Dark Tower 6 (Cântecul lui Susannah), Stephen King. Impresii

 Mă tot mir și în curând nu voi mai avea pe ce să mă mir. Finalul este atât de aproape încât dintr-un punct de vedere începe să-mi pară rău că ajung la finalul aventurii. În același timp, seria a fost o povară de timp și energie, așa că pot spune că aștept cu nerăbdarea eliberarea cauzată de ultima pagină citită.

Dar până atunci, mai avem o carte de depășit. Cred că este al doilea cel mai scurt volum din serie, nu le-am verificat. Are și o formă diferită, fiind cu adevărat scris sub forma de cântec. În sensul că este împărțit în 13 strofe notate la finalul fiecărui interval.

Mai întâi partea fără spoilere. Suntem așa aproape de final încât nu pot vorbi fără să-mi scape vreun porumbel pe gură. Dar sunt lucruri care pot fi povestite fără grijă.

Am simțit cartea ca pe un fel de punte între 5 și 7, o frânghie care leagă cele două cărți și pregătește ultimul salt. Rezolvă puncte narative din cartea anterioară și pregătește acțiunea de la începutul celeilalte cărți. Este mai compactă, mai încărcată de evenimente, se desfășoară pe rapiditate, alergându-te de-a lungul sutelor de pagini până la linia de finish.

Asta înseamnă că nu mai are stilul așezat ce rezolvă situații în 800 de pagini, ci te strunește. Poate stârni o stare de vertij sau poate fi găsită ca satisfăcătoare pentru aceia care au avut nemulțumiri față de volumul mare de pagini al cărților de dinainte.

Reîntâlnim fiecare personaj în parte și facem un pas mai departe în aventura lor, ducând înspre un final deschis care va fi rezolvat în ultimul volum. Roland și Eddie pleacă într-o aventură, Jake și Callahan au o altă destinație, iar Susannah coabitează cu Mia pregătindu-se pentru nașterea copilului misterios.

Chiar și în această cursă contracronometru reușim să ne conectăm cu personajele și să ne bucurăm de micile schimbări interioare pe care le suferă. Într-un fel câștigăm un dram pe empatie chiar și pentru Mia, cea care părea pregătită pentru un rol antagonic. Un personaj de care am uitat să povestesc data trecută, este Calvin Tower. Un anticar venit din spița protectorilor terenului unde se află trandafirul văzut de Jake. Nu puteam crede că voi ajunge să detest o persoană care e ahtiată de cărți. Și totuși King a reușit să-mi producă astfel de sentimente. Bravo, maestro.

Da, și asta e important de menționat. Din cele 7 cărți citite până acum, lucrurile încep să o ia razna pe aici. Am mai menționat într-o altă postare, cărțile astea nu sunt atât de suprarealiste pe cum le așteptam. Adică, găsești chestii mai ciudate într-un roman al lui Cărtărescu decât în volumele lui King. Bine, sunt lucruri bizare, multe din ele având un feeling post-apocaliptic. Well, lucrurile se schimbă aici.

Una din calitățile pentru care romanul nu este atât de apreciat cred că este și expozițiunea ce iese în evidență mai mult. Adică, ai vreo cinci romane în care nu știu care-i treaba până la urmă în afară de faptul că există un Turn Întunecat. Ține-te bine frate, acum o afli o grămadă de lucruri din culise de o să te doară capul. Sau o să te ajute să înțelegi mai bine situația.

Per total cartea este bunicică, are unele momente cu adevărat emoționante, mai ales înspre final, le las spre descoperirea cititorilor. Însă îi lipsește ceva din densitatea narativă ce a făcut primele 4 cărți să fie peste medie, ca să folosesc o expresie din alt domeniu de recenzare.

Acum gata, vin spoilere. Dacă nu ai citit cartea și cumva erai curios să vezi ce se întâmplă, aici se oprește călătoria. Ce vei citi mai departe va strica surprizele romanului așa că, rogu-te, fă cale întoarsă și revino dacă ai citit până la capăt cartea.

 

Gata? Ultima avertizare. La revedere!

 

Dacă vei citi în continuare, vei afla unul din aspectele cele mai ciudate ale cărții. Aproape de deznodământ, Roland și Eddie pornesc în căutarea cuiva să îi ajute în lupta contra Regelui Purpuriu. Nimeni altul decât însuși Stephen King, devenit personaj în cartea sa.

Sunt multe opinii referitoare la această inserție, pregătită deja din volumul anterior, dar care este bizară. Fără mare surpriză, King este vinovat pentru producerea seriei Turnul Întunecat care asigură coerența universului în sine. Ceva îmi spune că ultimul volum va adânci și mai mult acest paradox adăugându-i mai multă profunzime.

Și ultimul lucru ultra-spoileresc dacă cumva a citit cineva până aici, e legat de copilul Miei. La întrebarea din moși-strămoși, cine este tatăl, răspunsul e neașteptat: însuși Roland, care a deschis calea prin contactul cu acel demon din prima carte. Iar scopul pruncului, numit Mordred în cel mai arthurian stil, este să-și ucidă tatăl. King se pricepe să pregătească scena pentru ultima confruntare.

Oameni buni, se vede deja Turnul în depărtare. Mai sunt vreo 860 de pagini și ajungem la destinație. Țineți-mi pumnii. Nu mai este mult. Ne vedem la poalele lui. Mulțam sai!

Dark Tower 5 (Lupii din Calla), Stephen King. Impresii

 

Coborâm, dar parcă drumul la vale este puțin mai greu.

E greu de crezut că în mai puțin de două cărți voi termina saga lui King, dar uite că cine e destul de răbdător ajunge să vadă capătul încercării sale literare. Mă tot întreb cât mi-ar lua să citesc epopeea lui Marcel Proust...

Dar să revenim la lucruri mai explozive. După două cărți care au avut privirea îndreptată spre trecut, ne întoarcem în prezent și ne pregătim pentru saltul din ultimul volum. Pentru o carte de 860 de pagini nu foarte multe lucruri se petrec în Lupii din Calla.

Ka-tetul se apropie de orășelul eponim și hotărăște să-i ajute pe localnicii care sunt atacați odată la o generație de călăreți ce fură unul din cei doi gemeni născuți în fiecare familie. Are loc o perioadă de pregătire și o confruntare finală. Iar romanul se încheie deschizând ușa (pun intended) pentru următorul volum din serie.

Este un rezumat frust, pe deplin incorect. Într-un fel. Pentru că fiecare acțiune din cele pe care le-am menționat este întinsă suficient de multă încât să putem privi la microscop sufletele personajelor care le întreprind. Mai mult decât atât vedem cum acționează ka-tetul într-un mod tradițional, îi vedem din postura de cowboy protejând o comunitate de o amenințare cronică.

Aici se face diferența între critica, parțial corectă, că de fapt romanul este în bună măsură Cei Șapte Magnifici cu personajele pe care le știm prea bine, și ceea ce se vede pe pagină. Tocmai personajele, luptele lor și emoțiile care îi definesc și ne fac să le apreciem și să citim 800 de pagini chiar dacă rezultatul este cel așteptat de la bun început.

Ah, da și mai apare un personaj care tulbură apele. Să facem un pas în spate. S-ar putea să urmeze spoilere, așa că tratați cu atenție ceea ce urmează să citiți.

S-ar putea să știți, dar Turnul Întunecat nu este doar o serie concentrată în 8 volume. Însuși King s-a dat peste cap pentru a uni alte volume cu aceasta, și practic tot ceea ce a scris el. Nu zic mai multe pentru că încă nu s-a deschis evantaiul explicațiilor depline. Important acum este că părintele Callahan, protagonist al romanului Salem Lot apare aici ca un personaj cu drepturi depline și un rol esențial în desfășurarea acțiunii.

Am putea spune că deturnează firul narativ, trimițându-ne înapoi în timp, dezvăluindu-și povestea după finalul cărții în care a fost prezent. Nu am citit-o așa că e ceva proaspăt, și pot spune că aceea a fost o parte a cărții atractivă ca desfășurare. Poate puțin lungită, dar interesantă și necesară pentru deznodământ.

Până la urmă narațiunea se sprijină pe deciziile personajelor care învață să lucreze împreună și să renunțe la individualism și la oportunitatea păstrării unor informații față de ceilalți membri ai grupului. Efectele sunt de cele mai multe ori pozitive, tulburătoare și într-un final negative. Cred că este o senzație frustrantă să nu ai următorul volum pe noptieră pentru a trece cât mai repede la citit.

Per total Lupii nu m-au dat pe spate. Aș putea găsi o paralelă cu Vrăjitorul și globul de cristal, din perspectiva intrării într-o comunitate nouă căruia îi descoperim obiceiurile, iminența unui atac și desfășurarea acestuia. Însă cartea anterioară are o greutate emoțională în plus, o coerență și concluzie mai satisfăcătoare. Cea de acum pare genul de film Marvel care face puntea înspre un alt film mult mai interesant.

Sună puțin dur, dar așa îmi pare acum. Nu este o carte slabă, poate unele detalii sunt lălăite, dar nu prea mult. Însă nici pe departe nu se ridică la calitatea Vrăjitorului sau chiar a celorlalte trei cărți ce vin înainte. S-ar putea să-mi schimb părerea în timp, dar personal, așa am simțit-o. un pas necesar mai departe înspre Turnul Întunecat.

Hai să închei agasant. Cei care au citit cât de cât despre serie știu ce urmează să scriu. Undeva între scrierea volumului IV și V, King a fost implicat într-un accident destul de grav. Fanii se temeau că va muri și va lăsa seria neîncheiată, așa cum astăzi o altă grupare veghează la căpătâiul lui George RR Martin. Ar fi fost suficient de frustrant ca seria să se încheie cu un flashback și cu ka-tetul gata de noua lor aventură.

După ce și-a revenit King a avut un moment de introspecție și a hotărât să ducă la bun sfârșit seria dintr-o răsuflare. Astfel ultimele trei cărți practic sunt scrise una după alta fără să ridice pixul de pe hârtie. Există avantaje și dezavantaje după câte am citit pe sărite, ca să nu fiu spoilerat. Mai multe, mai târziu. Acum, trebuie să plec mai departe în drumul spre Turnul Întunecat. La cărți bune!

Vrăjitorul și globul de cristal (Dark Tower 4), Stephen King. Impresii

 Am revenit pe drumul cel bun, sau de fapt am luat-o înapoi în timp? Cine știe, orele curg fără frâu pe paginile mâzgălite de maestrul King. Dar nu fără rost.

Așadar, am ajuns la finele cărții a IV-a, Vrăjitorul și globul de sticlă. Cartea care ar fi trebuit să fie citită înainte de Vântul prin gaura cheii. Așa cum am spus și mai devreme, uneori mă trădez fără să-mi dau seama.

Dar nu asta vreți să citiți, nu-i așa? Așteptați să spun câteva vorbe de bine sau de rău despre carte. Dacă vă supără introducerea lungă, dați vina pe King. El însuși are talentul de a lungi scenele suficient de mult pentru a le vedea din diferite unghiuri. Asta nu înseamnă că scrie de umplutură. Să începem.

Probabil spre dezamăgirea multora, mai ales a acelora care au trebuit să aștepte lansarea fiecărui volum la câțiva ani, toată cartea este un flashback. Cel puțin 98 la sută din ea. Începutul rezolvă tensiunea din volumul anterior, iar finalul pregătește saltul în cartea a cincea, dar marea majoritate este o poveste în ramă.

Să vorbesc acum de similaritățile dintre Vrăjitorul... și Vântul... . amândouă sub povești spuse de Roland despre tinerețea și aventurile sale. Până la punct și intriga are elemente comune superficiale, datorită setării într-o lume western/fantasy, implicând o crimă ascunsă, un copil ce caută răzbunare și toate ițele ce se ivesc dintr-un asemenea complot.

Însă Vrăjitorul este o carte mult mai complexă. Un plus este că reușim să-i vedem pentru prima dată pe bunii prieteni ai lui Roland, Alain și Cuthbert, luptând cot la cot cu el pentru a împiedica prăbușirea Gileadului. Trimiși departe pentru a ieși din incidența pericolului, ajung în mijlocul unei conspirații ce duce până la John Farson însuși.

Dar miezul cărții îl are în centru pe Roland și pe femeia de care s-a îndrăgostit, Susan Delgado. Fiica unui proprietar de cai sărăcit, acceptă să poarte fiu primarului în schimbul pământului familiei pierdut între timp. Planul este zguduit de apariția tânărului pistolar care o vrăjește. Ce se va alege de dragostea lor sugrumată de evenimente ce-i depășesc și le pun viața în pericol?

Romanul îl umanizează pe Roland care până atunci este o apariție destul de fantomatică, este eroul stoic, tăcut și eficient. Chiar dacă coboară garda jos când este împreună cu ka-tetul său, aici Roland este complet vulnerabil, sentimental, dar în același timp isteț și pregătit.

Macguffinul mistic ar fi un glob de cristal aflat în posesia unei vrăjitoare slute. Acel glob ce aparține lui Maerlyn seamănă prin influență cu Inelul lui Sauron care corupe și consumă pe cel care-l deține. Descoperă prezentul și viitorul, dar o face în așa fel încât să îngenuncheze spiritul privitorului. E o capcană pe cât este ajutor.

În afară de prezența vrăjitoarei și globului, cartea se desfășoară asemenea unui western. Băieții vin în inspecție și descoperă ceva putred. Conspirația se desfășoară în același timp cu contrareacția pistolarilor. La final are loc un schimb de focuri. Ah, da, și se mai întâmplă și altceva care te ia pe nepregătite, dar despre asta nu pot vorbi.

Chiar dacă pe alocuri King preia clișeele genului, le elevează prin personajele sale. Știi ce urmează să se întâmple, măcar anticipezi în linii mari, dar tot ești în șaua calului, gata să înfrunți bandiții. Ca să citez titlul unei cărți faimoase, vedem cronica unei morți anunțate, doar că nu este vorba doar despre o singură persoană.

Încărcătura emoțională întărește calitatea cărții, de asemenea tensiunea pe care King reușește să o producă pe măsură ce planurile dau greș, iar ticăloșii intervin. Iar lupta finală este cinematografică prin desfășurare și elementele sale. De-a dreptul explozivă. După acel puseu de adrenalină ești lovit de greutatea consecințelor și simți nevoia să închizi cartea puțin pentru a procesa evenimentele, înainte de a o duce la capăt pe deplin.

Pe moment nu mi-am propus un top al cărților, nu știu dacă aș fi de acord cu ideea că calitatea urcă cu fiecare volum publicat. Dar până acum călătoria a fost foarte interesantă. Am început deja volumul al cincilea și vreau să văd încotro duce și acela. Bine, răspunsul este evident. Tot mai aproape de Turn. E greu de crezut cât de repede am trecut prin aceste cărți. Și cât de aproape este finalul. Abia aștept să văd deznodământul! Să fiți și voi cu mine când ajung la poalele Turnului. Mulțam sai!

Dark Tower 3 și 4.5. Impresii

 

Drumul spre Turnul Întunecat continuă încetișor dar sigur. Încă sunt în urcare, atât în ceea ce privește numărul de pagini per volum cât și volumele în sine. Iar următoarea carte citită va înclina balanța în cealaltă parte. Apropo de asta...

V-am spus oare vreodată cât de bun prieten sunt cu matematica? Întotdeauna găsește căi de a mă dezorienta. Ce legătura are asta cu romanele lui King? Păi am mers într-un weekend prelungit la Cluj și am zis că nu pot să nu continui lectura, mai ales că mă aștepta un drum cu trenul de șase ceasuri. Așa că am luat două cărți cu mine. Cele care apar și în titlu.

Dintr-un motiv bulversant am sărit peste volumul IV. Aș găsi argument în forma cărților, mai ales că 4,5,6 și 7 sunt cărți plinuțe ce bat spre 800 de pagini. Cumva le-am divizat mental în două categorii, lăsându-le pe cele mari la urmă. Norocul meu a fost că 4.5 este o povestire ce nu ține cont de liniaritatea narativă așa că am putut să o duc la capăt fără multe spoilere.

Cum mă simt acum, la jumătatea drumului înspre Turn? Interesant. King a reușit să creeze o lume (lumi) bogată, cu personaje distincte și o istorie ce încă nu a fost dezgropată pe deplin. Descoperind noi locații mai afli câte un nou amănunt și vrei mai mult pentru a-ți satisface dorința de a afla mai mult.

Cu toate acestea nu aș putea spune că sunt dat pe spate. Nu mi-ar trece prin minte să zic că Turnul Întunecat este mai bun ca Stăpânul Inelelor sau Dune, de exemplu. Sunt cărți scrise incredibil de bine, complexe, dar nu reușesc să cadă pe acele note care m-ar face să exult. Dar nici rele nu-s, nu mă înțelegeți greșit.

Și acum să spun câteva cuvinte despre cele două volume. Vor urma niște spoilere minore, mă strădui să-mi țin gura cât mai întredeschisă când voi povesti.

 

 

Ținuturile pustii

Cei trei călători își continuă drumul și încep să lucreze ca o echipă. Descoperă un indiciu care îi apropie de Turn. Roland pare să se dedubleze. Pe un Pământ alternativ Jake Chambers are o situație similară. Cumva, toți trebuie să ajungă în același loc. Iar mai apoi să descopere un oraș osândit morții și un mijloc de transport ce va scoate untul din ei.

King reușește să ofere naturalețe schimbării ce se produce în personajele sale. În ultimele pagini ale romanului trecut erau gata să se strângă de gât, acum conlucrează și învață să se cunoască mai bine. Latura emoțională este bine alimentată atât în relația dintre Roland și Jake, cât și între Susannah și Eddie.

Detaliile despre lumea prin care călătoresc sunt înnebunitor de puține și cer mai mult. Sunt curios cât de mult vom afla în romanele viitoare, probabil puțin mai mult decât acum.

Secțiunea despre transferul lui Jake sunt marcate de tensiunea în creștere și de empatie față de copilul neglijat de părinți workaholici, o situație atât de familiară anilor 80, dar și zilelor noastre.

Și da, au găsit și-un câine (într-un fel)

 

Vântul prin gaura cheii

Nu se pierde foarte mult dacă sari la acest volum, având în vedere un mic detaliu referitor la volumul al patrulea despre care voi vorbi când voi termina acea carte. Aceasta este mai restrânsă ca acțiune, ca desfășurare, dar la fel de interesantă și încărcată de lirism.

Practic sunt trei povestiri în ramă legate de un basm pe care urma să-l spună Roland. Grupul este prins de o furtună și se refugiază într-o biserică abandonată. Pistolarul relatează o întâmplare din tinerețea sa în care a trecut printr-o furtună similară, în timpul unei misiuni de prindere a unui criminal. În acel moment, Roland a spus basmul altcuiva, povestind despre băiatul care a întâlnit un tigru și a trecut printr-o furtună a furtunilor.

Cel mai mult mi-a plăcut basmul, și probabil nu sunt singurul care gândește la fel. Partea despre ka-tet este introductivă și redusă ca dimensiuni. Povestirea despre tinerețea lui Roland este un pic basic și punctul culminant se rezolvă rapid. Există o latură emoțională referitoare la o durere sufletească a pistolarului, care unește cele trei planuri ale cărții lui King.

Basmul are trăsăturile povestirii care te poartă dincolo de realitatea imediată chiar dacă îi cunoaștem coordonatele. Dacă m-aș scărpina cu mâna stângă la urechea dreaptă aș vedea unele trăsături comune cu Baltagul, evident o comparație superficială, dar gândul m-a dus într-acolo (ok, am retrecut scenariul prin minte și finalul are trăsături comune; ce vreau să spun este că Stephen King l-a plagiat pe Sadoveanu (glumesc, de fapt).

Este o carte mai scurtă, puțin mai tradițională și asta se remarcă pe toate planurile narative, dar nu o face o carte slabă. Ești încă pe drum împreună cu acești oameni și chiar dacă ai putea spune că este un ocol destul de considerabil de la destinație, finalul oferă o răsplată pentru personajul Roland. Și măcar asta merită descoperită de către cititorii interesați.

 

Gata, patru volume din opt sunt citite. Încă pe atâtea și voi ajunge la poalele Turnului. De acum înainte o să urmeze articole despre cărți individuale. Nu am cum să citesc două pe săptămână oricât mi-ar plăcea. Așa măcar mai prelungesc timpul petrecut pe cărarea ce duce la Turn. Să sperăm că și de acum încolo drumul să fie la fel de palpitant. Va curge apă, dacă asta e vrerea Domnului.

 

See you later!

Basme, Herman Hesse. Impresii

 Luna trecută mi-am schimbat buletinul și am vrut să repet istoria. Asta este a doua oară când am trecut prin acest proces, nu spun când s-a petrecut prima dată. Dar atunci urcam pe Muntele vrăjit a lui Thomas Mann și am vrut să repet experiența. Nu o relectură, deși ar fi benefică, ci deschiderea altei cărți de același calibru. Deși am citit cam tot ce a publicat Rao din bibliografia lui Herman Hesse, nu am ajuns la romanul său cel mai renumit, Jocul cu mărgelele de sticlă.

Și nici până acum nu mi-a reușit. Evenimentele s-au precipitat în acele zile așa că am hotărât că e mai bine să nu încep cartea dacă nu am suficientă libertate de repaos, pentru a o degusta cum trebuie. Așa am ajuns la cartea ce apare în titlu și în fotografie. Pe lista mea, Basmele, volumul de povestiri și încă un roman scurt rămân necitite. Și brusc am o poftă de lectură pe suflet.

Să nu mai lungesc povestea degeaba. Vreți să vedeți ce ar putea convinge un om de peste treizeci de ani să citească basme. Nu o să încep o argumentație prea lungă, poate o păstrez pentru altădată, dar basmele nu sunt doar pentru copii, ci pot fi învelișul unor adevăruri elementare. La asta s-a gândit și Hesse când a compus aceste opere de mici dimensiuni.

După cum se prezintă și în postfață, cele peste zece basme adunate în acest volum au fost scrise de-a lungul vieții autorului, acesta folosindu-se de regulile și limitările genului pentru a-și expune unele idei. Ultimul, Povestea celor doi frați, este una dintre primele tentative literare, în vreme ce altele poartă amprenta epocii întunecate de spectrul nazismului, respins de Hesse cu vehemență.

Tonul acestora diferă, unele fiind mai întunecate în desfășurare, altele ludice sau moralizatoare. Hesse reușește să îl ducă pe autor dincolo de bariera prezentului purtându-l în diferite ținuturi ale imaginației, suficient de diferite ca formă și fond. Cu toate că o imagine idealizată de origine teutonică este dominantă, aceasta diferă de arealul chinez sau de lumile pe deplin fantastice.

Unele basme pleacă de la experiența imediată a autorului, Calea cea grea descriind parcursul terapeutic urmat de Hesse după o traumă, sau Copilăria vrăjitorului marcând o rememorare și redesenare a cadrului familial eclectic prin ochii unui copil curios și avid de experiențe proaspete.

Chiar dacă ne gândim la basme dintr-o perspectivă atemporală, acestea pot servi ca vehicule ale unor teme fierbinți. Hesse a fost pacifist în timpul Primului Război Mondial, având de suferit ca urmare a poziției sale, iar mai apoi a criticat politica regimului nazist, operele sale fiind interzise în Germania până după prăbușirea dictaturii lui Hitler. Așa că basme ca Visul despre zei sau Europeanul tratează mai vag problema războiului și efectele sale devastatoare, iar Pasărea vorbește direct despre abuzurile și amenințarea nazismului la adresa sufletului național german.

În ceea ce privește temele acestea sunt recurente în opera scriitorului german. Pe lângă cele deja menționate referitoare la critica războiului și totalitarismului, Hesse vorbește despre singurătatea artistului, despre conexiunea cu natura, despre o formă de spiritualitate ce zace în interiorul ei, dar și în interiorul nostru, despre încercări și puterea omului de a se depăși.

Acel volum poate reprezenta un punct de pornire pentru cei care doresc să pătrundă în opera lui Hesse, nefiind foarte lung și nici prea încifrat asemenea altor cărți de dimensiuni reduse scrise de autor. Dacă ar trebui să aleg un text preferat, mi-a plăcut Copilăria vrăjitorului, stârnindu-mi în minte comparații cu notele de maturizare însemnate de Mircea Eliade, de exemplu. Mai las și Visul unui fluier și O știre ciudată de pe o altă stea, texte în care îmbină cel mai eficient cele două realități pentru a crea un tablou consistent ce rezonează cu tânjirile sufletului uman.

Basme a apărut la editura Rao în anul 2014 și a fost tradus de către Graal Soft.

Cum să trăiești ca un victorian, Ruth Goodman. Impresii

 Am să vă sperii demonstrându-vă că nu am apucat-o pe deplin pe panta ficțiunii chiar dacă volumele pe care le citesc sunt suficient de voluminoase pentru a-mi fura o bună parte din atenție. Încerc să învăț, să aflu mai multe informații, măcar să le descopăr dacă nu mai mult. Iar cartea despre care voi vorbi este folositoare pentru explorările mele istorice.

Să vă amuz înainte. Am început cartea undeva prin august și am zburat prin primele o sută și ceva de pagini. Doar că urma să plecăm la Felix și am insistat să citesc Doamna Chiajna. Așa că am luat ambele cărți. Chiar aveam impresia că în vreo patru zile voi apuca să citesc peste 800 de pagini! Uneori sunt atât de naiv. Abia zilele trecute am reușit să-i pun cruce.

Despre ce este vorba în carte? Titlul, Cum să trăiești ca un victorian, este suficient de sugestiv. Autoarea, istoric și realizator TV, ne poartă printr-o zi din viața unui englez care și-a consumat existența de-a lungul domniei îndelungi a reginei Victoria (1837-1901). Este o carte de istorie pentru cei care nu înghit neapărat domeniul pentru că nu se referă la bătălii și strategii politice, ci are în atenție vase de mâncare, fabrici, uzine, fotbal și costume de baie. Adică, e un fel de istorie mai personală.

Mi-a plăcut structura cărții. Chiar te face să crezi că iei parte la desfășurarea unei zile obișnuite a unui victorian. Din momentul în care te trezești în camera friguroasă, la înviorarea de dimineață, plecarea la serviciu, pauza de masă și întoarcerea acasă, fiecare aspect este prezentat în detaliu. Fiecare secțiune este bogat exemplificată și detaliată pentru a înțelege etapele proceselor atât de banale pentru acei oameni.

Un alt lucru care mi-a plăcut a fost aspect practic, rupt din cotidian. Spuneam că autoarea este și realizatoare TV, iar unele din emisiuni au însemnat să intre în pielea unui victorian din cap până în picioare. Așa că multe din detaliile istorice despre gătit, spălat sau muncile agricole le-a experimentat pe propria piele și poate oferi un feedback realist.

Nu o să vorbesc mai mult și nici nu voi începe să spun secretele acestei cărți. Își are un public țintă, dar ne poate ajuta să înțelegem de unde venim din punct de vedere al civilizației. E mai interesant ca fiecare cititor să facă ochii mari găsind detalii și amănunte neașteptate, ilare sau scârboase, după buget. Aș recomanda-o oricui este interesat să învețe despre viața oamenilor ce au trăit așa aproape de noi și care au deschis calea traiului atât de familiar, deși ei nu l-au simțit pe propria piele.

Pentru cei care doresc ceva mai autohton aș recomanda cărțile Constanței Vintilă apărute la editura Humanitas. Ele tratează cam aceeași perioadă, începând chiar din epoca fanariotă până la Unirea lui Cuza Vodă. Este descrisă soarta strămoșilor noștri și este la fel de incitantă și provocatoare la adresa unor imagini prelucrate anterior.

Un ultim cuvânt ține de puterea percepției. Ne place să folosim clișeul banal că înainte era mai bine și oftăm după secolele trecute când oamenii erau mai conectați cu natura, mai liberi, mai sănătoși. Astfel descoperim cât de utilă este istoria prin însăși natura ei corectoare. Pentru că folosind numeroase resurse aflăm adevărul despre evurile de care ne-am depărtat.

Până și eu am fost în unele momente surprins în offsaid de lucruri luate de-a gata. Probabil cea mai amuzantă nedumerire era legată de cină. Autoarea insista că cinele târzii se încheiau undeva pe la ora 6 seara. Prea târziu mi-am dat seama că motivul era cauzat de absența deplină a electricității și a luminii care ne însoțește și învăluie la fiecare pas.

În acel timp totul era mai greu și povara muncii cădea pe umerii obosiți ai oamenilor. Avansul tehnologic, noile invenții au luat acea greutate, a dat o fărâmă de libertate și a deschis drumul spre ceea ce cunoaștem astăzi. Și asta s-a întâmplat abia în urmă cu mai puțin de o sută douăzeci de ani în urmă! Epoca victoriană a fost una de tranziție între un ev cu iz medieval și epoca modernă în dezvoltare.

Dar mai multe despre ce implică acele schimbări veți găsi în această carte...

 

Cartea a fost publicată la editura Corint în anul 2023 în traducerea Adrianei Bădescu

Dark Tower 1 și 2, Stephen King. Impresii

 Am ajuns și aici. În deșert, urmărindu-l pe Omul în negru. De ani de zile seria asta mă privește din bibliotecă, așteptându-mă. Mă temeam de ea, pentru că vreo câteva volume de 800 de pagini bagă spaimă până și-n cei mai setoși cititori. Dar e timpul. Mi-am făcut curaj, iar în luna asta, sper să ajung la picioarele Turnului Întunecat.

Nu e prima mea tentativă, în urmă cu mulți ani, Înainte de Pandemie, am citit Pistolarul, încurajat de scurtime. A fost interesantă dar n-am mai mers mai departe. Era ediția veche, cartonată, mare. Între timp a apărut cea nouă, mai accesibilă. Situația e una care pare să îmbine realitatea cu ficțiunea, având în vedere contextul mai larg al operei lui King (da, știu finalul, l-am citit pe vremea când a apărut și toată nemulțumirea care a produs-o).

Deci, șapte volume plus un volum patru și jumătate (Vântul prin gaura cheii). Deja am împachetat două, de dimensiuni respectabile. Nu cred că voi face recenzii carte după carte pentru că nu știu câte aș putea spune despre ele. Sau poate că vor fi suficiente de zis. Oricum, această postare va conține gândurile mele despre primele două romane.

 

Pistolarul

Deși l-am mai citit odată, am pășit aproape ca un novice printre pagini uitând suficiente lucruri pentru o lectură proaspătă. Îl avem pe Roland Deschain, un Pistolar venit din țintul Ghilead urmărindu-l pe Omul în negru, dar mai ales înaintând în căutarea sa îndârjită pentru Turnul Întunecat, un loc extrem de important pentru întregul univers.

Roland traversează un deșert aspru, vizitează un orășel desprins dintr-un western și își încheie călătoria pe baza unui sacrificiu dureros. Cartea este scurtă dar imaginile sunt memorabile. Stephen King scrie bine, deși asta este o afirmație întârziată cu câteva decenii, toată lumea știe asta.

Mi-a plăcut imersiunea, dimensiunea mitică, atemporală a fundalului cărții. Nu sunt un împătimit al genului fantasy dar romanul are un ton ce-l apropie de literatura mitologică și asta m-a prins cu adevărat. Dialogul de la final (spoiler!) dintre cei doi protagoniști a fost fascinant, iar micile detalii despre țara lui Roland te fac să vrei mai mult. King se pricepe la a te ține în suspans și a te duce mai departe în călătorie. Care va continua în romanele ulterioare.

 

Alegerea celor trei

La finalul primului volum, Roland află că va avea companioni în drumul său spre Turn, așa că aici apucăm să-i cunoaștem. Suntem departe de Stăpânul Inelelor unde tovarășii sunt curați și eroici. Atât Eddie Dean cât și Susannah par cei mai nepotriviți pentru o astfel de saga.

Romanul diferă de primul din perspectiva locației. Roland se află în fața unei uși care-i permite să-i privească pe cei doi însoțitori. Mai mult el poate să intre în contact cu aceștia și să intre în pielea lor a la Quantum Leap un serial faimos din anii 90 (probabil s-au inspirat și de aici). Astfel, mare parte din acțiune se petrece pe Pământ, în New Yorkul anilor 80 și 60.

Într-un fel este dezamăgitor, pentru că ai vrea ceva diferit, lumi fantastice, dar acțiunea și greutatea dramatică compensează pe deplin această mutare. Tensiunea creată de unele scene, răsturnările de situație și poveștile de viață te fac să dai pagină după pagină pentru a afla deznodământul.

King scornește o narațiune care te ține concentrat. E situația tipică în care nimic nu merge bine pentru eroi. La începutul cărții Roland, pistolarul care-și mânuiește armele cu măiestrie își pierde două degete și abilitatea de a lupta pe deplin. Mai târziu, orice lucru care ar putea merge prost, chiar merge în acea direcție. Ești prins pentru că vrei să afli cum o să iasă din acele situații pe muchie de cuțit.

Alegerea celor trei pare o punte înspre următoarele cărți. În primul roman cunoaștem protagonistul, antagonistul și miza. Acum îi găsim alături pe aliații săi și tensiunile care s-ar putea să apară între aceștia în căutarea Turnului Întunecat. Și acum, după mai bine de 600 de pagini, începe drumul.

 

O să mai auziți de mine când voi fi mai aproape de destinație. Până atunci, Carte bună!