului și în același timp repercursiunile acțiunilor lor

l Personaje memorabile, pline. O mare plângere în ceea ce privește alte cărți, cum ar fi Endymion, de exemplu, sunt personajele. Unii autori creează spații fascinante, propun filozofii complicate, și parcurgi cartea doar pe baza acestui combustibil. Robinson bifează regește la capitolul personaje. Sunt cel puțin o duzină de eroi descriși în tușe nuanțate cu care ajungi să empatizezi, chiar dacă nu ești de-a dreptul de acord cu ei. Ăsta e un mare plus pentru cartea asta

l Elementul uman. Nu e pur și simplu o repetiție a punctului anterior. Mi-a plăcut enorm această explorare a personajelor, trecând dincolo de fațada de eroi fondatori, oameni de știință, descoperind crăpăturile personalităților lor și defectele care au impact asupra dezvoltării noii colonii

l Senzație naturală de trecere a timpului. E cumva o consecință necesară a ceea ce am prezentat mai devreme. Citind cartea treci de la zborul interstelar, la primele adăposturi improvizate la orașe și exploatări. Robinson conduce armonios acest flux al timpului făcându-l credibil și memorabil, astfel încât să simți că au trecut decenii întregi.

l Intrigă politică subtilă. Deși discursul oficial începe din perspectiva unei explorări pur științifice (mi-a adus aminte puțin de Fundația), adevărul iese la iveală, descoperind interesele politice din spatele acestei misiuni. Iar ițele devin din ce în ce mai complicate, personajele confruntându-se cu repercursiuni la care nu se așteptau.

l It ends with a bang. E cel mai bun mod de a sintetiza finalul puțin neașteptat, chiar dacă a fost pregătit încă dinainte ca primii oameni să pună piciorul pe Marte. Am să stric puțin surpriza folosind cuvântul revoluție pentru a surprinde realitatea. Aici Robinson își dă frâu liber imaginației prezentând niște consecințe cinematografice ale răsculaților care te lasă cu gura căscată. Iar în haosul de pe urmă, rămân doar întrebările și curiozitatea.

La început, doar impresii plăcute. Îmi dă curaj în această abordare a unor serii SF pe care vreau să le dovedesc pe parcursul acestui an. Și sper ca Robinson să țină pasul și în următoarele două cărți. Există pericolul unui prim roman bun care să-și piardă calitățile pe parcurs. Sau poate Robinson va reuși să ducă la capăt saga pe care și-a pus-o în minte. Marte Roșu este o recomandare solidă pentru pasionații de SF, dar cred că poate fi abordat și de cei care nu au tangențe cu acest gen. Este un roman ce împletește atent ițe psihologice, științifice, politice într-o țesătură de mare complexitate și amuzament.

 

Marte Roșu a fost publicat de la prima apariție la editura Nemira și se găsește în haine noi în noua colecție Armada, pentru cei care nu răscolesc anticariate

Ciclul Endymion, Dan Simmons

Uneori frustrarea vine din neștiință. În cele din urmă poate că Nemira avea dreptate...

Nu am avut un dușman literar mai peren decât saga Hyperion scrisă de Dan Simmons. O să o reiau aici pentru că vorbesc despre lucruri străvechi desfășurate în perioada antică a Liceului. Pe atunci în căutare de noi lumi pe potriva Fundației, Dune sau Enderverse am fost sedus de un top în care era pomenită seria sus-numită.

Printr-o coincidență am împrumutat Căderea lui Hyperion, a doua carte din serie, și mi-a plăcut. Datorită statutului de clasic al genului nu mă puteam dezice cu totul de aceasta. Iar unele idei sunt de-a dreptul fascinante și stârnesc imaginația, nu pot refuza aceasta.

Timpul a trecut și odată cu el pofta de a citi seria, m-am îndepărtat cumva de genul SF căutând literatură serioasă. Dar în 2019 în primele zile petrecute la Cluj, am luat Hyperion, prima carte, ca lectură de tren și de apartament. L-am terminat, și apoi am recitit Căderea, două din patru traduse în limba română.

Acum, odată cu reîntoarcerea la Cluj am zis să continui tradiția și să închei seria. Am cumpărat demult Endymion și Rise of Endymion în engleză, așa că era ocazia perfectă să duc la îndeplinire această faptă. Și în două ocazii, în tărăganatul trenului înspre Cluj m-am pus pe citit. Și am încheiat definitiv opera lui Simmons.

Opinia? Ați putea spune că am scris o groază de cuvinte doar pentru a destăinui faptul că nu mi-a plăcut. Fie, să fiu mai nuanțat. Există câteva lucruri interesante, dar în principal, am terminat cartea datorită promisiunii de a nu lăsa o carte neterminată.

Care e povestea. La vreo câteva sute de ani după povestea originală, poetul Silenius care încă trăiește alege un vânător, Endymion pentru o misiune secretă. Parte din misiune este protecția unei fetițe care vine din viitor, dar de fapt este fiica lui Lamia Brawne și a unui John Keats android (tot din primele 2 cărți). Ea este cheia pentru dezlegarea intrigii și salvarea rasei umane de la dominația unei Biserici universale ce ascunde în spate un secret malign.

Știu, sunteți în confuzie doar citind aceste câteva rânduri. Să vedeți durere de cap atunci când puneți cap la cap toată intriga cărții și felul în care se leagă elementele seriei. Atunci puneți mâna pe pastile și le înghițiți pe nerăsuflate. Ca să nu ajung la mărimea unui comentariu literar, doar câteva observații înainte de plecare.

 

-cărțile sunt suficient de interesante pentru a te convinge să le citești. E drept, există multă descriere care nu ajută la nimic. Câteva exemple. În ultima carte se dedică un capitol întreg descrierii echipamentului de alpinism de care personajele au nevoie pentru a se cățăra. Tot în proximitate ni se descriu în detaliu vârfurile unui lanț muntos de pe aceeași planetă. Și cam tot pe acolo ni se oferă numele și o fișă biografică a unui grup de oameni care nu joacă un rol de voce în narațiune. Ei apar ca personaje background și atât.

-nostalgia. Da, sunt fan al memberberries, iar Endymion folosește trucul ăsta de câteva ori. Îmi aduc aminte de planeta asta, am mai fost pe aici, stârnesc aceeași reacție emoțională în minte. Nu neg asta.

-asemănări. Știu că se spune că nimic nu este sută la sută original, și fiecare autor împrumută și remodelează concepte sau imagini din lucrări anterioare. Dar când le observi e greu să le ignori. Pomeneam mai devreme de revizitarea planetelor din alte cărți, gândul ducându-mă imediat la Fundația și Pământul. Mai apoi se ițesc concepte precum un copil conștient de la naștere sau despre abilitatea de a vedea memoriile altora, cum numai Frank Herbert putea descrie în a sa operă. Poate sunt mai multe, nu e destulă cerneală pentru a le nota.

-intrigă și răsturnări de situație. Primele romane sunt suficient de simpluțe și directe fără să te forțeze să iei o planșă pe care să notezi toate detaliile. Aici lucruri se complică, mai ales în al patrulea roman. Ar trebui să vă spun că există vreo trei-patru locuri în care se execută un exposition dump de toată frumusețea? Și se repetă unele informații?

Da, e destul de greu de urmărit, mai ales când înțelegi miza și modul în care se așază piesele pe tabla de șah. Și când înțelegi cine e cine, cine stă în spatele lor, felul în care influențează acțiunea și motivația din spatele întregii intrigi. E greu de digerat odată ce înțelegi toate aceste mingi aruncate în aer în același timp. Și depinde de fiecare cititor dacă consideră finalul pe plac sau nu.

-protagonist neplăcut. Pfff, multe se iartă dacă prietenul nostru imaginar reușește să ne câștige de partea sa. Din păcate Raul Endymion nu prea câștigă vreun premiu de popularitate. Poate că așa a fost decupat, să fie cel ce ține camera nu cel ce dă cu sabia, dar asta nu-l face mai agreabil. Are empatie față de alții, e loial, dar pe lângă acestea de multe ori se mișcă în intrigă nu o împinge înainte. E tare pasiv și uneori iritant prin reacțiile sale.

-relația Raul-Aenea. Ăsta e detaliul cel mai greu de înghițit pentru mulți cititori. Aenea, fata (suntem în anul 3000, se mai schimbă onomastica) apare în carte la vârsta de 8 ani, cred. Și ei doi au aventuri împreună. Mai apoi ea dispare și reapare ca o tânără de vreo 25 de ani, cred. Și cei doi devin iubiți. Partea care zgândăre este cea în care chiar de prima dată când se văd se bat apropouri că ei doi vor fi împreună. E drept, nu se întâmplă nimic până târziu, când ambii sunt adulți, dar tot e ciudat, chiar dacă e SF, e călătorie în timp și alte giumbușlucuri.

-explorare a relației dintre religie și politică. Cu siguranță că cea mai interesantă parte este cea jucată de antagoniști. În parte o Biserică catolică galactică renăscută cu ajutorul unui parazit numit cruciform care îți permite reînvierea. În spate există un aliat secret care de fapt profită de pe urma acesteia, dar este fascinant acest scenariu și felul în care arată o astfel de versiune a istoriei. Și e tabăra care ne oferă cel mai simpatic personaj, părintele de Soya.

-originalitatea unei piedici. Asta trebuie pomenită pentru că e rară. La un moment dat Endymion încearcă să-și croiască drumul spre Aenea, dar este oprit. Ce se întâmplă, e atacat de cineva, a fost înjunghiat, otrăvit, mai știu eu ce? Nup, are pietre la rinichi. O călătorie lungă și rezerve de apă insuficient îl îmbolnăvesc și-l pun pe tușă. recunosc, la așa ceva nu m-aș fi așteptat și e o tușă de realism pe care nu o visam într-un astfel de roman excentric.

-principala forță din univers. În spatele misiunii lui Aenea, a mesajului pe care îl prezintă sub forma unei noi învățături filosofice, religioase etc se află descoperirea unei forțe ce va salva umanitatea și-i va da ocazia unui nou început. Aceea este dragostea, deși există o explicație mai profundă și pseudo-științifică la mijloc. Omul cu asemănările s-a dus cu gândul imediat la Interstellar unde apare un argument similar (l-o fi citit Nolan pe Simmons cândva?).  Nu mi-am bătut capul prea tare, recunosc, dar asta e până la urmă fundația metafizică a cărții, din nou rămânând la latitudinea cititorului dacă o găsește satisfăcătoare sau nu.

În final, după o postare voluntară alungită pentru a simți atmosfera cărților, verdictul. Am spus că nu mi-au plăcut, am exagerat. Nu sunt cărți pe care le-aș reciti în grabă, dar au suficiente idei interesante. E drept, până să ajungi la acestea ai de parcurs zeci de pagini care de multe ori sunt aride sau de-a dreptul debusolante, dar în principiu nu fără motiv este privit ca o saga ce merită citită.

Sfatul e următorul. Cine vrea să citească Simmons să se mulțumească cu primele două cărți. Nu se pierde mare lucru dacă se oprește aici, mai ales că unele mistere dezvăluite în finalul seriei parcă diminuează misterul unor întrebări. De fapt, așa cum spuneam la început doar acestea sunt traduse în limba română, și doar curioșii de calibru mare ar vrea să comande cărțile în limba engleză.

Din ce am citit recent Nemira ar vrea să reediteze cărțile Hyperion care și așa sunt specialitate de anticariat, dar cine știe poate de această dată vor duce ciclul la bun sfârșit. Sau nu. Depinde de ei. Și de cititorii care vor să afle finalul finalului. Sau nu.