Topul cărților din anul 2025

 

Anul ăsta s-a citit. Poate nu la fel de mult ca altădată, poate mai mult în grupări compacte. Cel puțin două cărți mamut de peste 800 de pagini cu scris mărunt. Cărți despre politică și istorie care au un rol pe termen lung în proiecte ce încă nu-s descoperite. Important e că s-a citit. Și recitit.

Tradițional, las lista cu cărțile care m-au impresionat. Netradițional, nu mai scriu nimic în dreptul lor. Voi lăsa linkul pentru scurtele impresii notate la data lecturii. Doar câteva cărți nu au parte de acest tratament pentru că nu mi-am schimbat modul de operare decât de prin luna aprilie (?)

Pentru 2026 sunt multe așteptări și speranțe pentru suficientă liniște pentru a parcurge lista de lectură. Vă pot spune că la început am să încep devorarea seriei Expanse, pe românește și englezește. Mai departe, vedem ce s-o întâmpla. Îi aștept și surata neterminată, Culture, dar aici e mai greu că titlurile nu prea sunt disponibile.

Gata cu așteptările și poveștile. Săriți peste partea aceasta și priviți ce mi-a sărit mie în ochi. Un 2026 plin de cărți bune!

Ps. Lista e notată în ordinea lecturii de-a lungul anului, fără vreun alt criteriu...

 

 

Ficțiune

-Umbra uriașului, Orson Scott Card

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/02/umbra-uriasului-orson-scott-card.html 

-Ferenike, Doina Ruști

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/03/ferenike-doina-rusti-impresii.html 

-Satantango, Laszlo Krasnahorkai

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/04/satantango-laszlo-impresii.html 

-Amintirea Imperiului, Arkady Martine

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/06/duologia-teixcalaan-arkady-martine.html 

-Orașele invizibile, Italo Calvino

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/07/orase-invizibile-italo-calvino-impresii.html 

-Jocul cu mărgelele de sticlă, Herman Hesse

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/08/jocul-cu-margele-de-sticla-herman-hesse.html 

-Versetele satanice, Salman Rushdie

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/08/versetele-satanice-salman-rushdie.html 

-Baraba, Par Lagerkvist

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/09/baraba-par-lagerkivst-impresii.html 

-The Stand, Stephen King

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/09/the-stand-stephen-king-impresii.html 

-2666, Roberto Bolano

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/08/2666-roberto-bolano-impresii.html 

 

 

 

 

Non-Ficțiune

-Epocile globalizării, în care descoperim felul în care de 500 de ani încoace lumea scade tot mereu, unindu-se încetul cu încetul

-În lumea subterană a Ierusalimului, în care găsim secretele îngropate sub cea mai importantă cetate a lumii, și care de multe ori sunt ascuțite datorită muchiei politice

-Costul uceniciei, în care regăsim un clasic al spiritualității, aprofundând adevărata creștinătate

-Gândirea tragică, în care învățăm cum arta reflectă viața, cum politica influențează sufletul și cum îmbinate creează capodopere nemuritoare

 

-Metropolis

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/09/metropolis-ben-wilson-impresii.html 

-Luminile și umbrele sufletului

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/10/luminile-si-umbrele-sufletului-petru.html 

-Economie, politică și corupție în România lui Nicolae Ceaușescu

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/10/economie-coruptie-si-politica-in.html 

-Epoca revoluțiilor

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/11/epoca-revolutiilor-progres-si-reactiune.html 

-De ce se prăbușesc imperiile?

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/11/de-ce-se-prabusesc-imperiile-roma.html 

-Ascensiunea și decăderea marilor puteri

https://cronicileluicezar.blogspot.com/2025/11/ascensiunea-si-decaderea-marilor-puteri.html 

sursa foto

https://unsplash.com/photos/a-stack-of-books-is6wQqySb_8

Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui, Tolkien. Impresii

 

Am ajuns la final. Și poate că-ți vine să plângi că ai terminat o așa poveste frumoasă. Și nu-ți zic să nu plângi, căci nu toate lacrimile sunt rele. Poate îți aduci aminte de replică din film, sau poate ai citit cândva cartea. Dar știi că odată ce ai ajuns aici, povestea cu adevărat s-a încheiat.

Partea finală cuprinde unele dintre cele mai tensionate și emoționante momente, la fel cum într-o piesă orchestrală, ești ridicat de pe scaun de tumultul instrumentelor înainte de a fi așezat înapoi de ultimele acorduri.

Victoria Rohanului asupra orcilor și a enților asupra Isengardului, sunt doar biruințe de etapă. Mordorul se dezlănțuie asupra orașului Minas Tirith, și dacă ultimul bastion al vechii rase numenoreene se prăbușește, atunci întunericul s-ar putea să acopere lumea. Iar într-o văgăună a Țării Întunecate, Frodo zace imobil, Inelul pare pierdut, iar misiunea e pusă în pericol.

Trăiesc paradoxul a puține cărți. Acelea cu adevărat bune, care se lipesc de suflet. Pe de-o parte ai vrea să o recitești de 100 de ori până înveți fiecare cuvânt pe de rost. Pe de altă parte ai vrea să te ții la distanță pentru ca data următoare când o iei în mână să pară ca prima dată când ai pus ochii pe aventurile Frăției Inelului.

Și nici nu o să ofer vreun răspuns. Lipsa alegerii poate servi drept reacție. Pentru că se aștern înaintea oricărui cititor serios munți de cărți ce se vor citite (sau recitite). Așa că revederea este întârziată, iar dorul încălzește efectul regăsirii.

Tolkien reușește să încheie sublim capodopera sa. Ridică tensiunea la cote înalte oferindu-ne spectacolul asediului cetății Minas Tirith. Fiecare secvență este vie și cred că și-a folosit propria experiență pe frontul de luptă pentru a surprinde tensiunea de dinaintea unui atac inamic. Iar sosirea cavaleriei Rohanului reprezintă catharsisul întruchipat.

Sam se desăvârșește ca erou și model pentru oricine vrea să înțeleagă ce înseamnă adevăratul curaj. Mulți se dau curajoși și cred că luptă pentru cauze bune, însă hobbitul ce a băgat spaima în ținutul Mordor are o inimă sinceră și o loialitate neclintită. Iar efortul lor este răsplătit peste măsură prin restarea istoriei și stingerea celui mai mare focar de rău.

Ultima parte este dureros de plăcută. Ni se vorbește despre vindecarea lumii. Despre reașezarea lucrurilor stricate. Este apocaliptică, dar nu în sensul catastrofei. Fără a intra în teologie, ideea ultimei cărți biblice înspre asta conduce. Momentul în care Dumnezeu reface lumea și totul e bine de acum înainte. Și sunt absolut convins că acela este locul din care Tolkien se inspiră cu nesaț.

Aici se vede puterea limbajului. Fiecare cuvânt, descriere, virgulă și punct, stârnesc o reacție viscerală. Răspund acelei dorințe lăuntrice după ordine și dreptate. Privind la realitatea din jurul nostru cum să nu tânjești după un rege ca Aragorn, smerit și puternic, ce-și pune sabia în folosul celor mulți? Și cum să nu vrei să fii martor la dărâmarea temeliilor Mordorului și risipirea întunecimii? Tolkien ia ceea ce am putea numi prea frumos ca să fie adevărat și-l eternizează în cânt pentru a vedea cum arată o lume în prefacere.

Mi-am schimbat părerea despre pustiirea Comitatului. Nu apare în filme și pare ciudat. Tocmai am văzut marele război care a implicat cavalerii Apusului și orcii întunecimii. De ce mai e nevoie de un alt punct culminant în care hobbiții luptă cu niște bandiți?

Este o încheiere tematică importantă. Mai întâi, Tolkien ne întoarce unde începe totul. Eroii noștri sunt cu toții schimbați. Dar și casa lor este afectată, lovită de suflul conflictului. Sharkey aduce ruina și haosul ca răzbunare. Ceea ce părea sfânt și inviolabil este degradat. Iar cei patru hobbiți își folosesc experiența anterioară pentru  a respinge răul din însăși sânul comunității lor preaiubite.

Chiar și așa, binele se reîntoarce. Natura se vindecă, dar rana rămâne. Frodo o resimte cel mai tare. Sacrifică cel mai mult și trebuie să plece pentru că durerea sa nu are vindecare. Joacă rolul vindecătorului rănit, care primește dreptul la ascensiune în ținutul în care se odihnesc ființele cele mai minunate.

Finalul cărții se simte ca o lumină ce se diminuează. Pagină după pagină pierdem câte un membru al Frăției care este acum înscăunat în soarta sa și-n rolul său de vindecător. Și lumea își pierde ceva din strălucirea elfică, minunată, a cântului ainurilor. Dar frumusețea nu dispare. E înlocuită de evul oamenilor cărora le rămâne doar o vagă amintire a ceea ce a fost cândva.

Sunt așa multe de spus despre cartea asta încât cel mai bun lucru pe care-l pot face este să tac. Cine n-a citit, să pună mâna și să citească. Și cine a făcut-o, e timpul lui să aștepte cu jind zilele liniștite în care se poată reciti. 

Și totuși, cartea bate filmul

 

All those moments...will be lost, in time like... tears in the rain

Un final splendid pentru un film epocal. Ceea ce este important de notat pentru monologul de încheiere rostit de Roy Batty în Blade Runner este că nu se găsește nici măcar un cuvințel în cartea Visează androizii oi electrice. E drept, Ridley Scott a menționat că a făcut tot posibilul să se depărteze de cartea lui Philip K Dick în așa măsură încât cele două opere sunt suficient de divergente ca prezentare.

Dar vorbim despre un caz aparte. Ecranizările sunt complicate și complexe. Niciodată nu mulțumesc pe toată lumea. Până și trilogia Stăpânul Inelelor are detractorii ei. Unde-i Tom Bombadil? De ce Legolas face surf pe treptele din Văgăuna lui Helm? De ce e Frodo așa nevolnic în filme? Etc, etc.

În marea majoritate a cazurilor însă, adaptările după cărți sunt ca o mașină condusă de doi șoferi. Fiecare cu volanul lui și setul lui de pedale. Doar că în 99% din cazuri autorul original este pe locul studentului, fiind depășit în autoritate și incapabil să obiecteze la deciziile luate de regizor. Și așa ajungem la ecranizări catastrofale care nu rețin nimic din sufletul cărții, chiar și atunci când o reproduc cât mai aproape cu putință.

Însă de cele mai multe ori, privim cazuri de identitate furată. Titlul, unele personaje și idei sunt preluate, iar apoi restul, miezul poveștii e cu totul diferit. Cine a văzut Dragonball: Evolution la vremea sa, înțelege bine ce vorbesc. Și adevărul este că marea majoritate urmează calea distorsiunii.

Mai există și fascinanta categorie a mediocrității. Acele filme care merg pe poteca bătătorită de autor, însă nu au acea scânteie care le asigură popularitatea. Aici intră filme precum seria Narnia, John Carter (of Mars), Ender’s Game și multe altele. Acestea pot fi privite ca fiind acceptabile, dar niciodată nu vor ajunge la valoarea de piață a Lord of the Rings sau Harry Potter.

Și drept e că un film nu poate fi o carte. Un autor poate sta 100 de pagini povestind despre toate sortimentele de mâncare de pe o tarabă. Un film nu-și permite un asemenea lux, doar dacă s-ar transforma într-un serial. Chiar și atunci, ce este posibil într-un mediu este imposibil în altul. De aceea se numesc adaptări. Și acele puține filme care adaptează, taie dar păstrează ideile principale, nu sunt înghițe de alți fani. Exemplul cel mai recent este Dune, Villeneuve fiind criticat pentru unele modificări aduse sagăi lui Frank Herbert.

Dar unde vreau să ajung cu această deschidere enciclopedică? Recitind trilogia Stăpânul Inelelor am trecut-o prin filtrul filmelor, așa cum am notat deja, însă mi-am dat seama de toate diferențele, nuanțele pe care Peter Jackson le-a eliminat din scriitura lui Tolkien pentru a crea o epopee vizuală și cinematografică. Nu pot critica prea tare pentru că el a făcut totul în așa fel încât să nu falsifice inima capodoperei visate de autorul britanic.

Dar ceea ce lipsește din film, cu toate că nu-l face inferior din punct de vedere calitativ, îl smerește în fața cărții. Deși avem în fața filme extrem de bune, reverente față de sursă, care reprezintă o oglindă fumurie prin care privim Pământul de Mijloc, tot nu-mi pare suficient.

Poate că ceea ce vreau să spun este că sunt bătrân și demodat. Prefer cartea în locul filmului, chiar dacă mă pot bucura de film. Odiseea lui Nolan care va apărea la anul în cinematografe nu va reuși să ridice întreg conținutul de idei și senzații pe care l-a așezat anonimul Homer în poemul său. Fiecare va fi bun în mediul său. Dar până la urmă, aș alege cartea.

Un exemplu bun pentru mine este Mizerabilii. Mi-a fost teamă să mă apuc de acel roman datorită mărimii sale. Dar după ce am văzut filmul din 2012, abia am așteptat să pun mâna pe carte și să o citesc. Evident, din peste 1800 de pagini a rămas destul de descoperit la primă mână. Și îmi plac ambele, dar dacă aș fi pus să aleg (și dacă aș avea timp), aș alege cartea.

E o opinie de dinozaur, recunosc. Și nu mă doare deloc. Nu oblig pe nimeni să-mi țină isonul, fiecare face ce vrea. Filmele ne pot uneori lua prin surprindere prin ceea ce pun pe ecran. Dar cărțile ne pot vorbi într-un mod mult mai intim și mai deschis. Cine îmi susține părerea, știe ce zic, e deja convertit. Ceilalți, vor trebui să încerce, dacă au curajul să-și vândă timpul pentru a-și deschide templul minții și inimii unei aventuri cum doar ei și-o pot imagina.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-white-ceiling-with-a-light-fixture-PFL42Jj8GsQ

Frankenstein, Mary Shelley. Impresii

 Noroc cu Netflixul că altfel nu mai citim cărți.

Deși la serial ochii nu mi-au ajuns, am simțit nevoia să serbez simbolic apariția acestuia recitind romanul care l-a inspirat pe del Torro. Țin minte că am citit Frankenstein în liceu, imediat după ce mi-am cumpărat un volum de la Anticariatul din Arad. Și știu că am avut o impresie generală pozitivă, deși alte detalii nu prea îmi răsar în minte.

În același timp te poți întreba ce să mai poți spune despre un roman disecat până în măduvă (joc de cuvinte absolut intenționat)? Cine nu cunoaște povestea savantului care se joacă de-a Dumnezeu și creează viață dar nu îi înțelege însemnătatea? Și fuga furibundă și sângeroasă, jocul de-a șoarecele și pisica încheiat printre zăpezile înghețate într-o scenă demnă de miturile germanice ale sfârșitului de lume?

Totuși, aș vrea să notez câteva percepții personale, deși poate nu originale.

Unele aspecte care m-au frapat au ținut de vechime. Repetarea ideii că porțile orașului se închid după căderea întunericului sună atât de arhaic încât pare greu de înțeles. Iar  apoi menționarea faptului că la acea dată Elveția era înconjurată de monarhii mi-a subliniat așezarea în timp. Este o carte ce descrie realitatea anului 1818, firește fără creaturi înviate din morți cu ajutorul științei...

Un alt lucru de care nu am ținut seamă prima dată este tinerețea lui Frankenstein. Abia ieșit din adolescență, plecat la universitate într-un alt oraș, se apucă să-și urmărească până la capăt proiectul său maniacal. Abia dacă făcuse douăzeci de ani și deja geniul i-o luase înainte, fără aș fi maturizat sentimentele și emoțiile, dezechilibrul ducând la tragedie.

Mai mult ca un șir de coincidențe, mi-au sărit în ochi câteva referințe făcute de Mary Shelley. Într-o parte vorbește despre vampiri, iar altădată pomenește despre mumii. Iar mintea mea setată de ani de zile pe modul de operare MCU m-a dus cu gândul la un univers comun. Pentru că peste un secol și ceva, Frankenstein, Dracula, Mumia și alții vor face parte din seria de filme cu monștri care au adus faimă Universal Pictures.

Mi-a plăcut mult accentul care cade pe natură. Se vede că făcea parte din curentul romantic pentru că pune un accent, aproape exagerat, pe descrierea cadrului natural în care se plimbă atât Frankenstein, cât și creatura. Expediția însingurată a creatorului pe crestele munților capătă valențe aproape mistice în descrierea spațiului.

Tot ca o notă personală și ultimă referință externă, o altă descriere poetică făcută de Mary Shelley, subliniind ideea unor zei vechi, m-a aruncat în brațele lui Lovecraft, aducându-mi aminte de operele sale și de descrierile sale ale naturii maiestuoase și neiertătoare. Nu cred că există vreo legătură directă între cei doi autori, dar ambii se reîntâlnesc în această pasiune exprimată pentru natură.

Poate că asta ține mai mult de o proiecție peste timp însă un episod merită reținut. La început, Frankenstein ajunge să se afunde în biblioteca tatălui său. Însă fără îndrumare descoperă cărțile unor alchimiști precum Paracelsus sau Agrippa, învățați a căror muncă s-ar numi astăzi pseudoștiință. Iar în momentul în care tatăl său află despre curiozitățile fiului, îl mustră și apoi trece peste eveniment fără a pune mare greutate.

Așa că m-am dus cu gândul la două lucruri. Una, e important ceea ce citim (pe foaie și digital) pentru că ne (de)formează mintea și gândirea. Se trage o linie fină între libertatea de a citi orice și maturitatea de a percepe adevărul și minciuna din spatele acestora. Iar apoi, firește mă gândeam la intervenția salvatoare din partea părintelui. Dacă s-ar fi implicat și ar fi discutat cu fiul său despre frământările sale, poate că drumul pe care ar fi apucat-o ar fi fost diferit. Firește, ar fi însemnat să nu avem cartea deci, depinde de noi dacă ne bucurăm sau întristăm.

Pe de altă parte și creatura citește. Paradisul pierdut, Suferințele tânărului Werther și o compilație din operele lui Plutarh despre oamenii mari. E interesantă selecția lui Mary Shelley. Totuși, prin acestea el capătă o imagine idealizată a umanității și dorește să i se alăture fiind inspirat de lecturile sale. E o paralelă interesantă făcută între cei doi de către autoare.

Firește tema principală a cărții, atât de relevantă pentru ziua de astăzi, ține de responsabilitatea creației. La un moment dat mi-am adus aminte de o replică din cartea/filmul succesor, Jurrasic Park. Pe când Hammond își prezintă mândru creația sa, dinozaurii vii, Malcolm spune replica pivotală: “voi savanții ați fost preocupați dacă puteați sau nu puteați să faceți asta. Nu v-ați oprit să vă gândiți dacă trebuia făcut în primul rând”. Parafrazez, desigur.

E evident pentru oricine că actul lui Frankenstein este o greșeală, o oroare. S-a jucat cu puterile pe care nu le-a înțeles și practic a dat drumul unui gen întreg de ficțiune ce tratează dilema morală a creației. Și totuși, în realitatea în care trăim, găsim suficienți discipoli care nu țin cont nici de fabula lui Mary Shelley, nici de cuvintele sarcastice inventate de Michael Crichton.

De asemenea, îmi place ambiguitatea. O dată ce s-a petrecut fapta, deja ai deviat de la actul natural. Dar creatura trăiește, ce faci cu ea? Pentru că prin însăși ființa sa este repugnantă. Umanitatea ar fi respins-o, chiar dacă ar părea că-i ajută. Este un Celălalt, diferit, desfigurat, chiar dacă în esență inima sa e mai pură decât a creatorului. Cel puțin până la un punct.

Aici este frumusețea tragediei, durerea și reculegerea. Pentru că Mary Shelley nu scrie un film hollywoodian cu un protagonist și antagonist. Și nici nu ne dă un răspuns clar. Nu vrea să ne așezăm într-o tabără sau alta. Vrea să ne punem întrebări, să risipim certitudini și să discutăm.

Și prin aceasta Frankenstein rămâne o operă mare. Poate că limbajul uneori ne împiedică, unele referințe sunt ciudate și și-a pierdut originalitatea pentru că este înecată într-un ocean de clone mai mult sau mai puțin reușite. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să renunțăm la romanul lui Mary Shelley. Pentru că este unic tocmai datorită forței sale creatoare și morale. Ne ia de mână și ne duce în fața unei realități teribile, dar nu imposibile de replicat în lumea noastră.

Mergem pe un fir subțire între ficțiune și realitate, între mit și știință. Ne prezintă puterea naturii umane de a-și depăși limitele, dar și efectul exceselor asupra noastră. Este un mit puternic, răsunător și o poveste intimă, dureroasă. Această combinație îi oferă perenitate și distincție. O face o carte de neuitat.