Ascensiunea și decăderea marilor puteri, Paul Kennedy. Impresii

 

Am reușit! Înspre final a fost mai degrabă o luptă de reziliență combinată cu încăpățânarea de a nu lăsa nicio carte neterminată. Dar a meritat efortul, pot spune asta.

Curiozitățile m-au împins în sfârșit înspre o carte pe care doream de mult să o citesc. E un grup de volume apărute la editura Polirom acum vreo 10 ani sau poate mai devreme, cu o tematică comună. Nu s-a ivit ocazia, nu sunt cărți subțiri și nici ușor de digerat. Dar acum, s-au aliniat planetele și nevoile ca să pot să mă apuc de acest mic monstruleț informativ.

Nu-i așa că o carte cu un titlu atât de sugestiv îți curtează interesul? Până la urmă cum cresc și decad marile puteri? Care sunt lecțiile pe care le oferă istoria, privind în urmă la peste 500 de ani de războaie în care câteva națiuni s-au ridicat deasupra celorlalte și au ghidat mersul lumii în concordanță cu propriile lor interese?

Înainte de a intra cu adevărat în subiect, mi se mai permite o paranteză? Ah, e blogul meu, răspunsul e da. Am mai spus că-mi place colecția Historia de la Polirom, selecția de titluri este excepțională și diversificată. Un lucru însă m-a chinuit și poate fi un semn al bătrâneții și al ochilor ce au văzut prea multe.

Cartea are 474 de pagini. Dar în ceea ce aș numi “paragrafele Polirom”. Dacă ați citit măcar o carte cu caracter academic, veți înțelege ce spun. Fiecare pagină este ticsită cu rânduri peste rânduri ceea ce reduce numărul paginilor și crește numărul dioptriilor. Ăsta este un dezavantaj dacă plănuiești să citești 100 de pagini pe zi sau dacă vrei să nu vizitezi prea des un oftalmolog. Am să pun pentru comparație o carte de la editura Litera și de la Humanitas cu aceleași dimensiuni.

 

Trecând peste frustrările tehnice, să intrăm în miezul cărții. Un alt avertisment. Aceasta este o carte grea, solicitantă. Este un semestru întreg de informații condensat între două coperte. La un moment dat, s-ar putea să-ți pierzi cunoștința străduindu-te să ții pasul cu afluxul constant de detalii pe care autorul le pune la dispoziție.

Celelalte cărți citite recent au avut mai mult rol de popularizare și nu au forțat prea tare zăgazurile statisticilor, dar aici ne găsim în plin potop cu o arcă gata să se scufunde. De aceea, probabil aș ezita să o recomand cuiva care dorește pur și simplu să înțeleagă la un nivel de suprafață problematica. De exemplu, cum am vrut eu să fac.

Recunosc de la bun început că n-am fost în stare să plutesc pe cursul învolburat al cărții. Am reușit să prind niște idei principale, niște ancore, dar sunt convins că marea majoritate a ideilor au zburat pe lângă urechile mele. Nu sunt geniu, sunt încăpățânat și curios, atât tot. Îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.

De ce am ajuns să vorbesc mai mult despre mine decât despre carte? Îmi cer scuze. Dacă încă mai citiți, să vă spun pe scurt ce ați putea găsi în cazul în care chiar doriți să sondați acest volum important.

Am ajuns într-o situație de deja vu pentru că ultimele cărți non-ficțiune citite merg pe aceeași cărare. O tratează din direcții separate, dar tot acolo ajunge. De ce a ajuns Europa să fie locul din care s-au hotărât destinele lumii pentru 500 de ani? Cum de anumite națiuni (Olanda, Anglia sau Statele Unite) au reușit să ajungă în vârful hegemonic al lumii?

Dincolo de ceea ce am citit în ultimele două cărți (Zakaria și Heather/Rapley), Kennedy adaugă o altă fascinantă variabilă la istoria ascensiunii: războiul. Cartea nu este neapărat o analiză sau o introspecție, ea reia cursul istoriei moderne și contemporane punând accentul pe cele mai importante națiuni europene și nu numai.

Se pune accent pe o relație fundamentală când vine vorba de disputarea scenei mondiale. Creșterea economică duce anumite state în vârful ierarhiei și le îndeamnă să meargă mai departe, în special datorită unor personalități excentrice. Dar războiul se poartă de obicei între un agresor și o coaliție. Aceasta erodează puterea economică a tuturor statelor, iar cel care rămâne în picioare la urmă, câștigă. Și dacă în alianță există un stat care are o economie puternică, se cam răspunde la dilema câștigătorului.

Datele arată realitatea acestei idei. În 500 de ani s-au ridicat un număr de pretendenți ce au căutat să facă legea pe continentul european. De la habsburgii Carol al V-lea și Filip al II-lea, la Ludovic al XIV-lea, Napoleon, Wilhelm al II-lea, Hitler și apoi URSS, cu toți au căutat să răstoarne balanța de putere în favoarea lor. Și de obicei, împotrivă se ridica o coaliție de state gata să i se opună. Și rezultatul a fost același de fiecare dată.

Simplific, pentru că nu vreau să intru în prea multe detalii și nici nu aș ști să dezvolt mai departe acest proces. Mi s-a părut fascinant pentru că este o realitate atât de asimoviană, dacă mi se permite. Când am citit prima dată Fundația și Imperiul am fost la fel de uimit de siguranța personajului Ducem Barr în fața unei campanii militare de succes contra Fundației. El știa cine va câștiga și cine va pierde.

Probabil Asimov găsise anumite lucrări de istorie sau se baza pe intuiția sa de scriitor când a creat acel context. Situația nu este aceeași, dar ideea este. Oricât de extraordinare ar fi primele etape ale unei cuceriri și cât de bună este strategia invadatorului, într-un război de lungă durată contează mai mult baza economică și moralul populației.

Și faptul că începând cu 1800 (poate puțin înainte) Marea Britanie și apoi Statele Unite au fost mereu de partea coalițiilor a fost un semn că nimeni nu putea să li se opună, oricât de fioroși ar părea la prima vedere. Kennedy are capacitatea să creeze o proză atractivă chiar și când face slalom printre tabele despre numărul de crucișătoare sau efectivele agricole ale unei țări.

Interesant mai este și finalul pentru că nu este o carte recentă. De fapt, a fost publicată în anul 1987, așa că ultimele capitole reprezintă o capsulă a timpului. Previziunile și presupunerile sunt întotdeauna periculoase mai ales având în vedere cât de volatilă a fost situația geopolitică în acei ani. Totuși, unele idei, care țineau de ascensiunea Chinei, slăbiciunea URSS sau disensiunile din Comunitatea Economică Europeană (înainte de UE), s-au adeverit într-o anumită măsură.

Și acum câteva idei mari care au reușit să mi se lipească de neuroni. Războaiele de coaliție au însemnat și subvenții pentru celelalte state. Marea Britanie și mai apoi SUA au fost creditori pentru celelalte națiuni. Fie că se băteau cu Prusia lui Frederick al II-lea sau cu Germania nazistă, statele puternice pompau bani pentru a încuraja continuarea războiului și pentru protejarea unei idei strategice. Vedem și-n zilele de astăzi ceva similar, deloc neobișnuit.

Este o mare diferență între puterea percepută și puterea reală. Pentru o bucată de vreme părerea despre Italia fascistă, Germania nazistă sau URSS a foarte pozitivă pentru că proiectau imaginea unei națiuni greu de învins. Puse la încercare, aceste regimuri și nu numai, au demonstrat că în spatele scenei slăbiciunile, unele structurale, urmau să aducă prăbușirea.

Regula este ca invadatorul să piardă. Nici geniul lui Napoleon, nici moștenirile lui Carol Quintul, nici puterea industrială a lui Hitler nu au fost suficiente pentru a-i aduce în postura de învingători. Oricât s-au străduit, mâna moartă i-a învins pe fiecare în parte. Tocmai complicațiile pe care nu le menționez, o dată ce se adună, supraîncălzesc sistemul și-l fac să cedeze. E ideea supraextinderii prezentată în carte. Cu cât vrei mai mult, cu atât ești în pericol să pierzi tot.

Statele Unite nu sunt eterne. Cumva mintea mea de cititor SF a fost antrenată să creadă în ideea unui nou secol american, a unei perioade de tranziții înainte de cucerirea spațiului sau vreo reconfigurare ce ține mai mult de imaginație decât de realitate. Totuși, e tot mai clar că momentul istoric este unul ce ține mai degrabă de final, sau de începutul degradării puterii internaționale.

Conectarea și flexibilitatea asigură continuitatea. Marile puteri au rezistat și apoi au intrat în eșalonul al doilea pentru că au știut să urmeze calea inovației și a tendințelor economice și tehnologice. Regimurile inflexibile, în general cele totalitare, nu au avut cum să facă schimbările necesare prin însăși natura lor autoritară și limitată, ceea ce le-a dus sfârșitul (chiar și URSS-ului, care mai avea câțiva ani de viață pe vremea când a fost scrisă cartea).

Mai convins că Ceaușescu nu putea reuși. Pentru cineva care n-a urmărit atent istoria economică a Uniunii Sovietice, secțiunile despre statutul ei a fost revelatoare. Și mi s-a părut fascinant cum toate țările din blocul comunist au aplicat modelul socialist care s-a uzat în timp. Făcând trimitere la România, formula lui Ceaușescu urma să dea greș pentru că a eșuat în URSS, o națiune ce dispunea de resursele unui continent întreg, dar nu a reușit să asigure bunăstare și nici măcar o constanță economică de-a lungul celor 40 de ani.

Și de fapt, dacă am merge mai departe, nu a căutat bunăstarea cetățenilor, ci dorința de a proiecta putere, de a se lua la trântă cu inamicii externi. În cazul URSS, iar în cazul României de a-și demonstra independența, sinonim pentru un termen prea uzitat zilele astea. Nici măcar așa, când s-a ignorat asigurarea unor condiții de trai elementare și s-au făcut investiții serioase în industrie, rezultatul a fost colapsul. Vorba lui George W. Bush: fool me once, fool me twice...

Am punctat niște insulițe într-un ocean. Nu este o carte pentru oricine, dar cine o citește va avea în bibliotecă o bogăție enciclopedică. Ferice de cine poate să pătrundă și mai adânc în tainele relației dintre forța militară, economie și societate, și să exploateze mai bine informațiile date. Eu m-am bucurat de ce am înțeles, dar cred că voi lua o pauză de la astfel de cărți voluminoase. Mi-a fost de folos și m-a ajutat să-mi dau seama că nu trebuie să mă concentrez atât asupra unor astfel de aspecte.

Dar pentru cititorul curios și răbdător, este o achiziție intelectuală greu de înlocuit.

Dansul neuronilor. Modernizare, așteptări și înapoieri sau cum România nu era Italia și nici viceversa

 O să facem ceva puțin diferit și supus erorii. Pentru că istoria nu-i doar poveste, este și știință. Iar când vine vorba de cifre, pământul se surpă sub picioarele mele.

Lăsând gluma la o parte, am vrut să notez câteva idei care mi-au răsărit luptându-mă cu fiara de carte despre care (sper că) voi povesti peste un timp. Un volum generos despre felul în care războiul, prosperitatea și logistica se împacă și împing evenimentele înainte sau înapoi.

După o analiză a istoriei europene începând cu anii 1500 ajungem în epoca modernă când deja se profilează națiunile care mărșăluiesc fără să-și dea seama înspre Primul Război Mondial. Dincolo de Germania și Japonia care prind trenul modernizării și devin coloși economici, rămâne Italia. E cumva ironică sau mai puțin neașteptată alăturarea acestor națiuni peste decenii în Axa fascistă din timpul celui de-al doilea conflict global.

Autorul studiază fiecare mare națiune în parte, cu bune și cu rele. Vorbind despre Marea Britanie, Franța sau Germania, cu mai multe bune. Când ajunge la Rusia, Austro-Ungaria sau Italia, mai mult cu rele. Și aici facem popasul important din care a izvorât fricțiunea neuronilor.

Din câtă istorie am știut dinainte, aflasem că Italia nu era nici pe departe pe măsura celorlalte puteri, în niciunul dintre războaie. Imaginea de stat dezvoltat a apărut mai degrabă după 1950 când deja intrase în comunitatea europeană și s-a deschis în fața vecinilor săi.

Paul Kennedy deschide taraba și înșiră toate bubele pe care le avea națiunea. O rată mare analfabetism, agricultură subdezvoltată, o discrepanță uriașă între nord și sud, loialități mai degrabă locale decât naționale, căi ferate subdezvoltate, corupție și altele.

Pe măsură ce citeam înșiruirea, am făcut și eu ca legendarul Cațavencu și m-am gândit inevitabil la țărișoara noastră. Practic e o diferență de un an între unificarea Moldovei și Valahiei (încă rămase în sistemul politic otoman până în 1877) și unificarea statelor italiene. De Germania nu vorbim că s-a adunat în 1871 și imediat a început să se bată cu Marea Britanie și Statele Unite așa că nu are rost să deschidem gura.

 

Dar Italia, pe lângă legătura de sânge și de cultură evidentă și întreținută de mulți intelectuali ai vremii, era pe potriva noastră. Și Kennedy vorbește mai departe, explicând că pe lângă deficiențele evidente, Italia avea vise romane în cap. Voia să fie putere colonială (singurii europeni ce pierd în fața africanilor, în Etiopia), să aibă un cuvânt de spus, dar dintre cei mari ei erau cei din urmă. Nu știu cât de măgulitoare era situația, dar alta nu aveau.

Revenim la România. Niciodată n-am avut ambiții imperiale, sau poate ni le-am consumat fie în 1919 în campania maghiară sau în 1941 când am administrat Transnistria extinsă. Dar am vrut să fim occidentali. Ăsta a fost refrenul de la pașopt încoace. De aceea, Bucureștiul seamănă cu Parisul și intelectualii vorbeau și scriau în franceză într-o vreme. Dorința noastră era să prindem din urmă decalajul secolelor în care am fost împărțiți și în care nu a existat o strategie comună de creștere.

Și-acum să ne trezim la realitate printr-o simplă enumerare. Italia avea orașe precum Roma, Florența, Veneția, Genova, Milano și așa mai departe. România avea orașe precum Iași, Craiova, Constanța, Ploiești sau Galați. Iar italienii au rămas în urmă rău de tot, în spatele plutonului. Oamenii care nu că au avut Renaștere, literalemente au inventat-o (nu-i cel mai bun termen). Pe vremea aceea aveam câteva mănăstiri pictate și niște cetăți în munți.

Nu știu exact unde vreau să ajung cu postarea asta, voiam doar să-mi notez gândurile pe undeva. Cred că rostul ar fi acela de a nu ne mânia pe înapoierea noastră având în vedere că nici italienii nu și-au dat în petec până nu au intrat în comunitatea europeană. Și cumva să mai diminueze acea iluzie că România a fost sau este o forță. Una din calitățile istoriei noastre este puterea de autosabotare și mersul înainte cu frâna de mână trasă.

Probabil situația este mult mai complexă și rămân unele unghiuri care ar putea fi dezvoltate, dar nu intenționez să fac altceva în afară de a arăta această comparație. Italia era un fel de România a marilor puteri în acele vremuri, așa că România nu se putea aștepta la ceva mai mult. Iar decalajul rămâne până prezent. Important de reținut, e că am pornit jos de tot și orice pas înainte trebuie prețuit și apreciat. Că la noi se lucra cu Tecuci și Târgoviște, nu cu Siena și Napoli.

De ce se prăbușesc imperiile? Roma, America și viitorul Occidentului. Impresii

 

Rămânem o vreme în zona macro pentru că împăcăm două capre din ferma minții mele. A fost un impulse buy dintr-o librărie din Timișoara și cam asta se întâmplă dacă așezi cuvântul imperiu în titlu și nu-i vorba despre o serie fantasy care n-are nicio legătură cu realitatea.

Citind-o acum, o simt ca o legătură, continuare și reluare a unor idei pe care deja le-am prins de la Zakaria din lectura celeilalte cărți. Doar că aici autorii, Peter Heather, profesor de istorie medievală și John Rapley, economist politic, așază o altă grilă de interpretare ce demonstrează similitudini fascinante între două mari imperii.

Să le spunem civilizații, așa cum le-a identificat Neagu Djuvara în cartea sa, Civilizații și tipare istorice (din care am citit jumătate acum 10 ani deci mi-o aduc aminte deplin). Prima, este cea fondată de Roma care a devenit unul din marile imperii ale Antichității și care încă influențează lumea până astăzi prin varii metode. Cea de-a doua este Occidentul văzut ca întreg de-a lungul istoriei sale.

Iar acești doi savanți așază înaintea cititorului două poteci paralele de-a lungul cărora deșiră istoria acestor două entități separate de aproape 500 de ani (Occidentul își începe ascensiunea odată cu Columb și Vasco da Gama, poate mai devreme, dont quote me). Și chiar dacă pare improbabil, descoperă similarități impresionante în ciclurile imperiale ale civilizațiilor.

Pe scurt, să prezentăm cele 3 mari asemănări hotărâtoare pentru ziua de astăzi și pentru viitorul umanității. Prima, imperiul se extinde, își creează o zonă de dominație și stabilește o frontieră. De cealaltă parte a periferiei rămân alte populații înspre care iradiază prosperitatea și ideile imperiale. În timp, periferia devine suficient de puternică încât să calce frontiera și să se asimileze cu metropola. A fost cazul triburilor germanice pe timpul romanilor, e cazul tuturor popoarelor intrate în imperii coloniale europene în secolul al XIX-lea și care își croiesc drum spre Europa.

A doua, numit de ei șocul exogen. Roma se luptă îndelung cu triburile barbare, dar crește un rival extern mai primejdios cu care se va prinde într-un război perpetuu și care a dus în final la ruinarea statului latin. Este vorba de Imperiul persan Sasanid rămas un ghimpe în coaste chiar și când titulatura imperiului european s-a schimbat în cea bizantină. E ușor de ghicit imperiul contemporan, China modernă, care a crescut vertiginos și amenință ordinea globală păstorită de Statele Unite.

În al treilea rând, Roma s-a confruntat pas cu pas cu incapacitatea de a oferi servicii de bază cetățenilor săi copleșită de diverse crize mărunte ce au scurtcircuitat sistemele administrative. Autorii aduc în paralelă serviciile sociale apărute la sfârșitul secolului al XIX-lea, promisiunea statului că va avea grijă de cetățenii săi, prin îngrijiri medicale, concedii, pensii etc.

Problema întrevăzută este cea a datoriilor uriașe care se tot rostogolesc și care reprezintă o problemă gravă pentru guvernele occidentale și nu numai. În carte se explică detaliată de unde au apărut. Ideea este că ele rămân și trebuie plătite. Dar asta pune în pericol angajamentul față de cetățean pentru că nu le putem avea pe amândouă. Și asta duce la înflorirea extremismului, populismului și la riscul repetării scenariului roman și al prăbușirii totale a civilizației occidentale. Ah, și ca să adăugăm încă o sursă de angoasă permanentă, omenirea a plonjat într-o criză demografică accelerată care îngreunează și mai mult rezolvarea situației.

Cam astea sunt ideile de bază ale cărții. Mi s-a părut interesantă, premisa este credibilă, chiar dacă poate s-ar putea spune că unele aspecte ar putea părea trase de păr. Sau nu, nu pot vorbi din perspectiva unui expert în aceste domenii.

Mi-a plăcut mai ales că m-a ajutat să înțeleg mai bine perioada 1990-2010. Poate suna ciudat, având în vedere că am fost contemporan acelor ani, dar i-am trăit ca un copil care nu pricepea prea mult din ce se întâmpla. Autorii au așezat bine cronologia, cauzele și efectele unor realități pe care am ajuns să le trăim. Până și felul în care s-a desfășurat criza economică din 2008 a reușit să capete sens în mintea mea limitată financiar. Zic că ăsta este un punct forte al cărții.

Am avut la un moment dat o lectură în oglindă, un dialog cu o altă carte. Într-un din capitole se vorbește despre felul în care sistemul occidental a funcționat după 1945. și în acea descriere, în contactul cu Periferia, am revăzut principalele puncte din cartea despre economia comunistă a României citită de asemenea recent. Mi s-a părut fascinant să văd ambele fețe ale procesului.

Un lucru pe care îmi permit să-l critic în lipsa mea de expertiză este finalul cărții. Ca întotdeauna astfel de cărți au un capitol de încheiere în care se sugerează soluții. Un fel de Ar fi frumos să.... Și cinicul din mine este nevoit să clatine din cap, de parcă ar poseda calitățile troienei Cassandra.

Mi s-a părut ciudat că în toată cartea un acronim n-a apărut măcar o dată: BRICS. Acea alianță economică ce adună tocmai marile forțe ale periferiei (inclusiv China) și care dorește răsturnarea ordinii occidentale liberale. Autorii propun ca noile forțe economice din Sudul global să fie acceptate pe picior de egalitate tocmai ca o contrapondere pentru puterea Chinei.

Având în vedere orgoliile, diviziunile și unii lideri politici occidentali, mi-e greu să cred că ar fi de acord să facă loc altor factori politici pe care să-i asculte cu aceeași atenție. Asta este evident în folosul Chinei care ar putea să-și urmeze traseul imperial pe mai departe. Și nu zic mai mult că intrăm pe un teritoriu al unor speculații fără acoperire.

Alte idei la fel de optimiste sunt cele care țin de sistemul financiar. Autorii dau niște opțiuni economice realiste care ar putea ușura povara datoriilor și care ar fi în folosul umanității. Una din ele ar fi deblocarea miliardelor și triliardelor de dolari care în prezent se află, legal sau ilegal, în proprietatea unui mic grup de oameni, o sugestie fiind eliminarea paradisurilor fiscale.

Probabil zâmbiți, citind aceste rânduri. E reacția mea. Cinic, v-am spus. Nu am încredere că aceia care au profitat de slăbiciunile sistemului vor trece prin acte de căință și-și vor schimba filozofia de viață. Falsa Marie Antoinette care-i încuraja pe parizieni la o dietă cu prăjituri are fii și fiice la fel de lacome.

Ca să rămânem doar la exercițiul lecturii, aș spune că a fost unul folositor. Ar trebui apreciată editura Litera pentru catalogul generos și bine organizat de cărți pe tematică istorică. Aceasta se încadrează în lista apreciată.

Prin aceasta ni se demonstrează importanța istoriei antice, a legăturilor pe care le putem face peste secole și milenii, a ciclurilor politice și economice care se repetă chiar dacă nu întotdeauna la fel. Și pe lângă cele 3 mari idei, mai sunt o mulțime de mici amănunte fascinante care adâncesc profilul antic, medieval sau contemporan al trecutului. Toate, bile albe pentru cei care doresc să înțeleagă puțin mai bine felul în care funcționează lumea. 

Adventiștii de Ziua a Șaptea în ilegalitate (1942-1944) și în legalitate, V.D. Cojea. Impresii

 

Parcă aș prefera acele cărți cu titluri alambicate și un subtitlu lung, specific. Pentru că aș ști dacă autorul zice că o să-mi povestească despre faianțarii sirienii din prima decadă a domniei lui Claudius, exact despre asta voi citi.

După o carte enciclopedică și după o săptămână solicitantă am zis să aleg ceva puțin mai ușor, mai scurt, mai cunoscut. Uneori o carte care nu depășește 200 de pagini este foarte isipitoare.

Această carte se încadrează într-un fel în criteriile pe care le-am menționat. E scurtă, e un subiect pe care-l cunosc și tocmai de aceea este ușoară. Pentru mine. Am să explic de ce altcineva ar avea unele probleme cu subiectul, evident dacă ar reuși să pună mâna pe un exemplar al acestei cărți.

În fresca socio-culturală română, adventiștii nu sunt în prim plan. Au avut momente în care au prins prima pagină, dar nu sunt cei care setează trenduri. În principal sunt apolitici, interesați de probleme spirituale și de dezvoltare personală. Și cei care nu-i recunosc după nume, îi identifică după respectarea distinctă a zilei de sâmbătă ca zi de închinare religioasă și pentru legile de dietă stricte.

La fel ca restul românilor, și adventiștii s-au aflat sub vremuri, prinși în ițele complicate ale regimurilor autoritare din anii 1930-1980. Și tocmai datorită acestor valori specifice au intrat în atenția autorităților, ducând la persecuții brutale sau marginalizare. Intrând mai apoi în jumătatea de secol roșie a istoriei naționale, biserica a trebuit să coabiteze cu un regim ateu hotărât la fiecare pas să saboteze încercările de a-și trăi credința și de a încerca să creeze noi membri.

Această carte nu este o istorie a acestei epoci. Este mai degrabă mărturia unui om care a fost implicat direct, la nivel înalt, în desfășurarea evenimentelor. V.D. Cojea a fost pastor al bisericii, ales mai apoi în forurile de conducere din regiunea Olteniei și Munteniei. Multe lucruri le-a văzut cu proprii săi ochi, așa că mărturia sa este inedită.

Acum vine răspunsul la paranteză de mai sus. De ce e această carte mai greu de urmărit? Tocmai pentru că nu are strictețea unui istoric, înșiruirea evenimentelor și protagoniștilor s-ar putea să stârnească confuzie pentru cineva care nu are cunoștiință despre acele vremuri. Personal, am navigat fără probleme pentru că în urmă cu ani de zile am citit volumele publicate de profesorul Gheorghe Modoran, care reiau tematica istoriei bisericii adventiste în epoca comunistă. Prin ele mi-am fundamentat punctele principale și am reușit să ordonez informațiile deja cunoscute.

Titlul propune o împărțire și până la un punct se achită de datorie oferind o perspectivă duală. Prima, ne conduce în perioada anilor 1942-1944 când biserica adventistă, împreună cu toate celelalte biserici creștine în afara celei ortodoxe au fost scoase în afara legii.

Profitând de acest climat apăsător, în unele regiuni s-au declanșat acțiuni violente contra membrilor bisericii fiind forțați să intre în biserica ortodoxă prin botez. Autorul a intrat în posesia mărturiilor unor oameni simpli care au trecut prin situații similare, fiind constrânși de către anumiți reprezentanți să-și lepede credința sub amenințare. S-au desfășurat botezuri ale copiilor și a curs sânge. Ideea era însă că această convertire era ilegală în ochii justiției românești chiar și în timp de război. Cazurile descrise au ajuns înaintea unor procurori și prefecți care le-au făcut dreptate celor împricinuiți.

Acestea apar ca o contrapondere pentru ceea ce urmează. Dacă în timpul dictaturii militare, când biserica era scoasă în afara legii, se putea face dreptate, după 1945, când biserica a reintrat în legalitate, nu mai aveai cui să-ți aduci plângerile pentru că statul funcționa în așa măsură încât îți răpea această pârghie de apărare.

După 1944, și pe măsură ce comuniștii preluau instituțiile statului român, a urmat o scurtă perioadă de liniște și falsă liberalizare prin care bisericile au revenit în legalitate, s-au ridicat multe restricții, toate indicând un slab control asupra instituțiilor. Odată cu abdicarea regelui Mihai în 1947, lucrurile se vor schimba și va începe o înăsprire și infiltrare a noii ordini în toate aspectele vieții.

Ai zice că o biserică relativ obscură ce a ajuns să numere până la 50.000 de membri la vremea Revoluției din 1989 ar fi ferită de furtuna ce zguduia România. Doar că nu e așa. Autorul prezintă tocmai acest aspect deplin al totalitarismului comunist ce dorea să controleze viața cetățenilor, chiar și a celor care prin apartenența religioasă se marginalizau într-o anumită măsură.

Comunismul trebuia să controleze totul inclusiv ceea ce se întâmpla în biserică. Un traseu comun s-a petrecut și-n celelalte biserici neoprotestante, fiecare răspunzând diferit asaltului roșu. Dar există și puncte comune care rămân cicatrici până în ziua de astăzi, având în vedere vecinătatea evenimentelor.

Tocmai de aceea ar părea neobișnuită nostalgia unor după vremurile de dinainte. Lăsând la o parte influența algoritmilor care ne tulbură, mulți sunt nemulțumiți de această perioadă de liniște și pace pe care o traversăm. Asta poate și pentru că aceia care au trăit-o nu-și aduc aminte de restricțiile impuse bisericii vreme de decenii.

Prin Departamentul Cultelor, o organizație creată pentru a supraveghea toate bisericile, se dădeau hotărâri și sugestii de la centru. Astfel în anul 1955 s-a impus organizarea de alegeri în biserică pentru ca să ajungă în locurile cele mai înalte oameni preferabili regimului. Și așa a fost. Era nevoia ca până și biserica să intre în angrenajul societății comuniste.

Pentru aceasta s-a făcut tot posibilul pentru a îngrădi buna desfășurare a cultului. Publicațiile erau cenzurate și trebuiau să introducă materiale favorabile regimului. Construcția de noi biserici era drastic limitată. Până și botezurile noilor convertiți erau ținute sub supraveghere. Programul serviciului de închinare a fost alterat în așa fel încât să fie la vedere. S-au confiscat terenurile pe care se găsea Seminarul Teologic. Una din bisericile-fanion, din apropierea podului Grant, a fost demolată fără preaviz, stârnind o reacție a membrilor ce au căutat să o salveze.

Mai grav decât atât a fost impunerea unor așteptări care intrau în flagrantă contradicție cu valorile spirituale ale adventiștilor. În aceste decenii peste 500 de tineri intrați în serviciul militar obligatoriu au fost judecați și au ajuns chiar în închisoare pentru că au hotărât să nu calce ziua de sâmbătă. O situație și mai delicată a fost în cadrul școlarizării, orele de curs predându-se inclusiv în acea zi, iar absențele ducând chiar la corigențe.

Pentru a îndulci regulile impuse de regim a fost nevoie de intervenția și medierea corpului pastoral care trebuia să traducă cerințele epocii de aur. Aceasta a dus la atitudini diferite, unii pastori acceptând o colaborare directă, alții mergând pe sârmă pentru a-și păstra conștiința curată iar alții alegând să facă un pas în spate pentru a nu se implica direct.

Din acest punct de vedere cartea este și un fel de apologie a epocii, deși autorul nu caută să scuze pe nimeni. Mai degrabă indică contextul complicat și imposibilitatea unor sentințe clare pentru că în arena sufletului nimic nu este atât de ușor de separat. Însă, nici nu critică tentativele de reluare a istoriei, a trecutului, care este important pentru generațiile viitoare. Nuanțele schimbă tabloul, mai ales datorită intențiilor unor răfuieli ce nu au de-a face cu simpla narare a detaliilor istorice.

Că tot veni vorba de lecții, nu pot să nu amintesc și o imagine pe care autorul o readuce înainte și care pare contemporană nouă. La un moment dat, celor de la conducerea bisericii li se cere o declarație prin care să respingă unele declarații înțelese ca fiind anti-comuniste rostite de către Ștefan Demetrescu, unul din pionierii bisericii din România.

După spusele autorului, ceea ce declarase acel lider informal nu era inflamatoriu și revoluționar, ci doar era interpretat în acel fel. Era ocazia perfectă de a-i distruge reputația și a-i limita influența. Iar datorită temerii și dorinței de a fi pe placul autorităților, astfel de declarații au fost redactate de către aceștia.

E vorba despre răstălmăciri, adeziuni forțate și de discreditări. Despre crearea de conflicte artificiale, pentru că odată ce au fost scrise acele declarații, comuniștii puteau spune că nu ei caută să-l elimine pe Demetrescu, ci însăși adventiștii. Aceasta era metoda de lucru a vechiului regim, de înveninare și divizare.

La fel de șocantă a fost o altă declarație a autorului. Ca veteran de război a luptat în armata română și a ajuns într-un lagăr din Germania. Întors înapoi în țară, cu toată experiența și mărturia camarazilor alături de care a fost închis, i s-a pus la îndoială statutul. La revenire, în prezența unui ofițer și a unui politruc comunist, i s-a spus verde în față că de fapt fusese în armata germană, și abia mai târziu, militarul s-a scuzat, explicându-i că trebuia să minte datorită reprezentantului partidului.

Confuzia, minciuna, zâzania care au fost ingredinte ale vechii puteri reapar la nivel global și produc o criză care nu știm cum se va termina. Nu vreau să comentez prea mult că nu asta e intenția. Totuși, asemănările au fost prea puternice pentru a fi trecute cu vederea.

Această carte este mai degrabă o lectură personală decât o recomandare. Și nu doar pentru că acest volum poate fi găsit cel mai probabil într-un anticariat. De fapt, pentru cine ar fi recomandarea? Pentru adventiștii care vor să-și cunoască istoria sau pentru outsiderii care vor să înțeleagă experiența unei biserici neoprotestante în epoca comunistă?

Poate ar fi de folos apariția unui volum de popularizare a istoriei bisericești limitat la epoca roșie sau mergând dincolo de aceasta. Ca un ghid pentru ambele categorii. Spun asta cu speranța aproape stinsă că mai există un segment al populației care nu s-a dezis pe deplin de arta lecturii și care dorește să audă mărturia unui grup distinct care nu a marcat marea istorie, dar care face parte din țesătura acesteia la firul ierbii.

Pentru că dacă nu înveți istoria, ajungi să o repeți...

Epoca revoluțiilor. Progres și reacțiune din 1600 până în prezent, Fareed Zakaria. Impresii

 Prea multe basme, oameni buni, să trecem la lucruri reale și deprimante.

 

Să fie sfârșitul anului 2025 marcat de lectura unor cărți care gâdilă neuronii și-i forțează să gândească? Așa sper! Cel puțin pe moment. Și în această categorie intră această carte pe care am pus mâna cu prima ocazie.

Să fim succinți. Autorul aduce înainte patru mari revoluții care au schimbat cursul istoriei începând cu epoca modernă. Prima este revoluția olandeză, urmată de revoluția engleză, revoluția franceză, revoluția industrială și revoluția industrială americană. Erau cinci, se pare că nu știu să număr.

Astfel, prima parte este în mare, o trecere în revistă a acestor cinci evenimente istorice. Destul de grăbit pentru a nu intra în detalii nefolositoare, dar suficiente pentru a înțelege mecanismele care le-au îndrumat. E un munte pe care trebuie să-l urci, și pagină cu pagină adaugi niște pietre grele în rucsac.

Urmează partea a doua care urmărește impactul acestor mișcări în epoca noastră și revoluțiile care ne zguduie pe fiecare în parte. Vorbește despre economie, tehnologie, informație, identitate și geopolitică. La fel, fiecare secțiune e bine structurată și informată punând laolaltă un tablou fascinant al ultimelor secole.

Care ar fi marile idei, dacă am trage linie? Aceste revoluții și succesul economic pe care le-au adus națiunilor respective, au fost de sorginte liberală, dând un cuvânt oamenilor în conducere și în felul în care își trăiesc viața. Asta încurajează acest surplus pe care-l cunoaștem și noi astăzi în epoca globalizată.

Totuși, la fel ca orice pendul, pe măsură ce merge într-o direcție, se întoarce în cealaltă. Liberalizarea înseamnă un salt în gol, erodarea instituțiilor și credințelor, a tradițiilor și obiceiurilor. Produce nemulțumire, furie și propulsează în față lideri care profită de temerile oamenilor și le exploatează electoral. Nu dau nume, autorul o face și poate le știm și noi.

Astfel se ajunge în cel mai bun caz la un conservatorism care încetinește schimbarea, dar de cele mai multe ori la mișcări de reacție care decad rapid în violență. Fascismul este cel mai bun exemplu și nu singurul. Se caută soluția simplă, facilă, care gâdilă urechile fără a ține cont de ziua de mâine. Și mâna invizibilă răsplătește alegerile demonstrând eficiența regimurilor liberale în opoziție cu cele de mână forte.

Dacă ai putea reproșa ceva cărții este că se adresează unui public larg. Pentru un cunoscător al istoriei, multe elemente sunt familiare și poate părea obositoare trecerea în revistă a acestora. Totuși, exercițiul prinde bine, cred eu. Chiar și în cea de-a doua parte, Zakaria nu spune neapărat lucruri noi, ci scoate din tolba sa o multitudine de informații pentru a-și susține ideile.

El preia toate aceste lucruri cunoscute și le conectează într-o schiță suficient de credibilă care demonstrează tocmai esența tezei sale. Îmi place și că este suficient de critic la adresa părții pe care o susține. Nu este un apologet loial globalizării cu orice preț, ci vede petele, slăbiciunile și defectele care stârnesc neîncrederea multora în acest sistem.

Chiar și când îi înveți regulile istoria este imprevizibilă. Finalul este optimist oferind soluții realiste pentru a trece peste acest început de deceniu greoi. Ar putea fi implementate? Da. Și ar putea aduce la limitarea unor deficiențe aduse de globalizare? În mare parte. Vor deveni realitate? Cine știe? Trăim într-o vreme în care libertatea și manipularea sunt prinse într-un joc pe viață și pe moarte. Iar miza, va fi înțeleasă de cei care vor trăi după noi, cei care ne vor mulțumi sau nu.